Lună: ianuarie 2007

Am strans tabara inainte de 9 dimineata si am navigat din nou in amonte, timp de vreo sase ore. Bineinteles ca musiu Soare arde cand are el chef, adica in momentul in care noi ne scurgem lesinati in canoe, fara pic de umbra. Cum ajungem la mal si vrem sa ne gasim de treaba, cum hop si ploaia!

Dupa cum spuneam, nimeni nu stie cum se cheama raul pe cursul caruia urcam. Insa eu i-as spune Raul cu Fluturi, pentru ca n-am mai vazut in viata mea atati fluturi la un loc, de toate felurile, culorile si marimile, care zburda in jurul tau, fie ca esti in canoe sau pe uscat.

Debarcam in mijlocul unui camp cu zeci de fluturi, unde e o tabara parasita de taietori de lemne, mai precis cateva baraci din pari acoperite cu frunze uscate de palmier. Inspectand imprejurimile, gasesc un craniu sfaramat de crocodil, semn ca cineva l-a vanat si „papat”, probabil taietorii de lemne. Sper sa avem si noi ocazia, si cat mai curand. Pana atunci insa, Wellington descopera o larva zemoasa si grasa, galbena si imensa, si incearca sa ne convinga ca e comestibila. Cum nimeni nu are curajul (nici macar eu, desi mi-am promis ca o sa incerc toate ciudateniile), o arunca un pic in tigaie sa se rumeneasca, dupa care o mananca din doua inghitituri.

Larva=papa

Cum nu mi-a trecut pofta de mancare, in timp ce astept sa fie gata mancarea, arunc cu o undita improvizata in apa, dupa ce m-am chinuit cinci minute sa prind un greiere drept momeala. Din doua aruncari scot doi pesti, rusinos de mici, dar care sunt totusi ceva. Insa norocul meu se opreste aici pentru urmatoarea jumatate de ora cat mai am rabdare sa ma zgaiesc la balta si la undita atarnand bleaga. Doar ca trebuie sa mananc ce am prins�nu e rau, pentru ca carnea s-a terminat ieri�-insa mai mult stau sa aleg oase decat sa ma satur. Wellington imi face semn dupa ce termin pranzul sumar si il urmez, ne urcam in canoe si vaslesc contra curentului pentru a intra pe balta unde prinsesem mini-pestii. Incet, tanarul Bora desfasoara o plasa de pescuit, pe care o plaseaza cu atentie in timp ce eu vaslesc incet, si ma intreb daca macar aici vom avea mai mult succes. Ramane de vazut, pentru ca abia peste o zi vom veni sa „culegem” roadele.

Cum toata lumea e pusa pe facut rost de carne, Richard apare cu o chestie mai ciudata�o broasca imensa, Bufo marina, ale carei glande secreta o otrava foarte puternica. Insa lui nu-i pasa prea mult de asta si se joaca cu monstrul gasit, dupa care ii stoarce glandele de substanta toxica cu o punga de plastic.

Bufo marina

Bineinteles ca Wellington are pata pusa pe vanatoare, si sincer il inteleg, pentru ca nu imi place orezul doar cu legume, mai ales cu banane sau cartofi prajiti. Asa ca reluam imediat ce s-a innoptat vanatoare, de data aceasta cu canoea in cautare de crocodili, pentru ca am descoperit un curs de apa mai linistit, unde e mai probabil sa-i gasim. Navigam in amonte pe intuneric, cu motorul pornit, timp de aproape doua ore, dupa care intoarcem canoea si o lasam sa pluteasca, dirijand-o usor cu o vasla. Lanternele scormonesc prin vegetatia deasa de pe maluri, cautand crocodili. Sincer, dupa nereusitele ultimelor expeditii de vanatoare sunt cam sceptic. Nu e ca Wellington n-ar avea talent si fler, insa se pare ca pur-si-simplu nu e sezonul potrivit. Asa ca plutim in deriva pe intuneric in continuare, evitand cioturi si crengi de deasupra apei.

La un moment dat, insa, Richard vede ceva in tufisurile de pe mal si plonjeaza pe jumatate afara din barca, scormonind malul. In zece secunde e din nou in barca, tinand strans in mana un crocodil de aproape jumatate de metru, care se zbate in disperare. Scepticismul meu ia sfarsit, iau crocodilul „in brate” si Richard imi tine o noua lectie de cunostinte despre natura. Plutim mai departe si intr-un sfert de ora avem inca trei ui, mai mici, nervosi tare care musca orice, inclusiv degetul meu neatent, pana la sange. Iata-ma in barca cu o gradinita de reptile, de care trebuie sa am grija sa nu sara peste bord si, mai important, sa nu sara peste bord cu tot cu degetul meu. Iar in timp ce eu fac pe bona, Richard si Wellington scaneaza malurile pentru „the big one”. Care insa, in ciuda insistentelor noastre, refuza sa se faca vazut.

Ne intoarcem la tabara, insa nu pentru mult tmp. Pe la zece toata lumea e in hamace, doar eu si Wellington plecam in jungla la vanatoare de maj�s, niste rozatoare care ar trebui sa aiba cam 30 kg fiecare, daca i-am prinde. E curios ca noaptea jungla nu mi se pare periculoasa. Fie pentru ca animalele stiu sa se fereasca bine, fie pentru ca eu si Wellington suntem cele mai periculoase fiinte din zona. Adevarul e ca, la cat de doritor de carne e, tanarul Bora n-ar avea nici o jena sa se intalneasca cu un anaconda gigant sau cu un jaguar�ba chiar ar fi incantat si ar saliva. Asa ca il urmez, cu lanterna stinsa, avand (sau mai bine zis incercand sa am) grija pe unde calc. Dupa jumatate de ora de scormonit tufisurile, ne urcam intr-un copac, unde Wellington pune cateva vreascuri de-a curmezisul, formand o platforma. Stam la panda pret de o ora, pe inturneric, ascultand toate miscarile. Din cand in cand, aprindem lanterna pentru a scana tufisurile�bineinteles, eu n-as recunoaste un maj�s nici daca l-as sti din atlasul zoologic. In cele din urma ne ajunge, si ne intoarcem la tabara cu coada intre picioare si mana goala.

