Broasca

Richard e nerabdator la culme sa extraga veninul din broasca prinsa cu o seara inainte, si leaga broasca cu membrele de patru bete, enervand-o pentru a secreta veninul. Acesta nu intarzie sa apara, o substanta vascoasa alba, iesind din glandele de pe spatele broastei, pe care Richard o culege pe o spatula improvizata. Dupa ce e chinuita si stoarsa de venin, broasca e eliberata in acelasi copac de unde am cules-o. Veninul va fi probabil trimis vreunui laborator, insa Phyllomedusa bicolor are o poveste iesita din comun, pe care am mai auzit-o de cateva ori de cand am ajuns in Iquitos.


Phyllomedusa bicolor, stoarsa de venin

Glandele ei secreta o neurotoxina foarte puternica, una dintre cele mai puternice existente in natura. Descoperita de indienii Matses, broasca si veninul ei joaca un rol important in viata tribului. Barbatii isi introduc in organism neurotoxina din veninul broastei, prin intermediul unor rani provocate; ajunsa in sange, aceasta actioneaza extrem de rapid si de violent, prin mecanisme nu cunoscute foarte bine. Cei supusi veninului au reactii diverse si, desi nu e dureroasa in sine, experienta e descrisa de Richard, care a incercat-o, ca fiind starea cea mai aproape de moarte, fara ca insa sa mori. Multi vomita, cad la pamant, isi pierd cunostinta si au o stare de rau extrem. Insa dupa o perioada cuprinsa intre zece minute si o ora, isi revin. Si se simt mai puternici, organismul rezista mai bine la boli, la efortul muncii sau vanatorii, la lipsa de mancare sau de somn.

Si pentru ca seara trecuta am dat peste un Matses care lucreaza in zona, imi da prin cap sa incerc si eu, mai ales ca veninul broastei inca n-a omorat pe nimeni. Indianul, pe nume Mariano, sovaie, insa accepta in cele din urma. Richard ma intreaba cate doze vreau. El are opt cicatrici pe umarul drept, de la opt arsuri punctiforme in care i s-a pus veninul. Alti gringos au incercat doua, trei sau patru intr-o sedinta, insa multi dintre ei au jurat sa nu repete experienta. Wellington are si el doua puncte pe umar. Dar pentru ca e un macho thing si contrar recomandarilor lui Richard si uimirii lui Wellington optez pentru sapte.


Mariano

Mariano aduce un lemn pe jumatate arzand, scos din vatra, si cu un bat al carui capat e aprins de la acesta, imi arde pielea de pe bratul drept in sapte locuri. Sapte puncte cat gamalia unui chibrit, in linie. Mariano rupe crusta arsurilor si imi pune pe fiecare cate o picatura din veninul colectat de Richard.


Cele sapte puncte arse

La inceput, nu simt nimic, decat usturimea arsurilor. Insa nu trece un minut, si acestea incep sa arda, din ce in ce mai tare. Caldura se risipeste rapid in tot corpul si pulsul imi creste la peste 100 de batai pe minut. Simt cum ceva in piept incepe sa se intareasca, ca un nod, care devine din ce in ce mai mare si mai dur, apasandu-mi respiratia. Sangele pulseaza din ce in ce mai repede, de parca cineva ar invarti de un buton pentru a-mi creste numarul de batai de inima pe minut, iar mainile ma furnica de parca as fi conectat la o sursa de curent electric. Au trecut doar cinci minute si deja organismul meu reactioneaza la toxina din veninul broastei—simt ca inima a ajuns la ritmul maxim pe care il pot suporta ca debit vasele sangvine, pe unde sangele circula ca la Formula 1. Incepe sa mi se faca rau, tot sistemul digestiv e dat peste cap si se contracta haotic. Imi vine sa vars, dar rezist—insa pentru doar un minut, dupa care cina de ieri si micul dejun (peste prajit cu orez si cartofi prajiti) ies din stomacul meu in spasme puternice. Vars in reprize, timp de doua minute, si ajung sa imi para rau ca nu mai am ce varsa, pentru ca acum contractiile stomacului devin dureroase. Sunt inca constient, si ma intreb ce urmeaza… Insa se pare ca organismul meu a invins, pulsul incepe sa scada si contractiile digestive sa se linisteasca. Respiratia devine mai regulata, dar nici cand Richard si Wellington ma felicita ca am trecut peste incercare, nu imi vine sa cred ca e gata. Nu stiu ce sa zic, poate ca ma asteptam sa fie mai rau, desi nu a fost deloc de domeniul placutului—astept sa revad toata experienta, filmata de Richard. Ma simt obosit si stors, cu un gust acru de la sucul gastric care imi persista in gura si in nari. Insa cand reusesc sa ma ridic, deja ma simt mult mai bine, iar cand ajung in canoe, pentru a pleca inapoi spre Pucaurquillo, sunt plin de energie si totul e ok. Nu stiu daca intr-adevar neurotoxina e de vina pentru energizare, sau e doar mintea mea care se autosugestioneaza.

Daca eu sunt bine, nu acelasi lucru il pot spune despre Richard, care si-a dat din greseala cu venin in ochiul drept. Ochiul se inroseste si se umfla rapid, iar in urmatoarea ora Richard sta ghemuit in fata canoei, doborat de toxina. Se abtine sa nu verse, cand veninul coboara si ii amorteste tot capul, iar apoi ii ataca tot sistemul nervos. Soarele puternic care ne arde nu face deloc experienta mai usoara, insa dupa ce trece ora, ochiul incepe sa se dezumfle, iar seara, cand ajungem in prea-civilizatul sat al lui Wellington, Pucaurquillo, Richard e plin de energie si abia asteapta sa se repeada spre o bere (calda, din pacate) la bufetul din sat.


Ochiul lui Richard, dupa contactul cu veninul

Intalnirea cu Phyllomedusa bicolor e o alta experienta prin care am trecut cu bine—”What doesn’t kill ya, makes ya stronger”, dupa cum zice Richard. Matses isi fac de doua-trei ori pe an acest „vaccin”, si sunt recunoscuti ca fiind cei mai duri indieni ai junglei amazoniene, vanatori si razboinici excelenti, ultimii care au „depus armele” si care n-au fost crestinizati de misionari. Ma intreb daca as trece din nou prin calvarul inocularii cu venin, si imi spun ca da. De fapt, cred ca in curand il voi insoti pe Richard din nou la vanatoare de broaste, pentru a-mi procura o rezerva de venin.