Hmmm… duminica! E ziua aceea in care, acasa, te simti ca in vacanta. In jungla am reusit sa pierdem sirul—eram atat de departe de civilizatie, Internet si telefonie mobila, incat nu mai vedeam rostul zilelor saptamanii. Conta mai putin ca era duminica, decat ca era ziua cea mare in care urma sa trecem printr-un ritual specific tribului Matses. Dar mai intai, sa va prezint broasca.
Phyllomedusa bicolor
Asa se numeste broscuta simpatica si verde, care e capul rautatilor. N-ai zice, daca vezi de aproape cat de jucausa si speriata de bombe e. Cu toate astea, trebuie sa te speli bine pe maini daca te-ai jucat cumva cu ea. Cand e stresata, secreta pe corp un venin puternic care poate imobiliza in mai putin de un minut orice adversar.
Sincer, nu stiu cine a fost primul curajos (sau ghinionist) care a incercat prima data, insa indienii Matses folosesc acest venin de sute de ani in cadrul unui ritual—in acelasi timp o imunizare, demonstratie de barbatie si dovada de masochism extrem. Mai precis, isi administreaza veninul broastei, care ajunge imediat in circulatie si incepe sa-si faca de cap. Simptomele variaza, insa aproape intotdeauna bataile inimii o iau razna, peste ritmul pe care un medic l-ar considera normal, apar probleme serioase de respiratie, vederea se incetoseaza, apar ameteli, varsaturi si efect purgativ, uneori terminandu-se cu pierderea cunostintei.
De parca n-ar fi suficient, toate astea au loc pe fondul unei senzatii de rau extrem (nedureros), ceea ce a facut ca ritualul sapo sa fie descris ca fiind experienta cea mai aproape de moarte, fara sa mori.
Din fericire, chiar cand totul pare inutil, organismul reuseste sa isi revina, dupa 15–20 de minute sau mai mult de la administrarea veninului. Simptomele trec, iar fericitul care a scapat de supliciu isi revine complet in cateva ore, ramanand plin de energie si rezistent la efort, boli si stres—zic Matses.
Trecusem prin experienta asta cu trei ani in urma, in prima calatorie facuta cu Richard si Wellington. Se pare insa ca am talentul sa uit experientele neplacute, astfel incat abia asteptam o noua oportunitate sa demonstrez cat de „tare” sunt.
Veninul
Ne trezisem duminica dimineata cu o veste buna si una proasta. Vestea buna era ca Richard reusise sa prinda o broasca cu o noapte inainte. Vestea proasta era ca fiul de trei ani al lui Pepe se jucase prin bucataria acestuia si ridicase ligheanul sub care statea captiva broasca. Bineinteles, amfibianul a profitat din plin si a evadat, dandu-ne planurile peste cap.
Incepusem sa ne facem deja alte planuri, cand a aparut Wellington, hlizindu-se cu gura pana la urechi si cu broasca in mana. Se pare ca, din fericire, aceasta nu apucase sa fuga prea departe—sau ca ochii de vultur ai lui Wellington o reperasera la timp. In orice caz, am revenit la coliba lui Pepe, unde el si fratele sau Jorge pregateau „scena”.
Desi procedeul prin care se extrage veninul pare barbar, va asigur ca broscuta n-a suferit nici pe departe pe cat urma sa o facem noi. Pepe si Jorge au legat-o de fiecare picior cu fibre de palmier chambira, au ancorat-o intre patru bete infipte in pamant si au inceput sa o intarate. N-a trecut mult pana cand animalutul verde si aparent inofensiv a inceput sa transpire de nervi. Lui Pepe nu prea ii pasa de stresul broastei, ci de cantitatea de venin pe care aceasta o transpira. Dupa 10 minute de strans lichidul alb si vascos pe o bucata de lemn, seful de trib a considerat ca are suficient cat sa-si otraveasca toti consatenii, asa ca a pus veninul la uscat si a lasat broasca sa plece.
Rau. Foarte rau.
