…adica Bombay. Un nume frumos, cu rezonanta imperialista britanica, pe care, totusi, l-au nascocit portughezii intr-un exercitiu de naming nu foarte inspirat, cand i-au zis Bom Bahia, adica Portul Bun. Macar englezii l-au preluat si l-au facut sa sune mai pompos, suficient incat sa-l puna si pe o sticla de gin pretentios (Bombay Sapphire), multi ani mai tarziu. A fost nevoie sa vina niste de-alde Romania Mare la putere (aici ii cheama Shiv Sena) incat sa redenumeasca orasul Mumbai, cica dupa nu-stiu-ce-zeita din alea trei sute de milioane, pe care o chema Mumba. Si, de parca n-ar fi fost suficient, a mai rebotezat si locuri de genul Victoria Terminal in denumiri de ti se limba plimba-n gura, ca Chhatrapati Shivaji Terminal.
Nu ca ne-ar fi pasat foarte mult, ajunsi nu foarte dormiti intr-una din zecile de gari pe care le are orasul. Ne-am targuit cu cativa taximetristi tepari (cum sunt si la noi pe la aeroport) pana cand am dat de unul mai putin lacom, care ne-a invartit pana am ametit prin oras, pana cand dupa o ora am ajuns in sud, pe malul marii.
Intr-o cursa ametitoare cu taxiul
Chiar pe mal, Gateway of India, un arc triumfal, e intr-atat de impozant incat nu incape in obiectivul aparatului de fotografiat, nici macar cu riscul de a cadea in apele Marii Arabiei (noi, nu monumentul). Din fericire nu e atat de deosebit incat sa merite sacrificiul.
Gateway of India
La doi pasi mai incolo e unul dintre cele mai luxoase hoteluri din India, Taj Mahal Palace, unde ne-ar fi placut sa savuram micul dejun intr-un pat cu baldachin de matase intr-o camera cu ferestre spre mare si un majordom cu turban si mustata care sa-si faca aparitia la orice sunet de clopotel. Din pacate, ne cazasem la un hotel cateva strazi mai departe, unde lipseau doar baldachinul, fereastra spre mare si majordomul. Aveam in schimb un boiler cu apa calda care si-a gasit sa faca scurtcircuit tocmai cand faceam dus. Faptul ca inca sunt lucid si intreg in momentul de fata, in care scriu aceste randuri, nu dovedeste decat faptul ca voltajul in India e mult mai jos decat cei 220 de volti presupusi.
Revenind la Taj Mahal Palace, merita spus ca hotelul a fost construit acum aproape o suta de ani, cand marelui industrias Tata i s-a refuzat accesul in Walton’s, un hotel din Mumbai, pe motiv ca e mai tuciuriu. Stimabilul s-a enervat si a construit propriul hotel, in momentul de fata unul dintre cele de referinta pe subcontinent. Walton’s, intre timp, a dat faliment.
Taj Mahal Palace
Fiul lui JN Tata, Rathan, e un ambitios continuator in familie, si tocmai a lansat bomba anului, Nano, masina de 10,000 de rupii (adica 1,750 EUR). In stil specific indian, in zilele care au urmat, cotatia actiunilor imperiului Tata a scazut si, colac peste pupaza, au urmat si o serie de proteste sindicale care au intrerupt primele faze ale productiei. Inclin sa cred ca sunt niste obstacole minore in calea celui care va cumpara, probabil, marcile Land Rover si Jaguar de la Ford.
O las mai moale cu povestile despre altii si revin la ale noastre, care au continuat cu un tur al orasului, inceput imediat dupa un mic dejun in stil indian, cu idli si sambar si ceai condimentat cu lapte. Respectul pentru mancare nu s-a rasfrant si asupra noii denumiri a muzeului Prince of Wales, Chhatrapati Shivaji Maharaj Vastru Sangrahalaya , ceea ce ne-a determinat sa-l ignoram (bineinteles, faptul ca nu prea gustam muzeele in general n-a avut un rol decisiv).
Muzeul Prince of Wales
Dupa alte rataciri pe strazi aglomerate, am dat peste un grup mare de oameni care incurcau circulatia uitandu-se fascinati in sus. Ne-am lamurit ca ne aflam in fata cladirii Bursei, unde spectatorii urmareau fascinati banda cu cotatii care rula pe un ecran intre palmieri. N-am impartasit entuziasmul si am plecat. Am citit abia a doua zi in ziare ca daca am fi avut rabdare inca cateva ore, am fi asistat la instalarea in fata bursei a unui taur de bronz, mai mult sau mai mult asemanator cu cel din fata bursei de pe Wall Street.
Cascand gura la Bursa
Pe langa gara din Churchgate am descoperit un magazin de ceaiuri, Tea Bazaar, care ne-a invitat in Tea Centre, ceainaria lor, pentru a degusta cele mai rafinate ceaiuri indiene, inainte de a decide ce vrem sa cumparat. Ne-am lafait ca niste lorzi (si ladies) in ceainarie, degustand vreo trei sortimente de ceai Darjeeling, din care ne-am hotarat sa achizitionam un FTGFOP de primavara. Ca sa ma dau mare, trebuie sa spun ca FTGFOP inseamna Finest Tippy Golden Flowery Orange Pekoe (sau, mai pe intelesul tuturo, Far Too Good For Ordinary People) si e ceaiul facut doar din cele doua frunze din varful mugurilor arborelui de ceai. First flush, prima recolta (de primavara) da si aroma cea mai fina, cel din a doua recolta (second flush, in vara) fiind mai amar si cu un gust mai puternic. Inutil sa spun ca, pe langa faptul ca pretul e de peste 250 de euro pe kilogram, e si greu de gasit, in afara unor magazine specializate. Majoritatea sortimentelor de Darjeeling sunt frunze de la baza mugurelui sau reziduuri praf, in amestec cu alte ceaiuri, altfel ar fi si greu de explicat cum de un district atat de mic cat Darjeeling-ul ar putea aproviziona o lume intreaga.
