Jaipur e faimos pentru bijuteriile din argint si pietre semipretioase. Mai ales pentru pietre. Gasesti la orice colt de strada vanzatori de obsidian, malachit, turcoaz, ochiul-tigrului, agat si inca o duzina, fie ca e vorba de un magazin luxos, o taraba sau pur si simplu o carpa intinsa pe trotuar.
Stiam ca pietrele sunt folosite nu doar pentru aspect, ci si pentru influenta pe care o au asupra purtatorului, existand chiar o „stiinta” a vindecarii folosind aceste pietre. Si pentru ca, in Varanasi, Luke (americanul din Alaska) imi spusese ca singura persoana, sau chiar mai mult, singurul lucru pentru care merita sa vizitez Jaipurul este Dr. Chauhan, unul dintre cei mai cunoscuti experti in „gem therapy”. Avand in vedere ca nu costa nimic (doctorul accepta donatii doar de la pacientii pe care ii vindeca), am hotarat sa il vizitez, in drum spre Sanganer, oraselul faimos pentru hartia facuta manual.
Dupa cateva telefoane, am gasit (totusi destul de greu) casa doctorului, ascunsa intr-o zona rezidentiala linistita si curata. Am fost invitat in biroul racoros al acestuia, care arata ceva intre o biblioteca de medicina si un laborator de geologie, cu instrumente ciudate pe masa. N-am apucat sa identific titluri cunoscute in rafturile bibliotecii, ca doctorul si-a facut aparitia, in slapi si mustata. I-am explicat ca n-am venit in postura de pacient, ci doar ca sa aflu mai multe despre „stiinta” vindecarii cu ajutorul pietrelor si sa intalnesc persoana interesanta despre care imi vorbise Luke. A zambit pe sub mustata si a scos imediat un pendul, m-a rugat sa pun mana pe o grila metalica din mijlocul biroului, a luat un fel de “harta” si a inceput sa penduleze pe deasupra. Scepticismul meu, bazat macar pe cei sase ani de medicina, a primit o lovitura puternica in urmatoarele cinci minute, in care doctorul mi-a spus pe rand nu numai problemele de sanatate pe care le am, ci si cele pe care le-am avut si au trecut, ce boli am avut in familie, precum si cate ceva despre personalitatea mea si modul de a reactiona. Am ramas cu gura cascata, mai ales ca Dr. Chauhan nu era genul care sa para sarlatan (in nici un caz nu arata nici a vrajitor sau astrolog, cu palarie tuguiata cu stelute). Nu m-a lasat mult in starea de perplexitate (probabil ca dauneaza organismului) si mi-a explicat ca stiinta pe care o practica nu e inventata de el, e din vechile scripturi vedice, si a fost practicata mii de ani. Ce face el cu pendului se numeste ‘dowsing’, pendulul reactionand la anomaliile aurei. Sincer, inca imi vine greu sa cred ce am vazut. I-am multumit doctorului, si am insitat sa primeasca macar un onorariu simbolic pentru “consultatie”, chiar daca a fost unul dintre putinii indieni la care a trebuit sa insist sa primeasca bani.
Inca rasucind problema pe toate fetele si incercand sa fiu sceptic, am sarit intr-o autoricsa care m-a depus in praful din mijlocul drumului in Sanganer. Prima impresie a fost ca am venit degeaba, pentru ca toate magazinele de pe marginea drumului aveau obloanele trase. Insa intreband “din poarta in poarta” am fost indrumat pe o ulita laturalnica spre una dintre fabricile de hartie “handmade”. N-am avut norocul sa pot vedea fabrica, insa mi-am bagat nasul in magazinul accidental deschis. Tot felul de carnetele, seturi de papetarie, ambalaje zaceau pe rafturi, asa ca le-am luat la rasfoit sa vad si eu faimoasa hartie de Sanganer. Ce-i drept, au cu ce sa se laude—hartiile din bumbac sau hartiile reciclate, cu incluziuni incepand de la mici fire textile colorate, pana la petale de trandafir si craita sau fire aurii, sunt superbe. Mi-ar placea sa primesc factura la telefon si la intretinere pe asa ceva. Insa nu cred ca sunt mari sanse, asa ca i-am multumit directorului pentru mostrele facute cadou, i-am promis ca o sa vizitez fabrica data viitoare cand ajung in Jaipur, si am acceptat sa ma duca cu masina pana un atelier care facea ceramica si imprimeuri textile manuale.
Ma temeam ca bunavointa acestuia va insemna un comision gras pentru el la orice as fi cumparat de la atelier, insa n-a fost asa. Nimeni n-a incercat sa imi bage nimic pe gat, iar patronul atelierului a fost extrem de amabil si bucuros ca cineva se intereseaza de mestesugurile locale. Hemant Doraya, un nume neobisnuit pentru un indian, absolvise un MBA si refuzase posturi in multinationale pentru prelua afacerea familiei, care altfel ar fi murit (datorita lipsei interesului generatiei tinere pentru aceste “arte”).
