Lună: ianuarie 2009

Am avut ceva emotii din cauza ‘timpului flexibil’ al indonezienilor cand, dimineata la ora 4.30, soferul care trebuia sa ne duca la aeroportul din Mataram a intarziat 20 de minute. Si-a cerut scuze foarte senin, iar doua ore mai tarziu coboram din avionul Lion Air pe aeroportul din Jakarta.

Pentru ca aveam 12 ore la dispozitie pana la zborul spre Amsterdam, am ales sa mai aruncam ochii prin capitala indoneziana si ne-am targuit cu un taxi pentru o zi intreaga de plimbari.

Jakarta e destul de saraca in privelisti, chiar daca in ea se inghesuie noua milioane de indonezieni. Destul de moderna, cu zgarie-nori si centre de afaceri, autostrazi suspendate care leaga cartierele intre ele, nu pare o priveliste care sa promita experiente deosebite. Drept urmare, ne-am multumit cu cateva obiective clasice.

Primul pe lista a fost Monas, adica Monumen Nasional, o coloana de aproape 150 de metri inaltime, ridicata in memoria luptelor pentru independenta Indoneziei. Un monument grandoman inceput de presedintele Soekarno in 1965 si inaugurat de dictatorul Soeharto in 1973, Monas e cunoscut, trivial, drept ‘ultima erectie a lui Soekarno’. Nesatisfacatoare, turistic, as spune, mai ales ca am nimerit din nou in mijlocul unor trupe de scolari care stateau la coada pentru a urca cu liftul in varf. Au urmat din nou inevitabilele fotografii cu telefoane, scolarii concurand uneori cu profesorii insotitori in a ne cere sa pozam pentru ei.

Monas, monumentul national

Am evadat din turn la timp, agasati de ‘paparazzi’ si de panorama anosta a capitalei. Ceva mai interesante au fost, in schimb, sculpturile cu scene din istoria Indoneziei care pazeau monumentul (nu ca am fi fost noi foarte la curent cu partea de istorie).

Din analele istoriei indoneziene

Taxiul ne-a dus mai departe in nordul Jakartei, in fosta capitala Batavia (vechiul nume al Jakartei), unde am cascat gura la pinisi, vasele cu vele ancorate in praful din vechiul port, Sunda Kelapa, unele dintre ele gata de plecare spre Makassar in Sulawesi.

Pinisi in Sunda Kelapa

Si, pentru ca traficul ne-a luat peste jumatate din timp, n-am mai reusit sa vedem mare lucru (nu ca ar fi meritat). Ne-am indreptat spre aeroport, iar ce a urmat (26 de ore pe ruta Jakarta-Kuala Lumpur-Amsterdam-Bucuresti) e prea plictisitor pentru a fi povestit.

(Intermezzo–pentru ca urmeaza o mica pauza, de 11 luni, pana la urmatoarea calatorie)

Orice distractie are si un final–la noi dictat de fatidica data de 17 ianuarie cand trebuia sa ne luam la revedere de la vacanta si sa ne imbarcam inapoi spre tara.

Asa ca la revedere Gili Trawangan, si ne-am intors in Senggigi de unde am fugit in Mataram, capitala Lombok-ului, pentru a vedea si altceva decat plajele si hotelurile din Senggigi.

Ne-am adus aminte in mod placut de Bali si de demonii care pazesc templele. In Mataram sunt mai colorati–iar cel de fata pazeste intrarea intr-un hotel

E greu sa gasesti artefacte traditionale din Lombok, insa nu imposibil

Cea mai placuta si surprinzatoare experienta a fost la 3C Café, o cafenea despre care citisem intr-un ziar local in Gili Trawangan. Ne asteptam sa gasim ceva pretentios, pentru turisti, in stilul barurilor si cafenelelor din Bali. In schimb am dat peste cateva scaune si mese de plastic pe marginea strazii, langa un Internet café. Ne-am uitat mirati unul la celalalt, insa dupa cateva minute, dupa primele inghitituri din produsul casei am decis ca a meritat incercarea. Ba mai mult, doua ore si multe alte produse mai tarziu, ne-am decis sa renuntam la a mai incerca si altele, pentru ca incepusem deja sa tremuram de la supradoza de cofeina. Verdictul–cea mai buna cafea din Indonezia!

Proprietarul 3C Café, un tanar de 25 de ani cu o singura pasiune–cafeaua. Si, dupa cum spunea, ‘A good coffee is black as the devil, hot as hell, pure as an angel and sweet as love’

Dimineata m-am prezentat ascultator la Blue Marlin, de unde am plecat in larg, plin de sperante ca o scufundare la adancimi mai mari imi va oferi sansa sa vad rechini sau vulpi de mare gigantice.

