Nu m-am invatat minte ca marile monumente nu merita eforturile, insa mai bine sufar ca am facut un lucru prostesc, decat ca nu l-am facut.
Borobudur e Machu-Picchu-ul, Angkor-ul sau Taj-Mahal-ul indonezian. Cel mai vizitat monument din toata tara, cel mai fotografiat etc. Nu zic ca nu merge fotografiat.
Templul budist Borobudur
Insa cand te trezesti duminica dimineata la 4.30, astepti doua autobuze care nu mai vin, ajungi la 60 de km nord de hotel si pat, dai o gramada de bani (in US$) sa-l vezi si nu poti nici macar sa urci scarile pana la primul nivel pentru ca e duminica dimineata si pentru ca toti educatorii, invatatorii, profesorii, dirigintii de la toate gradinitele, scolile si liceele din zona isi aduc elevii sa topaie printre pietrele de la Borobudur, iti vine sa-ti arunci basca de pamant si sa sari pe ea.
Borobudur arata ca ‘dupa blocuri’
Ce sa mai zic ca la aparitia noastra, singurii vizitatori cu ochi non-oblici, Borobudur a scazut in popularitate si aproape toata lumea a inceput sa vrea sa faca poze cu noi. Cu telefonul, bineinteles. Dupa care o gasca de liceene s-au aliniat la coada sa le completez oracolele. Pana cand Adriana le-a alungat, lasandu-ma fara fan-club. Drept razbunare, un grup de paparazzi cu varste intre 6 si 10 ani au urmarit-o facandu-i poze cu telefonul. Ca sa stiti, in eventualitatea ca ajungeti in Indonezia, ce cauta pozele noastre la gazeta de perete pe la vreo scoala din zone rurale defavorizate.
Inapoi la cautarea de arome
Ne-am decis ca vrem sa cumparam Kopi Luwak. Nu ca ar fi mai buna decat Illy, ci mai mult din snobism (ok, doar al meu, ca Adriana protesteaza langa mine). Asa ca am sapat pe Internet dupa singurul distribuitor din Yogya, l-am sunat si ne-am trezit invitati la ‘magazin’.
Am ajuns repede cu taxiul, insa magazinul era, de fapt, casa personala a distribuitorului, dl. Taufani. Ne-am trezit invitati la un ceai, apoi la o felie de chec, apoi la biscuiti cu aroma de peste (mai tineti minte crevetii vietnamezi, aia care semanau cu niste chipsuri?), apoi la diverse delicatese din Sumatra (bineinteles, tot cu gust de peste, ca orice mancare din Indonezia). Nu protestez, ca au fost foarte, foarte bune, de-mi venea sa iau sa bag in buzunar. Pacat ca aveau prea mult sos.
Am discutat, intr-o combinatie de engleza cu indoneziana cu dl. Taufani, despre tot felul de lucruri. De la familia lui, pe care ne-a aratat-o in poze, ne-a povestit despre ei (de la baiatul cel mare, de peste 30 de ani, pana la nepotul de 6 luni) pana la calatoriile facute de el in Franta si Japonia. Dupa aproape o ora de povesti din care cred ca am inteles doar cam un sfert, am considerat ca preludiul a fost suficient, asa ca am abordat subiectul Kopi Luwak. Am fost intampinati de un zambet larg „Yaaaa, yaaaa!”, dupa care s-a revenit la povesti despre familie, despre un zbor pe care trebuia sa il faca a doua zi spre Jakarta, cu Mandala Air, care aveau avioane noi, care zburau de la 6 dimineata si faceau doar 40 de minute pana in Jakarta, de doua ori mai putin decat facea taxiul de la aeroportul din Jakarta pana la el la birou, care lucra pentru o companie din Orientul Mijlociu… nimic despre cafea.
In minutele care au urmat, am tot incercat sa scoatem de la el macar un pachet de cafea. Tot un zambet, printre multe alte povesti care n-aveau deloc legatura, am aflat ca de afacerile cu cafea se ocupa fiul lui, Awan, care nu locuia in Yogya si ca el nu prea stie mare lucru despre cafea. Ne-am ales doar cu adresa sitului (pe care o stiam) si numarul de telefon al fiului.
Desi ne simteam foarte jenati de invadarea casei omului (fara vreun beneficiu direct pentru el), n-am avut timp de scuze, pentru ca dl. Taufani s-a apucat sa ne multumeasca din tot sufletul pentru onoarea pe care i-am facut-o vizitandu-l. Mai mult, a scos masina din garaj si ne-a condus pana la o strada principala, de unde puteam lua un taxi.
Nu ne-am revenit definitiv din experienta nici macar la cina, unde am experimentat o alta mancare locala (Gudeg Jogja), exceptionala–atat la mancat, cat si la pozat.
Delicatese locale–Gudeg Jogja