Ploaia ma trezeste si imi dau seama ca nu e deloc funny sa plec la drum spre Aguas Calientes (sau Machu Picchu Pueblo, cum mai e cunoscut) pe vremea asta. Dar n-am de ales.
Micul dejun in Santa Teresa consta intr-o specialitate locala, rocoto relleno, adica ardei iuti umpluti, pentru care am dat comanda speciala cu o seara inainte. Sunt deliciosi, insa din pacate au fost gatiti prea mult si a iesit iuteala din ei.
Plecam pe ploaie spre o hidrocentrala la 20 km de Santa Teresa, locul unde se termina soseaua circulabila. Aici Alejandro va ramane sa pazeasca motocicletele, si tot de aici, va trebui sa merg pe jos 11 km spre Aguas Calientes, partial pe langa calea ferata. Piciorul meu drept nu protesteaza la ideea de mers pe jos, ci mai degraba la cea de a fi indoit cand stau in saua motocicletei, asa ca iata-ma plecand de nebun prin ploaie prin jungla. Drumul a luat trei ore, nu doua, pentru ca a trebuit sa ma minunez de peisaje. E fascinant sa vezi cum se ridica ceata si ascunde piscurile, sau sa te gandesti ca ar fi o nebunie sa faci rafting pe raul Urubamba, care fierbe de la ploile din ultimele zile. Asa ca uit ca sunt ud leoarca, desi am un poncho de ploaie pe mine, si ajung fericit (dar ud) in Aguas Calientes.
Prin jungla, spre Machu Picchu
Pe acolo pe sus e Machu Picchu
N-are sens sa va zic ce si cum am mancat, sau cat timp mi-a luat sa gasesc cazare—e aceeasi poveste ca peste tot, mai ales ca Aguas Calientes, locul de plecare spre Machu Picchu, e supra-aglomerat cu gringos. Supriza a fost insa sa il vad coborand din trenul de dupa-amiaza pe Alejandro, care reusise sa lase motocicletele in paza unor prieteni de la hidrocentrala, si venise sa petreaca revelionul la o prietena. Insa inainte de asta, m-a invitat la o chicha.
Prinsesem gustul de chicha din Quillabamba, insa Alejandro mi-a explicat pe indelete lucrurile. In primul rand, exista mai multe tipuri—chicha de quinua, chicha frutillada, chicha morada, chicha amarilla si tot asa. Insa chicha adevarata e chicha amarilla, care se face din porumb germinat si fermentat, rezultand un fel de bere. Se zice ca pentru a fermenta chicha, femeile din Peru mesteca boabele germinate de porumb si le scuipa in vas. Eu sper totusi ca nu. Gasim in partea ne-turistica a satucului o chicheria, pe care Alejandro o recunoaste dupa carpa rosie atarnata intr-un bat la intrare. Aici chicha se serveste in pahare de sticla, insa mari si solide ca niste halbe, care se apuca cu ambele maini (in caz ca te ametesti…). Stam mai bine de o ora la cate un litru de licoare fermentata si la taclale, prilej pentru a-mi imbunatati cunostintele de spaniola, iar la plecare ne uram „Feliz Año!” si Alejandro, in spiritul traditiei locale, imi toarna in cap o mana de confetti si petale galbene.
Anul nou in Peru vine cu sapte ore intarziere fata de fusul meu orar, insa manifestarile in mare sunt la fel—oamenii stau in familie sau cu prietenii si beau si se veselesc. Cu cateva ore inainte, in strada se aprind focuri si oamenii arunca lucrurile vechi, in speranta unei reinnoiri. Si peste tot vezi lucruri galbene, de la chiloti pe tarabe, la baloane si palarii din hartie, la amestecul de confetti si petale de flori. E fascinatia peruanilor pentru oro, aur, intr-o tara in care pe vremuri incasii poleiau zidurile cu aur, iar azi saracia e la moda, asa ca galbenul, sau amarillo, e expresia unei doleante mai degraba materiale, ridicate la rang de superstitie.
Se ard lucrurile vechi…
Copiii se joaca cu petarde…
Iar la miezul noptii toata lumea are confetti galbene in cap
La miezul noptii, in piata centrala (care inca nu se cheama de Armas) bubuie petarde si artificii, lumea se imbratiseaza si isi toarna in cap confetii galbene, iar eu ma duc sa dorm, sperand ca a doua zi ma voi trezi la timp pentru rasaritul de pe Machu Picchu. La Multi Ani!