Ouarzazate e cunoscut pentru trei lucruri, dintre care am vazut doar doua, din pacate.
Mai intai e kasbahul, restaurat si bine pastrat. Insa camerele sunt goale si nu spun nimic, decat poate daca ai un ghid. Zona pe care o poti vizita e redusa si are usi inalte de un metru si jumatate care te cam invita sa-ti faci cucuie. Am zis un „nu” politicos si am preferat sa vizitez medina, care e un labirint de alei infundate si coridoare intunecate, care nu-ti poti da seama daca fac legatura intre doua alei sau sunt de fapt holul de intrare in casa unui localnic. In cele din urma, am reusit sa evadam, fara sa avem acces la partea interesanta, adica ceea ce se intampla in casele oamenilor.
Kasbahul din Ouarzazate
Un al doilea punct de atractie il reprezinta studiourile de filmare de pe urma carora Ouarzazate traieste. Cu ajutorul dezinteresat al unui autobuz galben am parcurs cei sapte kilometri in afara orasului pana la Atlas Film Studios. A trebuit sa frecam menta intr-un internet cafe pentru mai bine de o ora pana la urmatorul tur cu ghid. Care, desi a decurs prea rapid, a fost amuzant. Totul e facut din gips, mucava si eventual lemn–inclusiv un avion F16 folosit in „Jewel of the Nile” din 1984 (cu Michael Douglas si Kathleen Turner). Care avion zace, bine merci, in fata unei manastiri tibetane din „Kundun”, filmul despre Dalai Lama a lui Scorsese. Mai dai si peste decoruri folosite si re-folosite prin „Gladiator”, „Alexander”, „The 10 Commandments” (asta e nou), „Asterix si Obelix” sau „Kingdom of Heaven”–statui din gips, marmura din lemn pictat si obeliscuri din carton. Singurul lucru real sunt muntii din spate, High Atlas, folositi de Martin Scorsese pe post de Himalaya.
Studiourile Atlas
Decoruri din „Jewel of the Nile”, „Kundun”, „The Ten Commandments” si „Gladiator”
Din economie, in aceeasi poza decorurile de la „Asterix si Obelix”, castelul din „Kingdom of Heaven” si muntii din „Kundun”
Spuneam de trei lucruri. Al treilea, si cel mai interesant, pe care n-am avut ocazia sa-l vad, e Ie Maraton du Sable, Maratonul Nisipurilor. O cursa infernala anuala care pleaca si se intoarce in Ouarzazate, in care concurentii au de alergat in sapte zile 238 km dintre care 78 km intr-un singur picior, tot traseul prin desert. In plus, trebuie sa-si care in spate apa si mancarea pentru toata cursa plus sacul de dormit. Se zice ca marocanul care a castigat in mod repetat in ultimii ani pleca la drum cu un rucsac plin de curmale. Culmea culmilor e ca in 15 ani de cand se tine maratonul nimeni n-a abandonat, chiar daca un concurent s-a ratacit si l-au gasit dupa 12 zile in Algeria, la 400 km de punctul de start.
Alergati voi prin asa ceva 🙂
Nemairamanand nimic de facut prin Ouarzazate, am decis sa ne continuam calatoria si sa ajungem, intr-un final, in Marrakech. Midori a decis sa urmeze si ea acelasi traseu, dupa ce si-a cerut scuze de nenumarate ori ca sta pe capul nostru.
Midori
E o companie foarte agreabila insa surprinzatoare colega noastra japoneza. Desi nu vede lumea doar prin obiectivul aparatului de fotografiat, precum multi compatrioti, zambeste si rade tot timpul afirmativ indiferent ce-ai zice, si asta pentru ca–intr-o tara in care se vorbeste doar araba si franceza–Midori abia rupe cateva cuvinte in engleza. E de o seninatate teribila, astfel incat nu se supara nici cand i se spune „la gazelle” in loc de „mademoiselle”. Insa ce admir la ea e ca, desi e un plictisit si amarat functionar public la departamentul taxe locale de la primaria din Yokohama, are pasiuni: ii place sa calatoreasca, sa vada toate apusurile si rasariturile, colectioneaza biletele, chitantele si tot felul de etichete sau alte maruntisuri, pe care la sfarsitul calatoriei le va lipi intr-un album, impreuna cu pozele si notitele din jurnal.
Asa ca iata-ne in autobuz, intr-o calatorie de cinci ore in intuneric pana la Marrakech. Destul de plictisitor, exceptand faptul ca in trecatorile din munti am vazut zapada, si ca la un popas am dat peste un motociclist spaniol care fusese insurat cu o romanca si care mi-a povestit entuziasmat despre drumurile lui pe la Oradea, Cluj, Bistrita si, mai ales, Voineasa–asta inainte de a-si lua „la revedere” in romana si a disparea in ceata.
Popasul cu autobuzul
Am ajuns la Marrakech la 10 seara si am avut de furca sa gasim o camera la hotel, pentru ca suntem in plin sezon, acum, cu cateva zile inainte de Revelion. Norocul ne-a suras sub forma unei camere cu trei paturi si a unei cine la una din tarabele din Djemaa El-Fna, marea piata din medina Marrakech. In sfarsit, am gasit si altceva in afara de harira, tajina sau kouskous—am papat pastilla, o placinta traditionala cu carne de pui!