Din nefericire, ploile torentiale din sezon au crescut debitul raurilor din Lombok, asa ca tot oceanul din jur, inclusiv langa Gili Trawangan e plin de aluviuni, ceea ce a scazut vizibilitatea la cinci metri–in mod normal poti vedea peste 30 de metri. Asa ca m-am multumit cu fauna de acvariu, de toate culorile, baracude si pesti leu, superbi de veninosi.

Un peste leu

Dis de dimineata am plecat cu o barca intr-un tur al celor trei insule Gili–Trawangan, Meno si Air.

Nu, nu am plecat cu un vas de pirati, insa n-a lipsit mult sa fim acostati de unul

Gili Trawangan e cea mai mare dintre cele trei insule, cea mai populata si cea mai turistica. Gili Meno e, prin contrast, foarte linistita, avand doua-trei baruri pe plaja. Gili Air e ca atmosferta undeva intre cele doua–ceea ce inseamna, totusi, ca nu poti face altceva decat sa stai tolanit la un cocktail pe pernele unui bale, sa te balacesti sau sa faci snorkelling.

Gili Air

Insa degeaba am stat cu capul sub apa la snorkelling. Dupa ploile torentiale din ultimele zile, vizibilitatea era scazuta, asa ca m-am multumit cu admirat pestisorii si coralii de pe fund, fara sa incetez sa sper ca vreo broasca testoasa, o vulpe de mare sau poate chiar un rechin va face experienta sa merite.

Ce poti face pe o insula tropicala de doi pe unu, in afara sa stai tolanit pe pernele unui bale (foisor) pe marginea plajei, cu un cocktail si sa simti cu toti porii briza ocazionala care alunga caldura umeda?

Nimic. Poate doar sa incerci ciupercile halucinogene pe care mai mult de zece baruri le promoveaza in meniu. In Indonezia consumul de droguri e pedepsit aspru, si nu putini straini zac in inchisori pentru asta (dealerii risca mai rau, pedeapsa capitala)–insa pe Gili Trawangan nu exista politie, asa ca ofertele prospera.

Am plecat dimineata din Senggigi catre Bangsal, in nord-vestul Lombok. Intr-o barcuta in care au urcat de doua ori mai multi oameni decat numarul pentru care a fost construita, am navigat timp de jumatate de ora spre Gili Trawangan, una dintre cele trei insule Gili.

Cele trei insule Gili: Trawangan, Air si Meno

Nu exista debarcader pe Gili Trawangan, asa ca a trebuit sa coboram prin apa

Chiar daca era innorat, nu ne-a luat mult sa fim inconjurati de atmosfera de insula tropicala, de doi pe unu (la propriu, kilometri). Pe insula nu exista masini sau scutere, ci doar sarete trase de cai si biciclete. Plaja cu nisip alb, de coral, are o culoare superba (imi imaginez cum e cu soare!), iar din bungalow-ul in care stam ajungem direct pe plaja!

‘Romantic couple’, cum suntem deseori strigati pe aici de pe marginea stradutei care inconjoara insula

Si o cina romantica pe masura

Pe o ploaie torentialo-tropicalo-enervanta, am plecat din Sanur spre Padangbai, de unde am luat feribotul spre Lombok, urmatoarea insula in lantul indonezian. Urma sa stam aici 4-5 zile, dupa care sa ne intoarcem in Bali pentru a lua avionul spre Jakarta, apoi spre Amsterdam si, in final, spre Bucuresti.

Pe feribot, luandu-ne ‘la revedere’ de la Bali

Dupa cinci ore pe o mare destul de agitata, am ajuns in Lembar, un port situat intr-un mic golf din vestul Lombok. Inca dinainte de a cobora de pe feribot am fost placut surprinsi de calmul peisajului de pe insula. Daca Bali e turistic, agitat, comercial, modern (ca un oras), Lombok e traditional, linistit, prietenos si rustic. Aveam aceeasi senzatie, probabil, pe care au avut-o piratii (sau exploratorii) care au acostat aici acum cateva secole. Din prima, ne-a parut rau ca n-am ajuns mai devreme aici.

Acostand in Lombok

Din Lembar am ajuns in Mataram (capitala Lombok), dupa care in Senggigi, un orasel pe coasta, la 15 km nord de Mataram. Pentru ca feribotul ajunsese prea tarziu, sansele noastre de a prinde ultima barca spre insulele Gili erau minime, asa ca am ramas in Senggigi pentru o noapte.

