Neata! E bine sa te trezesti, sa stii ca poti sa lenevesti si ca nu e nevoie sa prinzi nici un autobuz. Cu toate astea m-am repezit la dus, l-am trezit pe Cristi si am plecat sa exploram insorita Essaouira.
Pentru ca ziua trecuta se terminase cu o intentie buna, de a vizita plaja, am decis sa n-o lasam doar la gradul de intentie. In ciuda vantului destul de puternic (Essaouira e un fel de Chicago-Windy City al Marocului), am inceput sa ne plimbam pe imensa plaja, unde marocanii jucau in draci fotbal, probabil de ciuda ca nu se calificasera la Campionatul Mondial 2006.
Dupa ce am trecut cu dibacie printre niste mingi vajnice tintite spre capetele noastre, am zarit in departare, la cativa kilometri, o forma care semana a castel. Desi nu eram siguri ca vom gasi vreo printesa la ananghie, ziua era prea frumoasa pentru ca sa nu continuam plimbarea pe plaja, iar castelul era o tinta numai buna, ca sa nu zicem ca umblam de aiurea.
Dupa vreo ora de plimbat pe plaja si ocolit toate baltile posibile, am ajuns la castel, care era de fapt un bastion prabusit–o priveliste fermecatoare, dar doar pentru primul minut. Asa ca, precum Don Quijote si Sancho Panza, ne-am intors. Viteazul de mine n-a mai vrut sa ocoleasca baltile, si si-a zis ca e bun sa se descalte si sa o ia prin mijlocul unei colonii de pescarusi, care (ziceam eu) stateau in picioare. Totul a fost bine primii 50 de metri, insa dupa urmatorii trei m-am trezit in apa pana la brau si cu niste valuri destul de nazdravane la orizont. Am ajuns cu bine pe celalalt mal, insa cu pantalonii de o culoare mai inchisa. Noroc ca pana am ajuns la fort, de la atata vant s-au uscat.
La intoarcere am dat peste o broscuta testoasa care s-a ascuns imediat ce a vazut ca nu suntem marocani. Eu am avut sufletul bun si am zis s-o ajut sa ajunga in mare, asa ca am luat-o in mana si am pus-o in valuri. Karma (zice Earl din „My name is Earl”) inseamna sa faci lucruri bune si ti se vor intampla lucruri bune. Acu’, eu sper ca aia sa fi fost intr-adevar o broscuta testoasa de mare, si sper ca faptul ca dadea din labute printre valuri era semn de bucurie, nu de disperare si inec.
Ne-am continuat periplul prin souq-ul (bazarul) aglomerat. Un vanzator de la un magazin de mirodenii ne-a ademenit inauntru la un ceai, un ceai verde cu menta, jojoba, mandragora, cuisoare, anason, trandafir si inca vreo zece buruieni scoase din borcanele de pe rafturi. In calitate de pasionat de ceaiuri, nu pot sa zic ca m-a dat pe spate gustul, insa am apreciat gestul ospitalier. Din vorba in vorba, am aflat ca cel mai bun kouskous il poti manca la un restaurant berber de pe una dintre aleile pe care abia te strecori, si ca marocanii deseori cumpara ingredientele si se duc acolo sa li se faca un kouskous adevarat. Asa ca n-a durat mult si m-am trezit impreuna cu Abdul (noul nostru „prieten”) in piata, printre gramezi de legume, pui vii si (n-am poza) capete de capra proaspat taiate. Urma ca seara la 6 sa ne intalnim cu totii la restaurant pentru un festin autentic.
Cristi a plecat sa bantuie magazinele, iar eu am facut cam acelasi lucru, fara prea mult chef de a cauta ceva anume, sau de a ma targui cu localnicii.
Norocul meu a fost ca am auzit niste sunete care imi gadilau placut auzul, asa ca urgent m-am infiintat intr-un magazin mai retras, unde trei marocani cantau de zor la djembe si tum-tum-uri (tot felul de tobe), fiind inregistrati de un englez. Gasca s-a spart si m-am trezit doar cu unul dintre ei, care m-a invitat sa bodoganesc la un djembe. Am luat toba intre genunchi si am inceput sa-mi aduc aminte ce mai invatasem prin Varanasi in India. Abdufatah, caci asa se numea marocanul care ramasese, s-a alaturat intr-un jam-session (initial la djembe, apoi la guimbri, un fel de lauta) care a durat mai bine de o ora. Ar fi durat si mai mult, daca n-as fi trebuit sa ajung la cina, asa ca mi-am luat ramas bun si am disparut (cu regrete).
In drum spre cina cu Cristi si Abdul, ne-am trezit si cu varul lui Abdul, emigrat in Spania si reintors la vatra. As fi bombanit ca suntem cam multi, insa m-am inselat. Portia de kouskous ar fi hranit cu succes 8 oameni, avand in vedere ca n-am reusit sa dam gata decat jumatate din imensul vas cu mancare.
Dezamagitor, dupa ce l-am hranit si ne-am increzut in ospitalitatea marocana a lui Abdul, acesta ne-a cerut la despartire 50 de dirhami (5 euro) sa-si cumpere hasis. I-am dat in cele din urma 25 de dirhami, mai mult ca sa scapam de el decat ca multumire pentru cina copioasa. Frustrarea noastra s-a manifestat ulterior intr-o sesiune furtunoasa de shopping, cu tactici de negociere de tip guerilla (adica intrat intr-un magazin, ales un teanc de produse timp de jumatate de ora, apoi facandu-te ca pleci din magazin cand vanzatorul nu voia sa mai coboare pretul). Oricum, a fost o afacere cinstita de ambele parti, si ne-am trezit cu cateva obiecte din lemn de tuia, specifice Essaouirei.