Juan, de la Nazca Lines, m-a cules de la hotel dis-de-dimineata. Are un dulce accent britanic, pe care marturiseste ca l-a prins cat a locuit in East End-ul londonez. A plecat la un schimb cultural, sa stea o luna la o familie din Londra, si s-a intors dupa cinci ani. Imi aduce aminte de niste amici romani care si ei sunt acum, bine merci, londonezi fara acte.
Juan m-a debarcat la aeroportul din Nazca, unde astepta un avion de cinci locuri, pregatit sa faca o demonstratie deasupra celebrelor linii misterioase din pampa, desertul peruan.
Avionul cu care am zburat deasupra liniilor din Nazca
Zborul a durat 35 de minute, insa a facut suficiente viraje la 90 de grade incat sa mi se faca rau—noroc ca „sarisem” peste micul dejun. In plus, pentru ca ajunsesem sa ma uit prea des la linia orizontului (un truc bun ca sa nu fac „mizerie” pe scaunul copilotului), am ratat cateva dintre desene. Cu toate acestea, figurile si liniile vazute (balena, maimuta, mainile, copacul, asttronautul, pasarea colibri sau condorul) m-au lasat cu multe semne de intebare.
Liniile din Nazca
Desi ipoteza ca ar fi fost facute pentru civilizatii extraterestre (o ipoteza cam sefeistica) sau ca reprezentau un zodiac, prefer sa cred varianta ca au fost facute de locuitorii din Nazca, plimbandu-se „in cerc” pe trasee care reprezentau animale, in cadrul unor ritualuri samanice menite sa imblanzeasca zeii si sa aduca ploaia. Ma intreb insa ce cauta o maimuta sau un colibri sau o balena in ritualurile de acum 2000 de ani ale unor triburi din desert…
Astronautul
Pasarea colibri
Mainile
Dupa zbor, m-a luat in primire Sousa, ghidul pentru cimitirul din Chauchilla, la 40 de km de Nazca. N-am mai vazut pana acum un personaj atat de pitoresc—are trasaturi de mafiot siclian (mai ales cand isi pune ochelarii de soare), insa e mai negricios, conduce un Dodge Coronet din ’65 si e imens. Insa are o voce caraghios de subtire cateodata pentru o asemenea namila.
Sousa si Dodge-ul lui stravechi
Insa e foarte de treaba si incearca sa se faca util ca ghid, amestecand pasareste spaniola cu engleza. Gafaind, face turul explicativ al cimitirului in aer liber (mai degraba zis din desertul liber) din Chauchilla. Mumiile sunt fascinante, zacand in peste 40 de morminte—gropi descoperite din desert. Au 1400 de ani si arata „ca noi”, pentru ca, se pare, Nazca e unul dintre locurile cele mai uscate de pe pamant, iar aerul fierbinte le pastreaza excelent.
Cimitirul Chauchilla, in desert
Poate ca arata creepy, insa cred ca orele de anatomie din facultate si doua semestre in care am carat un schelet dezmembrat in ghiozdan, m-au desensibilizat la astfel de lucruri. In plus, sunt fascinante.
Turul s-a incheiat cu doua demonstratii, facute cam in sila, la un atelier de ceramica si unul de extras aur, in care dupa 5 minute de explicatii grabite am fost invitat in souvenir shop. Unde preturile erau, cum altfel, extrem de „turistice”.
„Aurari” din Nazca
M-am retras intr-o cevicherie la intoarcerea in Nazca, si pentru ca imi era cam foame, dar si pentru ca nu prea mai aveam unde sa ma ascund de canicula.
Plaza de Armas, in Nazca
La ora 5 am facut cunostinta cu Janszen si Ricki cei doi „ghizi” care urmau sa ma insoteasca in ce tinusem mortis sa fac (si renuntasem la varianta Huacachina, de langa Ica)—sandboarding. Alesesem nu orice duna, ci Cerro Blanco, cea mai inalta duna din lume cu cei 2072 de metri ai sai.
Cerro Blanco
Un microbuz ne-a lasat la 30 de km de Nazca, si am inceput sa urcam spre Cerro Blanco dupa ce soarele apusese deja. Dupa o ora de urcat initial pe teren dur, printre niste stalpi de piatra ciudati (Ricki spunea ca sunt stalpi facuti de triburi Quechua) a urmat calvarul—doua ore de urcat duna, cu picioarele infundandu-s si alunecand in nisip. Am decis sa poposim la poalele varfului, lasand pentru dimineata ultima suta de metri.
Stalpi de orientare Quechua
Cei doi „ghizi” (tot pun ghilimele pentru ca par mai dezorientati decat mine) imi mai aduc spaniola pe linia de plutire—cu Ricki care trancaneste non-stop in español pana cand incep sa mai inteleg, si cu Janszen, care face pe translatorul doar cand ma inpotmolesc. Il intreb care e numele lui peruan, insa se pare ca Janszen scrie si in „buletin”, pentru ca mama lui fusese fascinata in tinerete de un olandez cu acelasi nume. Ricki e mai explicabil, fiind doar prescurtarea de la Enrique. Iar seara se termina cu un sandvis anemic, o sticla cu apa, jumatate de ora de chinuit o chitara pe care masochistul de Janszen a carat-o (si o va face si maine, cand isi va drumul pe placa de pe Cerro Blanco). Si se mai termina cu un somn meritat, intr-un sac de dormit care imi ajunge doar pana la umeri, asa ca dorm in cort, nu sub cerul liber, „la un hotel de un milion de stele”, cum as fi dorit.
Inainte de a adormi, in corturi pe Cerro Blanco