Am asteptat ceva timp pentru ca veninul sa se cristalizeze. Jorge s-a apropiat de mine cu un vreasc arzand luat din bucataria lui Pepe. Quantos? m-a intrebat, referindu-se la numarul de arsuri pe care le voiam. Ocho! i-am raspuns, pe un ton increzator (sau inconstient, consider acum). Cu trei ani in urma facusem sapte si supravietuisem, asa ca mi se parea normal sa fac un upgrade la opt. Quatro? a intrebat Pepe, de dupa umarul lui Jorge, crezand ca nu stiam sa numar foarte bine in spaniola. No! Ocho! am insistat, vrand sa demonstrez ca sunt cel putin la fel de tare ca un Matses, care face de obicei intre cinci si sapte „doze” de venin. Am vazut in ochii lui Pepe ceva intre refuz si frica de a lasa un gringo nebun sa-si faca de cap, insa am avut noroc cu Richard care mi-a sarit in aparare, martor ca in urma cu trei ani rezistasem la sapte doze cu brio (daca poti spune asa despre prestatia avuta).
Jorge s-a apucat de treaba, bombanind in dialectul lor tribal ceva care suna a „gringo loco”. Intr-un minut aveam deja pe bratul drept opt arsuri proaspete, sub cicatricile anterioare—sapte de la prima incercare, sase de la a doua (facuta in Romania). Dupa ce a terminat si a aruncat vreascul aprins, Jorge a rupt crustele de pe arsuri si mi-a pus cu darnicie venin cristalizat pe toate cele opt rani.
Eram foarte curios cum urma sa fie, comparativ cu prima experienta din jungla. Insa n-am mai avut cand sa judec lucid si sa analizez. Poate pentru ca veninul era cristalizat si deci mai concentrat, poate pentru ca opt doze erau al naibii de mult, dar efectele veninului au aparut imediat. Simteam un nod mare in gat si incepusem sa respir greu. Am simtit cum sangele o ia razna in cap, impins de o inima care trecuse in mod turbo si pompa din greu—asa ca n-am mai reusit sa ma tin pe picioare si dupa mai putin de un minut de la aplicarea ultimei doze m-am prabusit pe o banca.
Imi era mai rau decat imi fusese vreodata. Nu dureros, ci un rau extrem pe care il percepeam cu fiecare neuron. Cu urma de ratiune ramasa imi blestemam decizia de a incerca sa demonstrez ceva, pornirea de machismo stupida care ma impinsese la un numar atat de mare de doze. Jungla se invartea cu mine si imi era din ce in ce mai rau. Rasuflam intrerupt, capul aproape imi exploda si incepusem sa vad ca si cum as fi cazut intr-o groapa, in care se uitau la mine un Pepe si un Jorge ingrijorati, impreuna cu jumatate de sat care asista la un spectacol de tipul „Stupid Gringos”.
Dupa inca un minut (care mi s-a parut o vesnicie), n-am mai reusit sa ma tin nici pe banca. Am cazut in fata, in praf, cu capul in santul din fata casei lui Pepe, si am inceput sa vars. Imi era rau, foarte rau, iar varsaturile nu aveau efectul de usurare pe care ar fi trebuit sa-l aiba. Dimpotriva, m-am inecat si am inceput sa ma sufoc, horcaind si incercand sa elimin tot raul din mine. Cu ultima farama de luciditate, ma agatam de speranta ca va trece—desi ceea ce se intampla cu mine ma facea sa cred contrariul.
Supliciul a durat in total opt minute, aproape jumatate fata de prima incercare. Mi-am dat seama ca am scapat, ca organismul isi revine. Pepe mi-a turnat o galeata de apa rece in cap, iar dupa mai putin de un minut reuseam sa ma ridic singur in picioare, clatinandu-ma.
Scapasem.
Adriana
Prichinduta fusese la fel de curajoasa, dar mult mai constienta (e o caracteristica probabil specifica doar femeilor). A optat pentru doar doua doze. A suferit in tacere, fara sa verse, respirand din ce in ce mai dificil, cu inima batand sa-i sara din piept. Insa nu s-a tavalit prin praf, cu capul in santul lui Pepe, si a scapat dupa aproape zece minute de agonie tacuta.
Final de zi
Uite-asa se termina o zi la pranz, pentru ca dupa un astfel de ritual nu-ti doresti decat sa savurezi fiecare gura de aer, fiecare secunda in care simti ca traiesti, fiecare leganare de hamac si fiecare picatura de ploaie. Asa ca am zacut in hamac, cu ploaia rapaind afara, bucurosi ca am scapat si de asta.
Am avut parte si de efecte secundare—de care m-am speriat, pentru ca veninul imi provocase o reactie alergica, asa ca nodul in gat imi ramasese mare si nu puteam inghiti, limba si toata fata imi erau umflate. Adriana s-a amuzat in schimb copios de buzele umflate ca ale unui negru (scuzati political incorectness) cu care ma procopsisem pentru urmatoarele doua zile.
