Trenul a intarziat, bineinteles, mai bine de o ora. Ceea ce mi-a dat timp sa intreb la informatii unde e vagonul „WL”, in ce parte a peronului. Dupa ce s-a stricat de ras, impiegatul de acolo mi-a soptit ca WL inseamna waiting list, si ca trebuie sa obtin un loc. Asa imi trebuie, daca mi se nazare sa merg cu clasa a 2-a (ca n-am gasit la 1-a). Cand m-am urcat in tren si am intrebat un vecin de la cine cer patura si cearsaf, noroc ca era somnoros ca nu s-a amuzat prea mult. Mi-a zis ca la un extraterestru ca nu exista asa ceva la clasa a 2-a. Fiecare isi cara dupa el salteaua, pernele si cearsaful in tren.
Asa ca, dupa ce mi-am legat bine rucsacul de pat cu lantul si lacatul din dotare, l-am luat in brate tandru (stiti si voi ca gestul transmite siguranta), m-am acoperit cu salul indian pe care noroc ca il achizitionasem cu o zi inainte, si am adormit–dardaind cu o frecventa superioara si in opozitie de faza cu cea cu care trenul se balansa. Am rezistat eroic cele 6 ore de calatorie pana in Jodhpur.
Unul dintre orasele „must-see”, Jodhpur e capitala fostului regat rajput Marwar (adica „taramul mortii”, in traducere), un orasel destul de linistit in prezent. Daca Jaipur e orasul roz, Jodhpur e orasul albastru. Si chiar arata asa, vazut de la inaltimea fortului Meherangarh–majoritatea caselor sunt vopsite in albastru (culoarea initiala a Branmanilor, actualmente folosita de orisicine), plecand de la premiza ca e o culoare racoritoare in zilele de vara si ca alunga tantarii. Ce-i drept, albastrul seamana extrem de tare cu cel al lampilor de prajit tantari.
M-am cazat la Yogi Guesthouse, chiar in coasta fortului. Casa are 500 de ani, e albastra (cum altfel), iar camerele sunt curate si au picturi rajpute pe pereti. E o atmosfera foarte calda, iar mancarea e excelenta–servita pe acoperisul care ofera o priveliste superba a fortului si a orasului. In plus, am gasit pentru prima oara espresso adevarat in India si m-am delectat cu unul in stil italian, care ar fi topit lingurita daca as fi avut curaj s-o baj in cana.
Nu ai mare lucru de vazut in Jodhpur in afara de Meherangarh (Fortul Maret). Insa e singurul fort pe care merita sa il vezi in toata India. Si cred ca acest lucru se datoreaza si excelentului ghid audio disponibil, care pe langa explicatiile de interes turistic, ofera anecdote, muzica de fundal care variaza cu zona, si o gramada de optiuni.
Fortul n-a fost niciodata cucerit. Cel mult a luat cateva ghiulele in barba, iar semnele au ramas si astazi. Iar dupa acea batalie de 6 luni castigata, maharajahul a construit inca o poarta inaintea celei stirbite.
Insa piesa de rezistenta e poarta de fier, cu tepi imensi care sa tina piept atacurilor cu elefanti. Dupa ea, pe perete vezi mulajele unor maini mici. Sunt ale sotiilor si concubinelor maharajahului Man Singh, care in 1843, la moartea acestuia in lupta, s-au aruncat pe rugul unde ardea cadavrul acestuia. Gestul traditional, numit „sati”, a luat sfarsit atunci pentru familiile regale, insa guvernul indian l-a interzis oficial abia in 1987.
In curtea urmatoare, a incoronarii, tronul era insignifiant. Ce era interesant, intr-adevar, erau fatadele cladirilor care inconjurau curtea, cu ferestre filigranate, numite „jhali”. Nici o fereastra nu seamana cu alta, fiecare are un model diferit–e extraordinara combinatia dintre asimetrie si simetrie, conferind farmecul arhitecturii mughale.
Dupa ce am vizitat colectia de arme si galeria de palanchine ale maharajahului, carate de oameni sau elefanti, m-am impiedicat de un mos langa narghilele si vase din care se bea opium. Da, se bea. Rajputii erau (si sunt) mari consumatori de opiu–cand plecau in batalie, la nasteri, inmormantari (si probabil si la botezuri, nunti si cumatrii) luau cate o doza serioasa. Obiceiul persista, la festivalurile din zona, chiar daca opiul e in afara legii.
Si am mai zabovit un pic in curtea incoronarii, pentru ca tocmai incepuse o demonstratie de infasurat turbanul, dintr-o esarfa lunga cam de 5m. Promit sa incerc si eu, desi probabil o sa arat ca o bobina radio infasurata de un amator.
Am parasit fortul, multumit si impresionat, insa prea tarziu pentru a vizita interiorul „Taj-ului” din Marwar, Jaswanth Tanda, un mormant cu cea mai frumoasa vedere asupra Jodhpurului (vedere de care se bucura toata lumea in afara de „proprietar”).
Spre seara, Bunty, managerul hotelului, m-a luat cu masina (ocazie cu care era sa faca vreo zece accidente cu ricse) pana la o scoala de pictura, „Marwar Heritage Art School”. Daca palatele, castelele si monumentele sunt splendide vazute de la distanta insa lipsite de delicatete si detaliu vazute de aproape, miniaturile Rajasthanului se apropie de perfectiune. Pictate cu pensoane din coada de veverita (niste veverite mici, dungate, care paraziteaza cladirile din toata India de nord), pe marmura, matase sau hartie de orez, cu culori din pigmenti minerali, miniaturile sunt mostenire a artei persane, si nici macar cu o lupa nu reusesti sa vezi toate detaliile. Despre defecte… cu atat mai greu. Insa si preturile sunt pe masura muncii–o miniatura serioasa ia cel putin o saptamana de lucru.
Seara mi-am petrecut-o la un internet cafe, aducandu-mi jurnalul la zi. Si, pentru ca managerul de la hotel, Bunty, fusese foarte amabil si ma dusese la scoala de pictura, am consimtit sa il ajut sa raspunde la doua mailuri catre clienti, avand in vedere ca engleza lui era cam de balta. Foarte fericit mi-a multumit, si m-a rugat sa il mai ajut, intr-o problema foarte importanta. Si pentru ca am fost de acord, a trebuit sa ii compun un e-mail de dragoste foarte induiosator, care sa stoarca o lacrima si un suspin de la o oarecare Anneliese, care nu ii mai daduse semne de viata de ceva timp. Nu garantez ca in urma e-mailului nu s-a lasat cu ghivece sparte in capul lui Bunty sau alte de-astea.