Insa n-am somn si liniste, si nici Wellington. Asa ca plecam din nou dupa crocodili. Urcam raul cu motorul pornit, mai departe decat prima ora, si ne lasam dusi de curent in liniste, la intoarcere. Eu stau in fata si vaslesc pentru a orienta canoea, iar Wellington sta in spate, cu lanterna si pusca pregatita. Insa nu vad mare lucru fara lanterna, asa ca nu trece mult timp si incasez o creanga mai groasa in fat, care ma rastoarna pe spate, cu picioarele in sus. Din fericire, in canoe. De aci mai incolo sunt mai atent si deschid lanterna, cu riscul de a alunga animalele. Insa Wellington le vede pe mal de cateva ori, si consuma un cartus. Insa norocul nu tine cu noi, pentru ca incepe ploaia in forta si nu mai distingem nimic. Asa ca ne intoarcem si realizam ca e 3 dimineata. Somn si, probabil, maine o luam de la capat.

Nu e rau sa dormi intr-un hamac legat de doi copaci din jungla, insa nu e deloc incantator ca plasa de tantari sa devina o capcana, tinand tantarii inauntru, impreuna cu tine si alte insecte, care speri sa fie, totusi, benigne. Si oricati ai omori, nu se stie de unde, apar altii noi—incat ajungi sa te intrebi daca nu e mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care i-ai hranit, decat sa-i omori si sa apara altii cu stomacul gol. Uite-asa m-au chinuit tantarii si intrebarile filozofice, pana cand n-am mai suportat si am transformat hamacul si plasa din jur intr-o bomba chimica cu ajutorul sprayului. Bineinteles, tantarii nu m-au mai deranjat, insa, gazat cu DEET, am adormit si eu aproape instant.

Dimineata mi-am dat seama ca dormisem in hamac impreuna cu ambele camere, foto si video, cu poncho-ul de ploaie, o sticla de apa de doi litri, si vreo zece furnici negre si mari cat gandacii nostri de bucatarie. Probabil simtindu-se bine, au fost de gasca si nu m-au muscat in timpul somnului.

Imediat dupa micul dejun, Wellington si-a luat pusca si mi-a facut semn. Urma sa plecam la vanatoare, tanarul Bora fiind nerabdator sa manance ceva carne—mai nerabdator decat mine, in orice caz. Inarmat cu o maceta, rucsacul cu doi itri de apa si „armele” mele, cele doua camere, l-am urmat. Ne-am croit drum prin vegetatia, cum se zice, „luxurianta”, taind in disperare liane, crengi si arbusti, facand o gramada de zgomot, bineinteles. Traversand o mlastina, am reusit sa ma afund in mal pana deasupra genunchilor, trebuind apoi sa scormonesc dupa cizma pierduta si sa devin de nerecunoscut pentru cei care ma cunosc ca o persoana ingrijita, curata, cu unghiile curate si mirosind frumos. L-am urmat in continuare pe Wellington, din ce in ce mai sceptic referitor la reusita vanatorii, pe masura ce orele treceau. Mai ales ca toata treaba parea mai mult o sauna fierbinte si sufocanta in stil amazonian decat vanatoare, si o sauna la care apa ti se termina la putin timp dupa ce ai intrat in ea—sugand cate putin din tubul care iese din vasul din rucsac—si in care mai ai de stat cateva ore bune. Tricoul meu gri deschis e gri inchis acum de la umezeala, si daca l-as stoarce as umple cu siguranta la loc vasul din spate.

La vanatoare

Singurul motiv pentru care l-am urmat fara sa cracnesc pe tanarul Bora e faptul ca pare ca stie foarte bine ce face. Jungla amazoniana nu e gradina zoologica, sa topaie peste tot maimutelele. Ba mai mult, in afara de insecte de tot felul, dintre care multe musca si mai multe sunt tantari, nu prea vezi alte animale. Doar nu sunt proaste sa fie prinse si mancate de noi sau de alte animale. Pasarile se plimba bine mersi la 50 de metri deasupra noastra, printre frunze, iar restul animalelor de joaca de-a v-ati-ascunselea, iar un profan ca mine nu le-ar vedea nici daca s-ar maimutari si s-a stramba la mine din desis. Singurele zgomote care seamana cu grohaituri de animale sunt cele facute de cizmele mele de cauciuc pline cu mal. In schimb, Wellington vede urme. De tot felul de rozatoare, de sacha vaca (adica tapir), de pecari, care e un porc mistret mai mic. Imi arata urmele, care pentru mine sunt aproape imperceptibile. Mai perceptibil e mirosul de urina al unui pecari, de pe un trunchi putred de copac, de unde Wellington rupe o aschie si imi da sa miros. Cum de si-a dat seama, habar n-am. Insa tanarul indian e in mediul sau aici, si cunoaste toate semnele junglei. La cat ne-am invartit si am schimbat directia, e de mirare ca stie in ce directie trebuie sa ne intoarcem—iar busola mea confirma.

Dupa patru ore ne intoarcem, cu mana goala. Luam aceeasi directie, in mare, unde abia acum observ ca Wellington a lasat semne—crestaturi cu maceta, ramuri indoite si probabil si altele. La un moment dat, cand tai in forta cu maceta frunzele unui palmier care ma incurca, dintr-un tufis sare ceva ce fuge tropaind, cu viteza de Speedy Gonzales. Wellington incarca pusca, dar e prea tarziu. Ratasem un wababa-ceva (nu inteleg denumirea), un rozator mare cat un motan. Un pic mai veseli, ne continuam drumul, dar nu pentru mult. Se aud niste zgomote ciudate si Wellington arunca rucsacul si maceta si dispare intre copaci si liane. Astept fara sa fac nici un zgomot. Se aud doua impuscaturi, nu foarte departe, iar in cinci minute tanarul indian isi face aparitia zambind larg printre dintii innegriti de ipi, tinand in mana o pasare cat o curca, care inca se mai zbate. E un trompeterro, care e eutanasiat cu o lovitura cu cantul macetei, care ii rupe gatul.

