Marocancele nu se compara cu romancele, insa cu siguranta arata mai bine decat englezoaicele, chiar daca au batic pe cap sau val pe fata. Cel putin asta a fost concluzia pe care am tras-o dimineata cand ma indreptam impreuna cu Cristi spre autogara din El-Jadida, la 1km de hotel.
Tinta era Essaouira, insa autobuzul plecase la 7.30 dimineata. Singura solutie era sa schimbam la jumatate distantei, la Safi. Zis si facut! Cristi a dormit tot drumul, iar eu am rasfoit ghidul Lonely Planet–rezultatul a fost ca Safi mi s-a parut suficient de interesant incat sa merite vazut. Ma amuza ceea ce pe altii i-ar ingrijora: calatoresc hai-hui, fara nici un traseu sau tinta prestabilita; singurul lucru de care trebuie sa am grija e sa fiu pe aeroportul din Casa(blanca) la jumatatea lui ianuarie.
Soseaua dreapta si plictisitoare, marginita de copacei si cactusi infloriti ne-a adus in Safi la doua ore dupa pranz. Ne-am cazat intr-un hotel aproape pustiu (suntem in extrasezon) de la intrarea in cetatea veche portugheza. Hotelul are un nume ciudat, Hotel d’Honneur, insa e modest si are un aer cat se poate de autentic marocan, placat peste tot cu faianta inflorata.
De la fereastra Hotel D’Honneur
Firma unui frizer (pardon, hairstylist) din Safi
Si, pentru ca suntem tot pe malul oceanului, pranzul consta in calmari si murene prajite pe gratar, cu salata si un sos ucigator de picant. Oricum, daca ati vedea ce fete sadice au murenele, n-ati avea curaj sa le mancati.
Dealul Olarilor
Restul dupa-amiezii l-am petrecut pe Colinne des Poitiers (adica Dealul Olarilor), unde sunt ingramadite zeci de ateliere si magazine de ceramica traditionala. Un localnic foarte amabil a inceput sa ne arate cum se inmoaie si framanta argila, cum se fac vasele, se albesc cu caolin, se graveaza, se picteaza si se ard in cuptoare de pamant. L-am lasat, desi stiam ca o sa ne tarasca intr-un magazin presupus „al lui” de unde urma sa primeasca un comision gras pentru orice am fi cumparat. Am refuzat sa cumparam orice, asa ca tactica lui s-a schimbat–a declarat ca e artist si ne-a cerut 20 de dirhami (2 euro), „pentru artisti”. Pentru ca l-am refuzat, a incercat inca o data sa ceara bani marturisind, cat se poate de sincer, ca o sa-i bea. L-am trimis la plimbare, mustrandu-l pentru lipsa de bun simt si pentru ca incerca sa fraiereasca niste turisti atat de draguti si interesati de cultura marocana (adica eu si fratele meu).
Ne-am mai invartit ceva timp printre cuptoare si magazine, am cumparat cateva suveniruri, inciudati de casabilitatea ceramicii si de faptul ca nu intentionam sa ajungem acasa cu doua rucsace pline de cioburi.
Langa Bab Casbah, una dintre portile cetatii, am dat peste un personaj renumit in Maroc, vanzatorul de apa. Care a incercat, in loc de apa, sa ne vanda imaginea lui pentru poza. Am cumparat si dreptul de a poza, dar si apa, intrebandu-ma in sinea mea care dintre afaceri e mai profitabila pentru el.
Seara s-a incheiat cu o plimbare prelungita prin souq, bazarul galagios din medina (cetate). Am mancat melci, scobind dupa ei in cochilie cu un ac mare de siguranta, sub privirile contrariate ale lui Cristi. Cand m-a vazut band si apa maronie in care fiersesera melcii, privirea a devenit de-a dreptul ingretosata. Culmea, avea gust mult mai bun decat as fi zis dupa aspect–un gust de supa condimentata. Pentru a-l multumi, cina a constat in ceva mult mai ortodox, calmari prajiti.
Ne-am bagat in pat odata cu gainile, si am reusit sa adormim in ciuda rugaciunilor pe care muezinul le adresa credinciosilor din cetate, cu multa ardoare si perseverenta, intr-un difuzor din piata centrala a medinei.