Apusul in Senggigi, la fereastra hotelului nostru

Am profitat de ragaz pentru a cumpara biletele de avion pentru intoarcere (direct din Mataram spre Jakarta, asa ca revederea Bali-ului ramane pe alta data, fara mari pareri de rau). Ne-am aprovizionat cu cash de la bancomate (pe insulele Gili nu exista asa ceva) si am petrecut seara in compania unei portii de pelecing kankung, mancarea traditionala a sasak, locuitorii traditionali ai insulei Lombok. Delicioasa, cat am putut sa deduc din spatele iutelii sosului chili, care aproape m-a invins (aproape, pentru ca am lasat farfuria curata, dupa transpiratia si lacrimile care m-au cuprins de la primele guri–de retinut ca cititi blogul unei persoane care cultiva in balcon ardei iuti in loc de muscate). In concluzie, o mancare recomandata doar celor curajosi, inconstienti sau in cautare de senzatii tari!

Un logo sugestiv pentru un restaurant cu mancare sasak

Am decis ca Sanur nu e, nici pe departe, locul in care sa ne dorim sa continuam aventurile lui Habarnam si ale Prichindutei. E doar o statiune pe malul marii, careia ii lipseste agitatia cosmopolita din Kuta, farmecul cultura din Ubud sau calmul rustic din Padangbai. E o statiune care ar putea, foarte bine, sa fie mutata pe coasta Mediteranei sau a oricarei alte mari, fara sa faca vreo diferenta. In plus, daca ploua, n-ai ce face in Sanur.

O alta zi ploioasa in Bali

Asa ca am negociat cu un taximetrist, Gusti, pentru o zi intreaga in Seminyak, statiunea de lux din nordul Kuta Beach. O zi in care am uitat de aventura (nu prea e loc de aventuri in Bali, de cati turisti sunt), de backpacking si de cultura, si ne-am delectat prin designer outlets si galerii prin Seminyak.

Obiecte de mobilier semnate Kenneth Cobonpue

Desi o statiune de lux, au existat numeroase detalii care sa ne aduca aminte ca suntem in Bali, precum ar fi modul in care se alimenteaza vehiculele cu combustibil.

Nu, nu e biocombustibil. Asa arata o mini-statie de benzina in Seminyak. Si nu din snobism

Printre galerii, ne-am potolit frustrarea ca n-am ajuns in Papua (si, pe de alta parte, ne-am ambitionat mai mult sa ajungem cu alta ocazie) in galeria unui colectionar francez, mutat aici cu cativa ani in urma.

Printre obiecte de arta tribala

Spre seara, ne-am reintalnit cu cuplul de timisoreni din Legian, Catalin si Cami, la Chandi, un restaurant fusion de pe Jalan Oberoi. Clar, cea mai buna mancare din Bali, un nasi goreng cu orez rosu si carne de vita, o reinterpretare in stil fusion new-yorkez a mancarii indoneziene. Chandi fusese recent deschis de Agung, un indonezian emigrat in New York, si sotia lui (o frantuzoaica plina de energie), insa sunt convins ca se va bucura in continuare de un succes binemeritat.

Nu e nasi goreng, ci mancarea Prichindutei, o alta delicatesa de la Chandi

Chandi a fost si gazda unui exceptional concert (tot fusion, bineinteles) cu Balawan, un chitarist balinez considerat a fi unul dintre cei mai buni din lume (conform cu Billboard Magazine). Si, desi nu colectionez CD-uri cu muzica ethno jazz/fusion, am fost impresionat de tehnica virtuozului chitarist, care canta simultan pe ambele grifuri ale chitarii sale (mi-a adus aminte, ca stil, de ultimele incercari ale lui Steve Vai).

Balawan

Am iesit sa exploram Sanur. E o statiune pentru varsta mijlocie, anosta (statiunea, nu varsta) si amortita. Drept dovada, hotelul Hyatt ocupa aproape jumatate din suprafata statiunii, pe cateva hectare cu bungalow-uri si piscine.

Singura dovada de existenta a unor activitati locale, altele decat turismul

Cam atat. Concluzia: Sanur e plictisitor.

Tot ce e bun are si o limita. Am hotarat sa plecam din Ubud, nu de alta, dar mai avem zece zile si am vrea sa mai vedem si alte fete ale Bali-ului. Pentru 20 de dolari, am inchiriat o masina cu care sa plecam spre Sanur, in sudul insulei, facand insa un ocol considerabil in vest, la templul Tanah Lot.

Pura Tanah Lot e cel mai fotografiat templu din Bali (daca nu impreuna cu Pura Ulun Danau Batur, templul de pe lac). Insa, spre deosebire de romantismul templului de pe lac, Tanah Lot e o priveliste dramatica. E urcat pe o stanca, care la flux e separata complet de tarm, iar valurile pot face dificila traversarea pana la templu.In ciuda ploii care s-a dezlantuit, privelistea n-a facut decat sa devina mai dramatica.

Credinciosi hindusi, infruntand valurile pentru a depune ofrande la templu

Spre seara, tot prin ploaie, am ajuns in Sanur.