Dupa trei ceainice de ceai negru de Darjeeling e normal sa devii un pic agitat
Partea proasta a povestii a fost ca magazinul nu avea pe stoc Darjeeling FTGFOP I si nici celelalte variante si refuzau sa ne vanda din stocul ceainariei, lucru pe care nu l-am inteles. Am mai facut un set de degustari si cu produsele care le aveau pe stoc, pana cand am ales ceva cat de cat mai apropiat. Si pentru ca ingerul nostru pazitor a reusit sa-l gaseasca pe proprietar si sa-l emotioneze de pasiunea noastra pentru ceai, acesta s-a induplecat si ne-a vandut in plus doua pachete din stocul ceainariei. Am plecat incarcati cu aproape doua kilograme de ceai, pe care va trebui sa ne facem timp sa-l bem intorsi acasa.
Ziua a trecut repede cascand gura pe strazile din Fort Area, unde viata nu tine cont de turisti. Barbierii isi servesc clientii cu o sapuneala si un ras cu briciul pe marginea trotuarului. Masinarii zgomotoase storc seva din tulpinile de trestie de zahar, care apoi e vanduta la cinci rupii paharul (foarte buna!). Paan-wallahs vand un amestec de nuca de palmier areca, frunze de betel, tutun, zeama de lamaie si altele, pe care localnicii il folosesc ca pe un fel de… sa zicem guma cu nicotina. Il mesteca uneori jumatate de zi, fara sa inghita saliva sau amestecul, vorbind prin semne sau galgaieli, cu gura plina. Doar pe seara scuipa aproape un sfert de litru de saliva rosie (de la nuca de areca), de obicei pe trotuare, lasand pete ca de sange. Multi dintre ei au gingiile si spatiile dintre dinti rosu inchis, chiar negre, de la acest obicei, destul de raspandit. Am incercat si eu, insa desi aroma e interesanta, n-am avut rabdare sa ma obisnuiesc cu ea pana sa devina placuta, avand senzatia ca ma scufund in cantitatea de saliva generata.
Barbierul din Mumbai, ruda indepartata cu cel din Sevilla
Storcand seva din trestia de zahar
Vanzatorul de paan
Un taxi ne-a dus dincolo de Malabari Hills, spre Banganga Tank, dupa ce a ratacit mai bine de jumatate de ora pe stradute pana sa-l gaseasca dupa lasarea serii. In timpul zilei plin de pelerin, bazinul era aproape pustiu, cu cativa copii din zona jucandu-se galagiosi. Insa in mijloc, fara sa-i pese, statea teapan motivul pentru care venisem aici—un stalp infipt adanc, despre care Ramayana (un fel de „Lord of the Rings” al hindusilor) spune ca e sageata cu care Rama (sau Shiva) ar fi marcat centrul Pamantului.
Buricul Pamantului, kilometrul zero al hindusilor
Seara e recomandat sa incerci sa mananci bhelpuri si panipuri pe o rogojina pe Chowpatty Beach, o plaja pe care ziua n-ai avea curaj sa mergi din cauza poluarii. Noaptea insa, e suportabil, pentru ca deseurile care plutesc aduse de valuri si care ascund nisipul de pe plaja, sunt in afara razei de bataie a stalpilor de iluminat. Asa ca am admirat skyline-ul de zgarie nori din cartierul Malabari Hill, am incercat delicatesele sus-mentionate (interesante, insa combinatia de orez cu legume, naut, condimente si miere nu si-a facut fani din noi) si am cumparat chiar si alune de la un vanzator cu o balanta care il facea sa aduca fantastic de mult cu statuia Justitiei.
Chowpatty Beach
Bhelpuri si panipuri
Justitiarul vanzator de alune
Nu puteam sa plecam din India fara sa incercam o experienta cinefila. Cum Regal Cinema era foarte aproape de hotelul nostru, n-a fost greu sa luam bilete si sa ne strecuram in sala impreuna cu o gloata la inghesuiala. Desi n-am inteles mare lucru din dialogurile filmului, experienta a fost pe de-a dreptul amuzanta. De la imnul Indiei dupa reclamele de inceput, cand toata lumea s-a ridicat in picioare emotionata si a cantat, pana la unii spectatori care au adormit sforaind in stanga noastra.
Intorcandu-ne la hotel, am decis ca Mumbai nu e un oras atat de mizerabil pe cat credeam, pe cat il descrisesera unii amici ca fiind insuportabil. Depinde foarte mult de ce vrei sa iei din el, de cat vrei sa vezi dincolo de suprafata, de cat de mult te intereseaza sa vezi dincolo. Gasesti usor si mizerie, dar si strazi curate (apropo, chiar daca strazile sunt mai murdare, oamenii sunt mai curati). Gasesi si baraci, dar si zgarie-nori care te fac sa crezi ca esti in Manhattan daca tii capul ridicat la mai mult de 20 de grade. Gasesti si partea amuzanta sau inedita, socul cultural. Mumbai e un oras in care, teoretic, gasesti orice.