Pentru ca era sufocant sa-ti petreci dimineata in coliba lui Pepe, ne-am decis sa plecam la pescuit imediat dupa 8 dimineata, cand soarele devenise deja insuportabil. Macar in canoe mai infruntam o urma de briza, care ne racorea. Cu dezavantajul ca soarele batea din toate partile, reflectat si de luciul apei.
N-aveam motor, asa ca Pepe a vaslit in tacere, pe masura ce raul se ingusta. Dupa o ora, am intrat printre trunchiurile unor copaci intr-o zona inundata. Ne-am strecurat prin cele mai stramte locuri, impingandu-ne in copaci pentru a carmi canoea, sau pentru a evita tufisurile pline de tepi.
Intr-un final, am iesit pe un alt brat al raului, mai lenes, unde la coturi zaream deja pesti sarind din apa. Probabil ca erau deja mancati la micul dejun, iar cand am ajuns noi trecusera la partea de fitness si gimnastica. Zic asta pentru ca, desi eram patru in barca, pestii au ezitat sa muste pentru cateva ore, timp in care ne-am copt incet-incet la soare, fara pic de umbra deasupra capului.
Eram deja terminat cand a muscat primul peste, la Adriana—un peste-pisica (erau mai mari mustatile decat el), care se zbatea si guita ca un purcel cand a fost aruncat in barca. N-au trecut cinci minute ca a muscat si la mine. Am intepat si… supriza, firul a iesit gol, retezat deasupra carligului. „Piranha” s-a amuzat Pepe, pe sub mustata. Am legat si am pierdut inca doua carlige pana cand am reusit sa prind monstrul, care abia era mai mare decat palma.
Monstrul care mi-a „papat” trei carlige
Tehnica de prins piranha difera radical de tehnicile clasice de pescuit (cel putin cele pe care le-am auzit eu). Daca la pescuitul clasic trebuie sa taci malc, aici e indicat sa faci cat mai mult zgomot, rascolind cu undita sau cu un bat suprafata apei (probabil pentru ca piranha sa aiba senzatia ca te ineci si sa se napusteasca in zona). In plus, la pescuit de piranha poti sa te duci fara momeala, cu conditia sa prinzi cumva un pestisor oarecare, pe care sa-l casapesti in bucati si sa-l atarni in carlig. Aaaa… si bineinteles, sa-ti iei o sarma pentru prins carligul, pentru ca piranha reteaza fara probleme firul de nailon.
Trofeele zilei
Gata! Ne ajunsese cu soarele si cu carligele pierdute (toate), asa ca l-am convins pe Pepe sa ne duca inapoi in sat. In plus, muream de foame, dupa o dimineata agitata.
Am mancat, dupa care Pepe a simtit nevoia sa ne demonstreze cum se pescuieste traditional, folosind metoda localnicilor, veche de nu mai stim cand—barbasco. Barbasco e radacina unei plante, care contine un alcaloid de o toxicitate extrema. Aruncat in apa, anihileaza capacitatea pestilor de a asimila oxigenul din apa, asa ca in mai putin de cinci minute rasar la suprafata, sufocati, de unde iti ramane doar sa ii culegi cu mana.
Fara a ne face siesta, ne-am tarat din nou prin jungla, noroi (tocmai plouase) si roiuri de tantari, spre un loc special cunoscut de Pepe. Dupa o ora, am ajuns la un mic lac, in mijlocul junglei. Wellington a strambat din nas, pentru ca Pepe ne povestise de o baltoaca, nu de o cantitate de apa la care volumul de munca era triplu. Cu toate astea, n-a stat pe ganduri si in 10 minute a zdrobit toate radacinile de barbasco si le-a aruncat in apa.
Wellington, zdrobind radacini de barbasco
Am asteptat. Mult si bine, zgaindu-ne si asteptand vreun peste gigant de macar 5 kile sa se dea batut, cu burta in sus. Ne lingeam deja pe buze la gandul unei cine cu peste (nu vreti sa mancati piranha decat daca sunteti fani ai oaselor in gat).
Dupa 10 minute, un chitic cat un deget a fost singurul care s-a predat. Wellington si Richard au izbucnit in ras la adresa lui Pepe. Seful de trib daduse gres de data asta, si mormaia evident stanjenit, undeva intre mustati si tatuajul cu surasul de jaguar.
Din pacate, intoarcerea din fiecare incursiune in jungla e parca mai lunga si mai lipsita de entuziasm. Asa a fost si de data aceasta, intorcandu-ne cu buzele umflate si cu o oarecare ciuda pe greseala lui Pepe, care nu isi imaginase ca ploaia schimbase conditiile „jocului”.
Wellington a avut insa grija de cina noastra. A disparut in jungla din jurul satului si in mai putin de un sfert de ora a revenit cu un animal in spate. Un sajino (un fel de porc salbatic) sangera din abundenta pe umarul lui, impuscat direct in inima. Am asistat la jupuirea si spintecarea lui, iar mai tarziu nici macar vedea ficatului infestat cu paraziti nu ne-a taiat pofta de carne la cina.
Marele vanator, Wellington