Ne intoarcem in tabara dupa sase ore, fericiti insa, de prca am fi vanat un urs. Eu tarai dupa mine pasarea, care se mai incurca prin tufisuri si liane, insa care face din pranzul cu orez si linte o adevarata experienta gurmanda, desi Delicia a facut-o un pic prea sarata.

Sauna amazoniana, noroiul si sangele de trompeterro de pe hainele mele cer o baie in rau. Care e suficient de adanc incat sa trebuiasca sa ma tin de canoe ca sa nu plec odata cu curentul. Insa balaceala e preferabila caldurii umede si sufocante din jungla. Cand ies, nu trece un minut, si hainele curate si uscate pe care le imbrac se lipesc din nou de mine… dar macar raman curate.

Pe inserate, a doua parte a vanatorii are loc stand la panda in hamacele de camuflaj, pe traseul pe care Wellington a gasit urmele de tapir, probabil traseul pe care aceste animale il parcurg spre rau, pentru a se adapa. Timp de doua ore stau nemiscat, ascultand si fiind cu ochii in patru, insa ploaia incepe inainte ca vreun animal sa aiba bunul simt sa treaca prin apropiere, si ne alunga in tabara, unde ne adapostim la timp in hamacurile cu plastic deasupra.

Probabil noaptea trecuta ramasese un spatiu intre hamac si plasa pentru tantari, pentru ca mana mea dreapta era umflata si creata precum coaja de portocala de la cate muscaturi aveam. Se pare ca tantarii de aici sunt mai speciali—nu actioneaza doar la apus si la rasarit ci toata ziua, iar in plus, ii cam doare la basca de sprayul protector. Am muscaturi pana si pe fund, prin hamac si pantaloni. Iar la toaleta din mijlocul naturii, nu indraznesc sa-mi dau pantalonii jos mai mult de treizeci de secunde, pentru ca nu vreau muscaturi prea multe pe partile mai sensibile sau mai intime. Asa ca adio, constipatie!

Plecam iar cu intarziere, pentru ca Wellington a plecat cu barca sa caute ceva, si s-a intors la pranz. Intre timp, Richard ma taraste prin jungla din nou, in cautare de serpi, insa gasim doar un regiment ordonat de furnici care cara frunze pentru musuroi—insa spectacolul e fascinant, asa ca stau mult timp cu ochii pe el.

Furnici care taie frunze… nu la caini

Parasim Nuevo Perú si navigam in amonte. Parasim si Rio Nuevo si intram pe unul dintre afluentii sai, care nici nu exista in anotimpul mai uscat. Oricum, de acum incolo se pare ca raurile si satele nu mai au nume. Spun sate, desi e vorba mai degraba de o mana de case aruncate pe o movila de pamant care se ridica suficient de mult deasupra apei. Si nu trece mult si oprim la ultimul sat—de aici incolo e doar jungla, scaldata intr-un soare arzator azi.

Sat Bora

Spre inserat tragem la mal, si dupa ce toata incarcatura e scoasa din canoe, mi se pregateste locul de dormit, adica traditionalul hamac, legat intre doi copaci de data aceasta, cu plasa de tantari in jur si cu o prelata de plastic, iar intre timp, Delicia si sotia lui Wellington pregatesc cina.

Eu ma ofer sa am grija de Jason, care pentru cele noua luni pe care le are, e perfect adaptat pentru jungla. Nu plange mai deloc, se joaca toata ziua si se taraste de-a busilea prin toate colturile, gangurind. Cand scapa nesupravegheat, se joaca cu maceta sau prinde gaze si alte chestii pe care le baga in gura, lucruri care, probabil, ar aduce la disperare un parinte din alte parti.

Jason

Programul de noapte continua cu vanatoare de broaste pentru interesele naturaliste ale lui Richard, si cu o vanatoare pentru de-ale gurii cu Wellington. Inceputa cu un pescuit cu maceta care are ca rezultat doi habarnam-cum-se-cheama mari cat palma, vanatoarea continua pe ape. Plec pe intuneric doar eu si Wellington, in amonte cu canoea. Urcam destul de mult timp pe cursul raului, cu motorul pornit, dupa care il coboram in liniste, dusi de curent. Wellington urmareste cu lanterna si asculta atent miscarile de pe maluri, gata sa traga cu pusca pe care o are sprijinita pe genunchi. Insa ploaia vine si ne strica toate planurile de vanatoare—ne intoarcem la tabara si ne cuibarim sub prelatele de plastic in hamace, sperand ca n-o sa ne ude la piele.

Dimineata n-a reusit sa ma scoata din hamac decat pe la 9, insa o scurta intoarcere pana la Pevas pentru a repara motorul de la canoea lui Wellington a intarziat plecarea mai departe pana dupa pranz.

In cele din urma, totul a fost imbarcat—10 galoane de benzina, mancarea, gentile, pusca lui Wellington, sotia lui si copilul (Jason, cel „mosit” de Richard), eu, Delicia si Richard. Pentru Wellington, lipsa de acasa timp de doua saptamani ar fi fost o problema, asa ca Richard a decis ca e cel mai bine sa ii luam si o parte din familie. Din canoe mai ramasesera deasupra apei 5 cm, asa ca la fiecare zece minute Delicia trebuia sa scoata apa care intra din belsug printre crapaturi.

Altfel, totul a fost minunat. Am navigat mai intai pe Ampiyacu in amonte, iar mai apoi pe Rio Bravo, unul dintre afluentii sai. Pe langa admirarea vegetatiei, a trebuit sa ascult „lectiile” de ornitologie ale lui Richard, si sa imi stramb gatul uitandu-ma dupa papagali, tucani, vulturi si tot felul de alte zburatoare.

