Jungla e un loc deosebit, nu seamana cu nimic din ce te astepti si iti rezerva surprizele ei. Ploua cand nu te astepti, animalele apar cand te astepti cel mai putin, iar daca le cauti nu se dau gasite. Cu cat stai mai mult, cu atat sansele sa vezi mai multe cresc. Insa eu nu caut sa bifez animale ca la gradina zoologica, asa ca ne intoarcem. Vreau sa petrecem mai mult timp in satele triburilor Bora, Huitoto, Yagua si Hocaina din zona, si voi beneficia dn plin si de jungla ce la inconjoara.
Asa ca parasim tabara si, cu toate panzele sus de care e in stare motorul de 5 CP al canoei, navigam inapoi spre civilizatie. Insa nici nu apucam bine sa prindem viteza, ca vad un cap mic inaintand prin apa. „Snake!” exclam, la timp pentru ca Richard sa insface instrumentul pentru prins serpi si sa incerce sa apuce animalul. Acesta ii scapa, insa, si schimba directia de inotat. Nici nu apuc sa cred ca l-am pierdut, ca Wellington sare dupa el in apa, imbracat, inoata si il prinde de dupa cap. Surpriza—nu e un sarpe, ci un sobolan mare de apa, pe care il leaga si il pune in cosul cu banane si yuca. Sper doar ca nu are e gand sa il gateasca!
Sobolanul, botezat mai tarziu Pancho
Calatoria de intoarcere nu e foarte placuta, pentru ca ploua cu galeata. In plus, apa e scazuta cu mai bine de un metru decat acum trei zile cand am urcat raul—asta pentru ca nu a plouat suficient. In concluzie, ramurile pe sub care trecem sunt pline de mal si de frunze putrede, o adevarata placere sa incasezi asa ceva in cap. Mai mult, de doua trei ori calea e blocata de trunchiuri rasturnate, si trebuie sa trecem barca incarcata peste ele—aceeasi metoda, cu seva lubrefianta de secropia, ca si noaptea trecuta.
Dupa cinci ore, murati de ploaie, ajungem in Ancuna Colonia, un satuc Bora in care traiesc zece familii. Suntem gazduiti de o familie de cunostinte sau rude ale lui Wellington, intr-o casa rotuda, imensa, maloca, in care de obicei au loc intalnirile tribului si fiestas, dar in care, aici, locuiesc doua familii. Maloca e construita din barne, legate intre ele cu fibra de palmier, cu acoperisul din frunze uscate de palmier, ordonate astfel incat nici o picatura de apa nu razbate printre ele. Peretii sunt mai degraba un gard de bete in jurul barnelor care sustin casa. Pe jos e pamant batatorit, iar in doua locuri se face focul, cu butuci asezati cap la cap si focul facut intre capete. Pe masura ce lemnul arde, butucii sunt impinsi spre foc, capetele servind si la suport pentru vasul in care se gateste. Fumul iese printr-un spatiu larg din laterala acoperisului. Nu exista paturi—toata lumea doarme, leagana copii sau pur si simplu zace in hamacele suspendate de barne.
Maloca
In maloca convietuiesc la un loc oameni, caini, gaini si un oaspete special, o maimutica neagra wapo, extrem de galagioasa si de sperioasa, care tace doar cand o iau in brate si se lipeste de mine ca de mama ei. Mai sunt si alte animale, nu foarte agreabile—paianjenii-lup, care stau agatati de acoperis. Insa, desi arata inspaimantator, Richard ma linisteste, spunandu-mi ca e ceva normal intr-o casa cu acoperis din frunze de palmier.
Maimutica wapo negro
Seara vine repede, impreuna cu o armata de tantari, cu care deja m-am obisnuit; ceea ce nu inseamna, insa, ca ii urasc mai putin. Iar impreuna cu seara si tantarii, vine si galagia milioanelor de cosasi si alte insecte sau oracaitul broastelor. Nu stiu cum, insa in toata harmalaia, Richard aude un oracait aparte, de Phyllomedusa bicolor, una dintre cele mai veninoase broaste din jungla amazoniana. Insa Richard nu are nici o jena si se catara in palmier, de unde coboara cu broasca in mana, care—spre deosebire de Bufo marina e chiar simpatica. E pusa la pastrare, pentru a i se recolta veninul maine.
Phyllomedusa bicolor
Seara se termina cu povesti Bora, la casa de coca, unde localnicii prepara ipi, amestecul de praf de frunze de coca si cenusa de secropia pe care il molfaie toata ziua. Un localnic mai in varsta, despre care aflu mai tarziu ca e curandero, incepe sa spuna povesti la lumina lumanarii, in dialect Bora, oprindu-se din cand in cand sa omoare tantarii care ii asalteaza picioarele goale. Wellington incearca sa tina pasul cu traducerile, insa mai pierde—insa si eu il pierd, pentru ca nivelul meu de spaniola e inca scazut. Cu toate astea, reusesc sa pun cap la cap ce aud, si sa pricep ce zice batranul—povesti despre originea tribului, nascut dintr-o bucata de la mijlocul unui anaconda, despre Chullachaqui si Yashingo, spiritele junglei, si despre manguares, faimoasele lor tobe.
La povesti si ipi