Jaipurul e faimos pentru ceramica albastra, facuta dupa o reteta veche persana. Asa ca Hemant m-a condus mai intai in atelierul de ceramica, unde mi-a explicat procesul de fabricatie. Materialul e un amestec din 95% pulbere de cuart, sticla, clei vegetal si sare, care e turnat in forme, care apoi sunt rasturnate si lasate la uscat, dupa ce in prealabil golurile au fost umplute cu cenusa pentru a mentine forma. Dupa ce se usuca, piesele sunt pictate manual, apoi date cu un strat de smalt si bagate la cuptor. Aici, culorile se schimba miraculos: negrul devine un albastru intens, iar culoarea maro se transforma intr-un albastru deschis, care da faima ceramicii din Jaipur. La cuptor, jumatate din piese se sparg, insa nimeni n-a gasit pana acum un remediu, desi de cateva sute de ani meseriasii se tot chinuie.
Am intrat apoi in atelierul de “handblock printing” unde piese incepand de la batiste pana la cearsafuri de pat sunt imprimate manual, pe bumbac de prima calitate din sudul Indiei. Imprimarea se face cu blocuri de lemn sculptate cu diverse modele, care se inmoaie in pigmenti (din fier) si apoi sunt “trantite” pe panza. Am asistat la o demonstratie pe viu, in care un elefant a inceput sa prinda contur, apoi culoare, pe o batista care am primit-o apoi cadou, In final, panza imprimata se fierbe intr-un cazan de cupru impreuna cu petalele si frunzele unei flori care creste in desert, pentru a fixa culorile si a le face mai vii.
Pasul urmator a fost o vizita in magazinele cu ceramica si textile care vindeau ce scotea atelierul—vaze, cani, faianta, oale si farfurii, respectiv fete de masa, cearsafuri, materiale pentru rochii, fete de perna si batiste. Cel putin la capitolul imprimate, cred ca as fi cumparat jumatate din magazin, avand in vedere ca piesele erau superbe iar imprimeurile o bijuterie.
Inainte de a parasi magazinul Sakshi am mai facut cunostinta cu o arta indiana, cea a peticirii (patchwork), iar Hemant mi-a aratat una din piesele de rezistenta, facuta din carpe vechi cumparate (la origine fabricantii faceau peticele, le lasau la invechit cativa ani, apoi le asamblau). Rezultatul e, la fel, suprinzator—se pare ca am inceput sa ma obisnuiesc cu gusturile indienilor.
Am luat autobuzul din Sanganer pana inapoi in Jaipur, nu inainte de a-i multumi lui Hemant pentru rabdare si pentru a-l felicita pentru decizia de a continua traditia familiei in ulitele prafuite din satucul de langa aeroport. Autobuzul m-a debarcat in fata Palatului Vanturilor, la un pas de Palatul Maharajahului. Inca locuit de ultimul maharajah, Jaipur City Palace are o colectie impresionanta de arme, textile, miniaturi in stil persan si alte picturi. Arhitectura e impresionanta, insa deja am devenit imun la balcoanele si turnurile filigranate din marmura. M-au impresionat mai degraba Ford-ul Thunderbird, Willys-ul si Studebaker-ul din proprietatea maharajahului, garzile cu turban rosu (care bineinteles ca acceptau sa faca poze cu turisti dupa care le cereau bacsis) si, mai ales, niste vase imense de argint, inalte de 2m si cu o capacitate de 900l, in care unul dintre maharajahii dinainte isi cara apa de Gange in vizitele spre Europa.
Ce am uitat sa mentionez, e ca am avut bafta sa pic in mijlocul unui festival mai neobisnuit, Makar Sankrati—toata lumea era pe acoperisuri la inaltat zmeie, inclusiv in palat. Ceea ce explica de ce magazinele erau inchise, si de ce pe tot cerul Jaipurului dansau zeci, poate sute de mii de zmeie. Am cascat si eu gura la competitia de lansat zmeie cat mai sus, pana cand a inceput sa ma doara gatul, de la atata uitat in sus.
Iar in final, dupa ce intunericul s-a lasat, m-am amuzat oarecum de doi papusari insistenti care m-au urmarit insistenti incercand sa-mi vanda papusi traditionale cu Maharaja si Maharani, camile sau elefanti—pana cand mi-a venit ideea sa le spun ca in Romania papusile sunt considerate ca aduc ghinion, moment in care m-au abandonat, dezamagiti, si gandindu-se probabil la copilaria nefericita a copiilor romani.