Pe Rio Bravo

Dupa 6 s-a intunecat, insa tot nu ajunsesem la destinatia propusa, Nuevo Perú, un alt sat Bora, unde Wellington avea rude. Am continuat pe intuneric, cu el la carma scrutand cu lanterna ambele maluri. In cele din urma, dupa aproape doua ore de navigat pe intuneric, o singura luminita a tradat Nuevo Perú, unde luminita s-a transmormat in lanterna unui batran Bora, pe nume Benjamin, care ne-a poftit in coliba sa. Pana la cina, m-am furisat impreuna cu Wellington la un vecin, pentru a vedea cum se prepara ipi.

Intre pilonii de sub coliba stateau pe vine trei barbati, dintr care unul vantura de impuritati ceea ce aveam sa aflu ca erau frunze de coca uscate pe foc si macinate fin. Dupa ce a terminat, a amestecat-o cu cenusa de la o alta planta (secropia, sau satica) si a cernut-o printr-un ciorap, rezultand un praf verde-gri, numit ipi. Barbatii Bora au luat cate o lingura de praf, pe care au inceput sa o molfaie, dupa care mi-au intins si mie una. Ipi este folosit zilnic, de sute de ani, de Bora, pentru a avea mai multa energie—le foloseste la munca, si le taie si pofta de mancare pana seara cand ajung acasa. Am acceptat lingura plina varf de praf si am bagat-o in gura. Pentru ca, insa, am uitat complet de respiratie m-am trezit ca am inhalat inevitabil o parte din praful verde-gri, inecandu-ma si tusind, in rasetele celorlalti. Nu e placut sa ai cenusa cu gust de frunze de coca in gura si sa stai sa astepti sa secreti suficienta saliva incat sa o poti desprinde de gingii si dinti, pentru ca, in final, sa o poti inghiti. Iar pana atunci, limba si obrajii iti amortesc un pic, senzatie asemenatoate cu cea de la dentist. Ce din tribul Bora molfaie o lingura de ipi timp de 2-3, chiar 4 ore, „condimentand-o” din cand in cand cu un betisor inmuiat intr-un tutun vascos.

Ipi

Dupa 20 de minute n-am mai rezistat si am inghitit malul din gura. M-am intors la casa rudelor lui Wellington pentru cina, dupa care am plecat impreuna cu acesta si cu Richard in jungla. In mod normal as fi fost mai rezervat si as fi considerat-o o indeletnicire periculoasa si prea aventuroasa, insa am avut incredere si l-am urmat pe Richard printre liane, in cautare unei anumite specii de broaste. Pe care n-am gasit-o, insa am avut ocazia sa vad altele, navigand printre stoluri de lilieci dezlantuiti de lanternele noastre. Din fericire n-am „prins” nici unul in par, si dupa vreo ora de explorari ne-am intorc la hamace.

Spre dimineata ploaia s-a mai linistit, iar pana am ajuns in Pevas s-a oprit de tot. Am coborat bagajele mustind de apa si m-am felicitat pentru ideea de a-mi inveli camere in doua randuri de pungi de plastic. In schimb orezul si zaharul nu fusesera intr-o situatie la fel de fericita, mai ales ca geanta se rupsese.

Pevas

Micul dejun in Pevas a constat in donsela, unul dintre cei mai gustosi pesti amazonieni, impreuna cu banane prajite. Delicios. Richard era mai plin de energie decat il vazusem vreodata, mai ales avand in vedere ca statuse de veghe. Asa ca tot micul dejun a fost plin de alte povesti, dupa care m-a luat sa vad atelierul lui Francisco Grippa, unul dintre cei mai cunoscuti pictori peruani—singurul punct de interes din Pevas, de altfel un satuc mic la varsarea raului Ampiyacu. Nu l-am intalnit pe Francisco, care era plecat prin sat, insa am intrat in atelierul sau, intr-o casa mare, cu turn. Atelierul era exact cum te astepti sa fie atelierul unui excentric care lucreaza in jungla—cu tot felul de ciudatenii, precum cranii de crocodili, arme ale triburilor, tobe si totemuri. Sincer insa, am impresia ca stilul picturilor lui Francisco, adica improscatul panzelor cu vopsea, a cam trecut. Parerea mea.

Eu, incercand sa schimb stilul Grippa

Am plecat cu o canoe pe raul Ampiyacu spre Pucaurquillo, satul de unde urma sa plecam mai departe in jungla. Ampiyacu se traduce „raul otravit”, imi spusese Richard, nume dat de indieni nu pentru ca raul ar fi otravit, cat pentru a tine departe strainii. Satul Pucaurquillo e locuit de doua triburi, faimosii Bora si mai putin cunoscutii Huitoto. Insa bineinteles ca nu am fost intampinati de salbatici cu fuste de paie, vopsiti pe fata si agitand sulite, ci de indieni cu tricouri si pantaloni scurti. L-am cunoscut astfel pe Wellington (sau Walito), care urma sa ne fie ghid, si pe familia sa. Wellington era fiul sefului de trib Bora, si bun prieten cu Richard, care ii „mosise” ultimul fiu, Jason, nascut in mijlocul junglei.

Satul Pucaurquillo

Wellington

Am zacut in hamac, urmand ca a doua zi sa plecam mai departe. A plouat majoritatea timpului, insa dupa noaptea trecuta agitata, nu mi-a stricat un pic mai multa relaxare, mai ales ca urma sa fie ultima noapte sub un acoperis. Hamacele au fost intinse afara, cu plasele de tantari peste ele. Insa inainte de a intra sub plasa, am constatat pe pielea proprie atat ineficienta sprayului anti-tantari, cat si cat de hamesiti erau. Si la cati de multi erau, am reusit sa omor prea putini, incluzandu-i si pe cei pe care i-am inspirat accidental.

Azi a fost ziua cea mare, plecarea spre jungla amazoniana. Dimineata a decurs accelerat, intalnindu-ma cu Richard pentru a verifica lista lucrurlor de luat, respectiv pentru a proba o pereche de cizme de cauciuc, iar apoi pentru a impacheta lucrurile, pe care le-am lasat la agentie la Alan, pana la intoarcere. Am cunoscut-o astfel si pe sotia lui Richard—Delicia—o amazonianca din clanul Wambissa al tribului Jivaro, cei cunoscuti pentru tehnica de micsorare a capetelor dusmanilor lor. Si pentru ca a fost o zi a noutatilor, am mai aflat ca Gerard a jucat in Motorcycle Diaries si ca Alan e organizatorul unei conferinte anuale internationale de samanism.

