Am plecat dimineata devreme spre Pevas, pentru a ne aproviziona cu ce ne mai lipsea—carne, benzina, cateva alte maruntisuri si o naveta de bere calda pentru Richard, iar pentru 10 soli am reusit sa conving pe cineva sa porneasca un generator timp de doua ore pentru a-mi incarca acumulatorii de la camerele foto si video, secatuiti dupa zece zile in jungla. Pe langa lucrurile bune am tinut mortis sa beau si suc proaspat de fructe, care insa probabil continea apa luata direct din port, pentru ca doua ore mai tarziu micul meu dejun a luat calea Amazonului, lasandu-mi un gust de acid gastric nu foarte placut.
M-am intors cu Richard si Wellington in Nueva Esperanza, un sat in amonte, pe raul Ampiyacu, singurul din zona locuit de tribul Hocaina. Imediat ce ne apropiem de sat, incep sa se auda batai de manguare, tobele utilizate pentru comunicare, care anunta probabil venirea noastra—ieri, in drum spre Pucaurquillo, am oprit cinci minute aici pentru a anunta ca vom reveni in vizita.
In drum spre Nueva Esperanza
Nueva Esperanza e un sat in care locuiesc 130 de indieni Hocaina, in total 22 de familii, insa mai toti barbatii sunt plecati in amonte sa taie busteni, o munca banoasa. Ne asteapta fiul sefului satului, care e retinut de treburi, si n-a putut sa raspunda chemarii tobelor, insa si-a trimis odrasla. Odrasla care are peste 40 de ani si probabil jumatate din dintii din gura, insa care sta bucuros cu noi in maloca, casa cea mare a tribului, sa ne povesteasca despre tribul Hocaina. La fel ca si Huitoto, nu sunt foarte diferiti de Bora, decat prin dialectul vorbit; in rest, impart aceleasi obiceiuri. E greu sa isi dea seama ce vreau sa aflu—da, au muzica traditionala la fiestas, au mancare traditionala, oameni care lucreaza obiecte traditionale, insa nu poate sa imi dea mai multe detalii despre ce e special sau diferit la Hocaina. Singurul loc unde imi spune mai multe e religia. Desi misionarii evanghelisti vin si tin prelegeri, si oamenii se duc la biserica, credinta e in continuare intr-un zeu unic, care reprezinta pamantul, apa, aerul si jungla, si pentru care consuma ipi, praful verde-gri de coca si cenusa de secropia, ca pe un dar sacru. Richard imi da mai multe detalii ulterior—indienii accepta misionarii si Biblia foarte usor, pentru ca e tot o religie monoteista, pentru ca se bazeaza pe niste mituri si principii similare, doar cu personaje diferite: in loc de sfinti sunt arbori si animale.
Fiul sefului Hocaina
In final, asist la o demonstratie de comunicare cu manguares. Manguares sunt doua trunchiuri de copac golite, un macho si o mujere, care lovite cu doua ciocane invelite in cauciuc natural, scot sunete de diverse tonalitati, in functie de forta si locul unde sunt lovite. Nu sunt folosite pentru muzica, ci pentru a comunica, pentru a chema oamenii la maloca, la o fiesta sau pentru a anunta un mesaj important. Gazda noastra bate doua mesaje ca exemple, unul de chemare la sarbatoare si inca unul, prin care isi anunta tatal ca musafirii si-au terminat vizita.
Manguares
Plecam la timp din Nueva Esperanza pentru a prinde o ploaie torentiala pe Ampiyacu, care ne uda la piele pana ajungem in Pucaurquillo, insa e deja ceva obisnuit.
Spre seara, dupa ploaie, vizitez Pucaurquillo, satul lui Wellington, impreuna cu Richard. E pe cale de a se moderniza, cu tineri in blugi si ochelari de soare, care joaca volei, cu bere si Coca-Cola (calde, ce-i drept), cu o alee din dale de ciment si o viitoare continuare a acesteia pana la Pevas, care va scurta calatoria de o ora cu canoea. Cumparam si o gaina din sat, pentru ca ni s-a acrit de orez, banane si peste, iar Richard o omoara in cel mai uman mod posibil, fara sange, fara zbatut si alergat fara cap—ii tine pliscul in mana si se aseaza pe ea, iar intr-un minut gaina a trecut deja pe lumea cealalta.
Din fericire, partea de modernitate e compensata de o cina cu familia lui Wellington, la lumina lumanarii in bucataria veche, pe piloni, acoperita cu frunze de palmieri. In farfuria din fata mea e o supa din piranha, cu boabe ca de fasole, dar de cinci ori mai mari si cu furnici. Intentionat, pentru a da o aroma speciala—e o supa traditionala Bora, insotita de paine din yuca fermentata inmuiata in aji negro, o pasta iute dar extrem de savuroasa. Bineinteles ca toti ma urmaresc amuzati cum sparg capul furnicilor intre dinti, si cum incerc sa-mi scot picioarele lor chitinoase dintre dinti. Insa sunt respectat pentru ca mananc din aceeasi farfurie cu ei, si pentru ca nu sunt doar un gringo, ci si un pic charapa (om al junglei), dupa ce am fost la vanatoare noaptea cu Wellington, si mai ales dupa ce am trecut cu brio de proba Matses, cu inocularea veninului de broasca, lucru pe care Wellington il povesteste admirativ de fiecare data cand are ocazia.
Dupa cina, care imi va ramane mult timp printre amintirile deosebite despre experiente pe care ai vrea sa le repeti, asist la un alt lucru specific Bora, insa uitat de majoritatea indienilor actuali: nunu. E vorba de un tutun al junglei, care se prizeaza mai special—altcineva ti-l sufla in nara prin intermediul unui tub de 20 cm. Ii urmaresc facand asta, insa nu imi vine sa incerc, si ma multumesc cu privitul amuzat, si cu prizatul de unul singur, ocazie cu care narile mi e desfunda instant.
Seara se incheie cu o vanatoare de broaste, in care Wellington sare pe intuneric in apa de nebun si inoata pana la copacii unde Richard aude broastele care oracaie „Waaa tatatatatata”. In mai putin de jumatate de ora avem in plasa trei exemplare care arata foarte dragalas, si care m-ar fi pacalit foarte usor daca n-as fi simtit veninul lor pe pielea proprie.