Dimineata n-a reusit sa ma scoata din hamac decat pe la 9, insa o scurta intoarcere pana la Pevas pentru a repara motorul de la canoea lui Wellington a intarziat plecarea mai departe pana dupa pranz.
In cele din urma, totul a fost imbarcat—10 galoane de benzina, mancarea, gentile, pusca lui Wellington, sotia lui si copilul (Jason, cel „mosit” de Richard), eu, Delicia si Richard. Pentru Wellington, lipsa de acasa timp de doua saptamani ar fi fost o problema, asa ca Richard a decis ca e cel mai bine sa ii luam si o parte din familie. Din canoe mai ramasesera deasupra apei 5 cm, asa ca la fiecare zece minute Delicia trebuia sa scoata apa care intra din belsug printre crapaturi.
Altfel, totul a fost minunat. Am navigat mai intai pe Ampiyacu in amonte, iar mai apoi pe Rio Bravo, unul dintre afluentii sai. Pe langa admirarea vegetatiei, a trebuit sa ascult „lectiile” de ornitologie ale lui Richard, si sa imi stramb gatul uitandu-ma dupa papagali, tucani, vulturi si tot felul de alte zburatoare.
Pe Rio Bravo
Dupa 6 s-a intunecat, insa tot nu ajunsesem la destinatia propusa, Nuevo Perú, un alt sat Bora, unde Wellington avea rude. Am continuat pe intuneric, cu el la carma scrutand cu lanterna ambele maluri. In cele din urma, dupa aproape doua ore de navigat pe intuneric, o singura luminita a tradat Nuevo Perú, unde luminita s-a transmormat in lanterna unui batran Bora, pe nume Benjamin, care ne-a poftit in coliba sa. Pana la cina, m-am furisat impreuna cu Wellington la un vecin, pentru a vedea cum se prepara ipi.
Intre pilonii de sub coliba stateau pe vine trei barbati, dintr care unul vantura de impuritati ceea ce aveam sa aflu ca erau frunze de coca uscate pe foc si macinate fin. Dupa ce a terminat, a amestecat-o cu cenusa de la o alta planta (secropia, sau satica) si a cernut-o printr-un ciorap, rezultand un praf verde-gri, numit ipi. Barbatii Bora au luat cate o lingura de praf, pe care au inceput sa o molfaie, dupa care mi-au intins si mie una. Ipi este folosit zilnic, de sute de ani, de Bora, pentru a avea mai multa energie—le foloseste la munca, si le taie si pofta de mancare pana seara cand ajung acasa. Am acceptat lingura plina varf de praf si am bagat-o in gura. Pentru ca, insa, am uitat complet de respiratie m-am trezit ca am inhalat inevitabil o parte din praful verde-gri, inecandu-ma si tusind, in rasetele celorlalti. Nu e placut sa ai cenusa cu gust de frunze de coca in gura si sa stai sa astepti sa secreti suficienta saliva incat sa o poti desprinde de gingii si dinti, pentru ca, in final, sa o poti inghiti. Iar pana atunci, limba si obrajii iti amortesc un pic, senzatie asemenatoate cu cea de la dentist. Ce din tribul Bora molfaie o lingura de ipi timp de 2-3, chiar 4 ore, „condimentand-o” din cand in cand cu un betisor inmuiat intr-un tutun vascos.
Ipi
Dupa 20 de minute n-am mai rezistat si am inghitit malul din gura. M-am intors la casa rudelor lui Wellington pentru cina, dupa care am plecat impreuna cu acesta si cu Richard in jungla. In mod normal as fi fost mai rezervat si as fi considerat-o o indeletnicire periculoasa si prea aventuroasa, insa am avut incredere si l-am urmat pe Richard printre liane, in cautare unei anumite specii de broaste. Pe care n-am gasit-o, insa am avut ocazia sa vad altele, navigand printre stoluri de lilieci dezlantuiti de lanternele noastre. Din fericire n-am „prins” nici unul in par, si dupa vreo ora de explorari ne-am intorc la hamace.