La pranz fusesem invitat impreuna cu Richard de catre Charlie, cu care am ramas la povesti mai bine de doua ore, cat Richard si Delicia au pregatit ultimele lucruri. Am conversat insa in engleza, pentru ca desi intelege romana la perfectie, lui Charlie ii venea destul de greu sa isi gaseasca cuvintele. Mult mai plin de energie decat cu o zi inainte, mi-a povestit despre diverse experiente traite de cand a venit in Iquitos, venire oarecum accidentala, deoarece intentia initiala era de a ajunge la samanii tribului Shipibo din Pucallpa. Cum n-a gasit bilete de avion pentru Pucallpa, a cumparat bilet pentru Iquitos, de unde n-a mai plecat de aproape doi ani.

Nu stiu de ce, insa, Charlie imi lasa impresia ca asteapta un leac magic pentru suferinta lui—prin yoga, meditatie si leacurile samanilor. Sufera vadit din cauza durerilor, insa nu manifesta, parca, dorinta de a avea contact cu lumea. Si, desi am vazut (si re-auzit de la Gerard) ca l-a bucurat nespus de mult vizita mea, Charlie nu pare o persoana sociabila si nu isi paraseste casa decat o data pe luna sau la doua luni, si doar pentru activitati absolut necesare.

Impreuna cu Charlie si Richard

Spre 5, Richard si Delicia au venit sa ma „culeaga”, cu un morman de rucsace de camuflaj ruginite trantite in spatele mototaxiului, si cu Delicia agitand amenintator un instrument-cleste pentru prins serpi. De aici, mototaxiul ne-a lasat in port, unde vasul care ne mai asteapta era ticsit, fara nici un loc liber. Loc pentru hamac, pentru ca pe cele doua punti, hamacele erau aliniate paralel, lipite unul de altul, si umplute de peruani. Am gasit in cele din urma un loc inghesuit de atarnat un hamac, si o banca sub care am bagat gentile. Impreuna cu Richard am stat cu ochii pe ele ca pe butelie, pentru ca portul si vaporul sunt pline de hoti care pandesc orice ocazie. Pentru a fi mai convingator, Richard pusese in evidenta maceta atarnata de rucsac si verifica la fiecare zece minute gentile cu lanterna.

Pe vas, cu destinatia Pevas

Pana a plecat vaporul, aproape de 9 seara, am stat la povesti, Richard fiind un sac fara fund la capitolul acesta. Am aflat astfel despre cum in Caraibe, la tropice, fermierii pacalesc merii—marul este un arbore peren, insa la tropice nu exista anotimpuri, asa ca fermierii, dupa ce culeg merii, rup frunzele; dupa cateva luni acestia infrunzesc si infloresc din nou. Astfel se obtin usor 2-3 culturi pe an.

Mi s-a facut sincer foame cand au inceput povestile despre mancare. Despre tarantule a la plancha, despre carne fezandata de pecari cu fasole, despre viermii din nucile de cocos si o gramada de alte ciudatenii, pe care n-as avea nimic impotriva sa le incerc.

In cele din urma, m-am intins in hamac si, leganat usor de miscarea vasului, am adormit aliniat ca sardelele, strangand bine in brate camera foto si pazindu-mi buzunarele. Noapte buna!

Ba bine ca nu! Nici nu adormisem bine, ca incepe sa ploua zdravan si, desi eram sub copertina, pana reusesc sa ma dezmeticesc, sunt deja ud pana la piele, buimac in haosul creat pe vas cu toata lumea care incerca sa isi rearanjeze hamacele si gentile. „Welcome to the adventure! It doesn’t get any better, it gets worse!”, imi ranjeste vesel in fata Richard, bagandu-mi lanterna in ochi. De cand am plecat din Iquitos, e mult mai vesel si mai agitat—doar ideea de mers spre jungla ii da alta energie. Tuna, fulgera, nivelul de mai jos al vasului e deja inundat, iar bagajele noastre aproape sunt maturate de pe punte de rafalele de vant si ploaie. Richard suspenda un alt hamac deasupra mea in care urca bagajele, si bineinteles ca toata apa din ele va curge pe mine toata noaptea. Ma asigur ca nu visez, pentru ca lucrurile care se intampla, cadrul si personajele sunt exact ca in filmele de aventuri. Ma astept in orice moment sa apara regizorul si sa strige „Cut! Mai tare cu ploaia, baietii din spate care tineti galetile.”

Iquitos e cel mai mare port de pe Amazon. E un oras fascinant, in care turistii trec neobservati, pentru ca are o aroma speciala, pe care (spre deosebire de Cuzco) gringos nu o pot covarsi. In plus, e un oras foarte sigur, fiind singurul din Peru in care politia de pe strada nu poarta pistoale. Poate si pentru ca aici se poate ajunge doar cu avionul sau cu vaporul, neexistand nici o sosea care sa lege orasul de restul tarii.

Iquitos a crescut de la un sat la ditamai orasul acum 150 de ani, cand a inceput febra cauciucului extras din arborii prezeni in jungla amazoniana. Dezvoltarea exagerata a dus la aparitia “baronilor cauciucului”, indivizi extrem de bogati, care si-au construit vile luxoase, placate cu faianta din cea mai scumpa, adusa din Portugalia. Gustave Eiffel a proiectat trei structuri de cladiri, care au fost fabricate, aduse aici cu vaporul in Lima, transportate cu catari si hamali peste Anzi, si reansamblate aici—din pacate doar una mai e in picioare, in Plaza de Armas.

Ma fascineaza Iquitos, si seamana un pic cu Iasul ca atmosfera—dupa cum imi spunea Björn, un prieten care a fost aici. Are tot cam atat de multa populatie (300–400 de mii), are o cladire de Gustave Eiffel (necunoscatorilor le aduc aminte ca Hotelul Traian si vechea Hala de peste din Iasi au fost proiectate tot de Eiffel). Se zice ca, la fel ca Iasul, ar fi plin de fete frumoase—sincer, prefer Iasul la capitolul asta.

