Nu mai vreau in viata mea sa zbor cu Lufthansa! Stewardesele sunt batrane si urate ca noaptea, sandwichurile pe care ti le dau sunt uscate si nasoale, avioanele scartaie din incheieturi iar pilotii le trantesc pe pista ca in prima zi la scoala de pilotat.
Am aterizat in Casablanca putin dupa miezul noptii. Ar fi fost oarecum patetic daca m-as fi aplecat sa ating (sau sa sarut… bleah!) pamantul Africii pe care calcam prima oara. M-am abtinut, am incercat sa-mi aduc aminte ceva franceza si se pare ca a fost suficient sa-l convinga pe nenea de la imigrari sa puna viza de Maroc pe pasaportul meu si al fratelui. Apropo, ca uitasem sa va zic, n-am mai plecat singur aiurea, ci l-am luat si pe Cristi, unul dintre cei doi frati gemeni pe care ii am (nu, nu suntem tripleti, daca asta e intrebarea care va vine in minte).
Pentru ca trenurile plecau de la aeroport abia de la 5.30 dimineata, ne-am intins pe bancile de metal din aeroport, langa niste homelesi autohtoni, si am dormit cu capul pe rucsace. Ne-am trezit intepeniti de frig si, inca buimaci de somn, am urcat intr-un tren, spre El-Jadida. Am adormit la loc. Nu stiu cum de am avut inspiratia sa ma trezesc la fix ca sa schimbam trenul la L’Oasis, apoi din nou sa coboram la destinatie.
El-Jadida (sau Mazagan) e un mic orasel pe coasta Atlanticului, pe vremuri cel mai important port portughez in Africa, la aproape 100km sud de Casablanca. S-a pastrat destul de bine cetatea portugheza, insa creata de un arhitect cu imaginatie cam lipsa, de vreme ce mai toate zidurile si cladirile sunt plictisitor de simple. Noroc de privelistea fantastica a oceanului si de agitatia vaselor de pescari.
Noroc si de cisterna de apa, o sala subterana imensa, care pe vremuri era folosita ca rezervor, iar mai recent (acum 50 de ani) a fost unul dintre locurile unde Orson Welles a filmat Othello.
Am „sarit” din cetate in port, printre vase, vanzatori de peste, pescari care isi reparau plasele si o armata de pescarusi oportunisti si smecheri. Cu stoicism am suportat mirosurile pentru a vedea tarabele cu anghile, murene, pisici de mare si alte ciudatenii si pentru a ne plimba printre marocanii care se agitau sa le cumpere si sa le duca acasa, la tigaie.
Asa ca, de foame si de pofta, am luat pranzul la Snack Cousteau, un restaurant modest dar plin ochi cu bastinasi, si am bagat si noi mainile pana la urechi in farfuriile imense cu peste, creveti si calmari prajiti.
Si, pentru ca afara se facuse cald si bine, am facut o plimbare pe plaja, murandu-mi picioarele in apa rece a Atlanticului (nu prea imi ardea de baie), si mi-am adus aminte de frigul si zapada de acasa, din fericire la o distanta sigura.
Ce mai ramasese din zi, am hoinarit prin agitatia din oras (eram singurii turisti pe care i-am vazut), am devorat cateva portocale proaspat culese, si aproape am adormit pe stabilopozii de pe dig, ca soparlele in vacanta. Din fericire, Cristi a inceput sa sforaie, asa ca l-am trezit si ne-am intors la hotel, meritand o portie serioasa de somn dupa noaptea petrecuta pe bancile reci ale aeroportului din Casa(blanca).
