Spre dimineata ploaia s-a mai linistit, iar pana am ajuns in Pevas s-a oprit de tot. Am coborat bagajele mustind de apa si m-am felicitat pentru ideea de a-mi inveli camere in doua randuri de pungi de plastic. In schimb orezul si zaharul nu fusesera intr-o situatie la fel de fericita, mai ales ca geanta se rupsese.
Pevas
Micul dejun in Pevas a constat in donsela, unul dintre cei mai gustosi pesti amazonieni, impreuna cu banane prajite. Delicios. Richard era mai plin de energie decat il vazusem vreodata, mai ales avand in vedere ca statuse de veghe. Asa ca tot micul dejun a fost plin de alte povesti, dupa care m-a luat sa vad atelierul lui Francisco Grippa, unul dintre cei mai cunoscuti pictori peruani—singurul punct de interes din Pevas, de altfel un satuc mic la varsarea raului Ampiyacu. Nu l-am intalnit pe Francisco, care era plecat prin sat, insa am intrat in atelierul sau, intr-o casa mare, cu turn. Atelierul era exact cum te astepti sa fie atelierul unui excentric care lucreaza in jungla—cu tot felul de ciudatenii, precum cranii de crocodili, arme ale triburilor, tobe si totemuri. Sincer insa, am impresia ca stilul picturilor lui Francisco, adica improscatul panzelor cu vopsea, a cam trecut. Parerea mea.
Eu, incercand sa schimb stilul Grippa
Am plecat cu o canoe pe raul Ampiyacu spre Pucaurquillo, satul de unde urma sa plecam mai departe in jungla. Ampiyacu se traduce „raul otravit”, imi spusese Richard, nume dat de indieni nu pentru ca raul ar fi otravit, cat pentru a tine departe strainii. Satul Pucaurquillo e locuit de doua triburi, faimosii Bora si mai putin cunoscutii Huitoto. Insa bineinteles ca nu am fost intampinati de salbatici cu fuste de paie, vopsiti pe fata si agitand sulite, ci de indieni cu tricouri si pantaloni scurti. L-am cunoscut astfel pe Wellington (sau Walito), care urma sa ne fie ghid, si pe familia sa. Wellington era fiul sefului de trib Bora, si bun prieten cu Richard, care ii „mosise” ultimul fiu, Jason, nascut in mijlocul junglei.
Satul Pucaurquillo
Wellington
Am zacut in hamac, urmand ca a doua zi sa plecam mai departe. A plouat majoritatea timpului, insa dupa noaptea trecuta agitata, nu mi-a stricat un pic mai multa relaxare, mai ales ca urma sa fie ultima noapte sub un acoperis. Hamacele au fost intinse afara, cu plasele de tantari peste ele. Insa inainte de a intra sub plasa, am constatat pe pielea proprie atat ineficienta sprayului anti-tantari, cat si cat de hamesiti erau. Si la cati de multi erau, am reusit sa omor prea putini, incluzandu-i si pe cei pe care i-am inspirat accidental.