Micul dejun l-am luat tot la Yellow Rose of Texas. Stiu, sacrilegiu, veti striga—mancare texana in jungla? Ei bine, micul dejun era o mixtura tipica, chilli texan si bacon, cu yucca prajita si cu sucuri de fructe din jungla (camu-camu, parca). In plus, e un loc pitoresc pentru a lua masa, si aveam nevoie de Gerard pentru a-mi da indicatii cum sa il gasesc pe Richard Fowler.

Am mers ceva pe jos pana la adresa data de Gerard, unde locuia Alan Shoemaker, un prieten al lui Richard. Intre momentul in care l-a sunat pe Richard si venirea acestuia, am apucat sa discutam ceva, si am aflat ca Alan e stabilit aici de 15 ani, insurat cu o localnica (ca si Gerard si Richard), si pasionat de samanism. A avut recent probleme cu sanatatea (peritonita cu septicemie si tromboze, aproape a ramas fara picior), iar tratamentul unui saman i-a salvat viata, dizolvand cheagurile de sange din picior. Nu apucam sa discutam mai multe, ca apare Richard. Are peste 50 de ani, e uscat si rough si e clar alcoolic cronic. Insa e recomandat de toata lumea ca fiind singurul care cunoaste jungla si care poate sa ma duca in zone neexplorate, in care indienii nu isi dau jos blugii si tricourile Nike pentru a imbraca fuste de frunze si a dansa salbatic pentru cativa soli. Schitam vag traseul care va merge pe la adevaratii Bora si inca cel putin doua triburi. Se pare ca vor urma doua saptamani de calatorie in jungla amazoniana, cu riscurile pe care le implica (triburi agresive, caimani si alte animale, tantari si tot felul de boli la care acestia fac curierat gratis), insa si cu promisiunea unei aventuri de neuitat. Cel putin, dupa cum povesteste situl lui Richard.

Richard „Aukcoo” Fowler e un personaj desprins din cartile de aventuri sau de pe Discovery Channel. La baza naturalist, specializat in herpetologie, are multe in lista din CV. E veteran al razboiului din Vietnam, unde a zacut timp de doi ani intrebandu-se zilnic daca va mai ajunge acasa. A crescut tigri si serpi. A ingrijit crocodili de toate tipurile dintr-o colectie privata din State. A lucrat si lucreaza cu tot felul de laboratoare pentru care colecteaza venin de broaste si serpi. Acum 15 ani s-a mutat in Iquitos, iar de 8 ani n-a mai plecat de aici. Cunoaste jungla mai bine decat oricare alt ghid si are o multime de povesti in geanta. Face calatorii de supravietuire in jungla si, pana acum, n-a pierdut pe nimeni. Studiaza si cunoaste plantele junglei si cum sunt utilizate ele de triburi, inclusiv in ceremoniile samanice ayahuasca. Si are o figura si un renume de alcoolic notoriu, care sper sa nu fie o problema in calatoria cu el.

Richard „Aukcoo” Fowler

Sunt norocos ca l-am prins proaspat intors dintr-o alta expeditie in jungla, cu un grup de asiatici, ca nu e sezon turistic in Peru, ca nu e recomandat de Lonely Planet si ca e mai greu de gasit in Iquitos. Iar cand ma intalnesc cu el, se vede ca abia asteapta sa paraseasca orasul si sa se reintoarca in jungla. Punem la cale cateva detalii, dar inca nu stiu incotro exact mergem. Insa Richard imi promite o aventura de neuitat, full-contact cu jungla, si ma convinge.

Profit de uratoarele cateva ore libere si ma indrept spre Belén, cel mai sarac cartier al Iquitosului, cunoscut ca „Venetia Amazonului”. Comparatia e deplasata, pentru ca Belén nu e turistic, nu e de bon ton si nu e, mai ales, ceva de laudat. Cartierul e aglomerat, galagios si mizer, iar cea mai mare parte a lui e formata din case si baraci de lemn plutitoare, care se ridica si coboara odata cu Amazonul. Oamenii traiesc aici in conditii deplorabile, devarsa resturi, fac baie si spala rufe in apa care curge prin fata casei, iar principalul mijloc de deplasare e canoea, care de multe ori abia iese 3-5 cm deasupra apei. Insa cu toate astea, lumea isi vede cat mai normal de viata, admira Amazonul de pe „prispa casei”, iar copiii se balacesc in jurul prispei.

Belén

Plec din Belén, insa ma opresc in partea terestra, neplutitoare, a cartierului, unde e o piata aglomerata si galagioasa. Testez fructe ale junglei, majoritatea de care n-am auzit si n-am vazut in viata mea, insa nu gasesc nimic care sa ma dea pe spate. Si abia dupa ce parasesc tarabele cu fructe imi dau seama ca pofta m-a facut sa uit de spalat fructe, maini, sau faptul ca anumite fructe mai zemoase, precum pepenii, pot fi contaminate in interior. Sper sa nu fiu tintuit la pat de dizenterie in primele mele zile in jungla.

Turul pietei se incheie cu o captura bogata de ardei iuti, dintre care favoritii mei sunt Charapita, mai mici decat o boaba de mazare si de-a dreptul mortali.

Ardei iuti: Charapitas, Rocoto, Aji miraflores, Aji limo, Misguinucho, Motelito si Puncunucho

La 7 sunt din nou la Yellow Rose unde Gerard ma asteapta sa mergem sa-l vizitam pe Charlie, un roman care traieste de doi ai in Iquitos. Sincer, sunt un pic sceptic cand Geard imi spune ca stie un roman in Iquitos, pentru ca am intalnit suficienti straini care fac confuzia Bucharest-Budapest sau mai rau.

Ajungem rapid pe Condomine 544, strada ce poarta numele unui baron al cauciucului care a dat numele prezervativului—condom. Gerard bate la usa si un barbat ii deschide. In urmatoarele 30 de secunde, indoiala mea referitoare la originea lui Charlie dispare, pentru ca barbatul imi da „buna ziua” in romana, chiar daca e cu un accent usor stalcit. Charlie are in jur de 50 de ani si barba si parul carunt. Daca nu ar fi slab, ar semana un pic cu George Lucas. E vadit emotionat de prezenta mea, ceea ce nu impiedica, insa povestile sa inceapa. Numele lui e Karol Pal si e originar din Covasna. A incercat sa fuga din tara de doua ori in anii ’80, a fost prins, inchis si batut de Securitate. A treia oara, in noapte dintre 23-24 august 1982, cand soldatii care pazeau frontiera erau inca ametiti dupa sarbatoare, a reusit sa fuga. A ajuns in Statele Unite, in Dallas, unde a lucrat in industrie, cu zacaminte si minerale, insa se pare ca intoxicatia cu metale l-a doborat. In 2000 a fost diagnosticat cu cancer si metastaze, iar doctorii nu i-au dat mai mult de 12-18 luni de trait. A inceput sa apeleze la medicina alternativa, si a ajuns in Iquitos, unde cu ajutorul unui saman si al leacurilor acesuia, starea sa s-a mai imbunatatit. Insa se vede suferinta pe fata lui, si din cand in cand se mai opreste din povestit si inchide ochii pentru a se readuna. Se vede, insa, ca e si placut surprins de surpriza facuta de Gerard, mai ales ca e prima data cand vede un roman si vorbeste romaneste (cu greu) dupa 25 de ani!

Iar seara trece repede, astfel ca la plecare ramane sa il mai vizitez si maine pe Charlie, impreuna cu Richard (cu care este prieten), inainte de plecarea noastra in expeditie.

Ma trezesc dimineata cu noaptea in cap, pentru a ajunge la timp la aeroport. Sunt acolo la 7 fix, fericit ca la AeroCondor coada la check-in e mica. Stupoare insa! Se pare ca nu sunt pe lista de pasageri. Stiam ca in Peru e obligatoriu sa reconfirmi biletul cu 48 de ore inainte de zbor, insa eu il cumparasem doar cu o zi si jumatate inainte… Toate verifcarile de sistem, timp de jumatate de ora, telefoane date la agentie, au ramas fara nici un raspuns, asa ca mi s-a spus doar „ne pare rau!”.

N-am avut insa timp sa ma enervez mai mult decat era necesar si sa coc planuri de razbunare, pentru ca am vazut o persoana oarecum cunoscuta care se agita pe langa check-in „Señor Marius, señor Marius!”. Era femeia care imi vanduse biletul si care, gafaind, imi adusese un nou bilet la o alta linie aeriana, cerandu-si scuze de faptul ca linia aeriana nu ii confirmase biletul. Am rasuflat usurat, iar dupa inca doua ore de asteptat, eram in avion.

In Lima am stat in aeroport cinci ore, asteptand conexiunea pentru Iquitos. O zi deloc interesanta, petrecuta pazind bagaje, confirmand rezervari la zboruri, alergand de la un check-in la altul.

Si probabil ca ar fi ramas asa, daca n-as fi ajuns in Iquitos. Primul lucru remarcat la coborarea din avion a fost ca seara in Iquitos e mai cald si mai umed decat in dusul de la hotelul Royal Qosqo din Cuzco. Al doilea lucru, pe care nu se putea sa nu il remarc, a fost multimea de „taximetristi” care m-au asaltat la iesire „Cinco soles señor!”, „Dos soles, señor!”, „Trés soles, señor!”. Zic „taximetristi” pentru ca aveau mototaxiuri, adica un fel detriciclete motorizate. M fost asaltat la propriu, cu 20 de indivizi aproape calare pe mine—asa ca m-am amuzat un pic pe seama lor si I-am rugat sa se alinieze si am inceput „Din Oceanul Pacific, a iesit un peste mic etc. etc.”. Asa am scapat de jumatate dintre ei, cei care nu vor sa aiba de a face cu „locos”, adica cu nebunii. Din cei ramasi am ales unul cu o fata un pic mai cinstita, Fernando.

Iquitos noaptea

Douazeci de minute, cat a durat drumul pana in centru, am tot conversat cu Fernando despre Iquitos si jungla, despre localnici si despre multe altele. S-a oferit pana si sa-mi dea o harta detaliata a zonei, daca m-ar fi batut gandul sa plec in jungla. In cele din urma, m-a lasat la poarta hotelului. Aici, prima camera care mi-a fost oferita avea deja „chiriasi”, o familie de gandaci de bucatarie, sau mai bine zis „de jungla”, pentru ca erau mari cat aratatorul meu. Am refuzat si am ales o alta camera, mai curata si fara chiriasi. Dupa un dus rapid, am iesit sa vad orasul. Era seara tarziu, dupa 9, insa centrul era animat. A doua zi era ziua orasului, iar fiesta era in toi. Artificii, concerte, balci, nebunie.

Belen, cartierul care pluteste pe Amazon

Iquiteni petrecand de ziua orasului

Iron House, proiectata de Gustave Eiffel, adusa pe vapor si apoi carata peste Anzi, si reansamblata in Plaza de Armas din Iquitos

Am razbit pana in Plaza de Armas, la restaurantul Yellow Rose of Texas, unde auzisem ca il pot gasi pe Gerard Mayeaux, fostul sef al Biroului de Turism, si omul cel mai indicat pentru a da sfaturi.

Gerard Mayeaux

Yellow Rose e, intr-adevar, o oaza de Texas in mijlocul junglei amazoniene, doar ca pe langa sei de cal pe scaunele de bar, steaguri confederate si capete de vita impaiate, are si specificul local—piranha si crocodili uscati, piei de sarpe si tot felul de nimicuri indigene atarnate. Gerard a fost foarte amabil si timp de mai bine de jumatate de ora mi-a vorbit despre optiunile de a explora jungla off the beaten track, adica nu cu o agentie care face tururi la gramada. Alternativele mele erau indienii Cucama, care insa erau destul de departe de Iquitos, si Richard Fowler. Richard, veteran al US Army, pasionat de studiul reptilelor si un bun cunoscator al junglei, insa cu o mare problema—bautura. Am decis ca vreau sa ma risc, insa mai intai era nevoie sa îl gasesc pe Richard.

Yellow Rose of Texas in… Iquitos

Trebuie sa mai stau si azi in Cuzco, pentru ca am gasit bilet pentru Iquitos abia pentru maine. Nu-i bai, ca tot aveam nevoie de un pic de relaxare. In plus, ii bat la cap pe cei de la agentie sa imi dea asigurarea pe care am platit 30$ pentru a-mi putea face o radiografie la piciorul drept. Stiu ca n-au facut nici o asigurare si ca au bagat banii in buzunar, insa am contractul semnat, asa ca in final sunt de acord sa plateasca radiografia. Desi cabinetul e modern pentru Peru, e amuzant cum doctorita si ghidul care ma insoteste apuca de tablia mesei pe care stau pentru a potrivi exact piciorul meu sub aparatul cu raze X. Deci se poate si mai rau decat la noi.

Radiografia arata mai bine decat se simte piciorul meu. Nici o fisura, doar spatiul articular marit, probabil de la traumatism, asa ca scap doar cu antiinflamatoare si recomandari de repaus. Insa radiografia costa 100 de soli, adica un pic mai mult decat cei 30$ cat am platit pentru asigurare, iar agentia se vede nevoita sa plateasca, fara sa faca scandal.

La plecare am ocazia sa vad un „monument” inedit din Cuzco, o casa bantuita si care nu e locuita de mai bine de 30 de ani. Ghidul imi spune ca acum trei ani a avut loc o petrecere de Halloween si ca doi dintre participanti au innebunit pana dimineata.

Casa bantuita din Cuzco

Resul zilei decurge anost, pentru ca ploua, si turul calare al orasului pe care il planificasem pica. Insa gasesc alternative pentru a-mi mentine bun dispozitie. Mai intai, fac un tur de signage spotting, adica semnalizarea turistica din Cuzco, si sunt impresionat de placutele de faianta cu numele strazilor.

Insa Ploaia are ceva cu mine (si eu cu ea). E anotimpul ploios (vara) aici, si ploua cand ii tuna, marunt si enervant, cu atat mai enervant cu cat mai este si frig. Sunt insa momente cand o raza de soare isi face de cap si razbate, dand fie nastere unui splendid curcubeu (care de altfel e si simbolul orasului), fie unor vederi spectaculoase a cladirilor vechi ale orasului.

Catedrala Santo Domingo, construita pe vechiul templu incas, Corichanca

Cand toate lucrurile de facut esueaza, ramane intotdeauna unul eficient, care iti creste buna dispozitie si subtiaza contul–shopping-ul. Misun mai bine de doua ore dupa cadouri si alte de-astea prin oras, si doar ploaia imi taie la un moment dat cheful de targuit si sapat dupa tot felul de lucruri interesante. Iar seara la hotel, nu am timp sa ma plictisesc, pentru ca timp de mai bine de o ora incerc sa gasesc o modalitate de a ambala si pozitiona lucrurile mai fragile, astfel incat sa ajunga intregi acasa.

Dimineata a venit odata cu claxoanele de sub fereastra, adica pe la un 5. Am mai tras de patura peste cap, doar-doar o avea proprietati antifonice. Vezi sa nu. Micul dejun in Huyro a insemnat pui prajit cu cartofi si orez–culmea ca ceaiul nu e la moda in asa-zisa capitala a ceaiului.

In Huyro

N-am mai stat mult, am incalecat si dusi am fost, spre Cuzco. In afara de ploaie, vant, ceata, noroi si frig, nu am ce sa va povestesc despre calatoria inapoi, poate doar ca faceam numaratoarea inversa la kilometrii si orele ramase pana la un dus fierbinte, haine si bocanci uscati.

Inapoi spre Cuzco

Am oprit pe drum in Urubamba, un sat cu numele raului care strabate Valea Sacra, la atelierul de ceramica a lui Pablo Seminario. Pablo este arhitect si s-a mutat aici din Piura (un oras nordic al Peru-ului) acum 27 de ani, deschizandu-si un atelier de ceramica impreuna cu sotia. Ceramica face o gramada de lume in zona, datorita turismului intens, insa sotii Seminario fac diferit. Au studiat ceramica si simbolistica culturilor pre-Columbiene, iar stilul lor este o interpretare contemporana a acestora. Desene Mocha, Nazca, Paracas, Chimu se regasesc uneori in acelasi obiect de ceramica (sau, mai nou, mobilier si bijuterii semnate Seminario).

Creatiile familiei Seminario

Pablo si fiul sau, Pablo Jr., imi fac turul atelierului si imi raspund la toate intrebarile pe care reusesc sa le formulez coerent in spaniola, legate de simbolism, de misterele desenelor culturii Nazca, despre eróticos, adica ceramica cu simbolistica sexuala, despre care eu cred ca e mai degraba o gaselnita pentru a specula banii turistilor. Insa se pare ca sexul a fost dintotdeauna prezent in ceramica pre-Columbiana, dupa cum arata si o serie de exponate din micul muzeu din atelierul Seminario.

Pablo Jr. si Pablo Sr.

Imi iau calduros ramas bun de la cei doi, tatal si fiul Seminario, si incalec in directia Cuzco. Bate un vant rece si ploua marunt, insa viteza motocicletei face ca fiecare picatura de ploaie sa fie ca un ac de gheata pe fata mea. Iar kilometrii curg, si Cuzco nu se vede… Decat mult prea tarziu, cand frisoanele de frig deja m-au cuprins si m-au facut o persoana irascibila pentru cei de la agentie, unde predau motocicleta si echipamentul. Si seara se incheie in acelasi ton, pentru ca dusul fierbinte sperat e imposibil, pentru ca e o problema la hotel–incat ma bag sub doua paturi si adorm, un pic mai fericit cand picioarele incep sa mi se incalzeasca.