A doua zi ne-am trezit fără mahmureală—probabil singurii din tot satul, având în vedere că restul fie băuseră tuak, fie ascultaseră karaoke toată noaptea.
Încă nu eram decis dacă eram sau nu dezamăgit de incursiunea la triburile foștilor vânători de capete. Nu mai rămăsese nimic din tradițiile generațiilor anterioare—fără dansuri, fără port tradițional, fără ritualuri, fără cranii atârnate de grindă (îngropate de mult la insistențele misionarilor). În schimb, peste tot doar haine moderne, televizoare, casetofoane chinezești cu mii de beculețe, telefoane mobile și mult, prea mult karaoke.
Până la urmă am hotărât că a fost o experiență inedită. Probabil că mulți alți călători înaintea noastră au comentat la haine moderne, electricitate și alte schimbări, deși poate atunci mai erau păstrate alte tradiții, deja dispărute când am ajuns noi. Cu siguranță astfel de comentarii vor fi și peste ani—când va fi greu de găsit și ceea ce am văzut noi la cele două nunți.
Una dintre puținele sculpturi tradiționale Kejaman, cu un cântăreț la sape călare pe un leopard.
Trezit înaintea noastră, Hamdani a simțit oarecum dezamăgirea noastră și s-a oferit să scurtăm incursiunea noastră în amontele Batang Rejang. Lipsa lui de entuziasm, împreună cu perspectiva de a asista la o seară de ajun de Crăciun în biserică urmată de o băută serioasă cu tuak ne-au făcut să renunțăm la planurile de a mai petrece câteva zile în zonă. Așa că ne-am luat rămas bun de la puținii săteni Kejaman care nu erau mahmuri după beția de la nuntă, am urcat în barcă și am plecat.
Am plutit pe coturile Batang Rejang la vale, printre stânci ieșite amenințător din apă și cimitire Orang-Ulu ascunse în jungla de pe malurile râului. O parte dintre monumentele funerare, vechi de peste o sută de ani, se înalțău la șase metri pentru a proteja osemintele de apele crescute—un fel de case suspendate, care aduc aminte de tongkonan, casele morților din Tana Toraja. Pe vremuri, la înmormântările șefilor de trib, la picioarele monumentelor funerare erau sacrificați sclavi, îngropați de vii pentru a servi șeful de trib în viața de dincolo.
Monument funerar Orang-Ulu
Jocuri de noroc
După vreo oră de plutit mai departe spre Belaga, Hamdani ne-a arătat câteva bărci ascunse după un cot de râu. „Illegal cockfighting!” a zâmbit ghidul nostru. Am tras și noi barca printre cele zece ascunse și ne-am croit drum prin noroi până într-un luminiș în care era zarvă mare.
Luptele de cocoși, tradiționale în tot nordul Borneo, sunt ilegale de peste 20 de ani—asta însă nu oprește localnicii să crească niște exemplare extrem de sportive, și clar nu pentru ouă sau friptură.
Cocoșilor li se atașează pinteni tăioși, înainte de a intra în ring
Lupta e crâncenă, sângeroasă și doar unul dintre combatanți rămâne în viață
Soarta învinsului…
Am aflat ulterior că am riscat pedeapsa cu închisoarea (1 lună) sau amendă (250 EUR) pentru participarea la astfel de evenimente. Din fericire, în momentul în care barca cu polițiști a sosit, noi eram deja în barcă, din nou la vale pe Batang Rejang, mai jos de Belaga la un sat Kenyah.
Ultimul mohican
Am ajuns în Long Dungan, după o rafală de ploaie care ne-a udat la piele, sub privirile amuzate ale copiilor din tribul Kenyah care zburdau în veranda longhouse-ului.
Ne-am adăpostit de torente în casa lui Mr. Lahang, șeful de trib. La 67 de ani, n-are fir de păr alb în cap și e plin de viață și de povești (păcat doar că Hamdani nu era genul care să se omoare cu traducerea). Bătrânul ne-a primit cu ceai și banane, pe podeaua casei pline cu instrumente sape, scuturi și săbii. De altfel, e singurul din regiune care mai știe să sculpteze și să picteze—pe vremuri tribul Kenyah era renumit pentru frumusețile pe care le descoperea în lemn; astăzi arta e aproape pierdută, iar obiectele pe care le găsești în magazinele cu suveniruri din Kuching sunt făcute la marginea capitalei pe bandă rulantă, de meșteri chinezi sau malaezieni.
Mr. Lahang, ultimul bastion al artei Kenyah
Și două dintre scuturile pictate de el
Am petrecut aproape două ore sorbind ceai și forțându-l pe Hamdani să ne traducă din poveștile lui Mr. Lahang. Ceaiul s-a terminat, a început să se însereze și ploaia să devină din ce în ce mai amenințătoare—așa că am plecat.
Ploaia ne-a prins când mai aveam cinci minute până în Belaga. După încă un minut, motorul bărcii s-a oprit, înecat în fum. N-am știut ce se defectase, însă curenții ne-au tras la vale, fără să putem ancora la un mal. Am plutit prin ploaia torențială aproape o oră, spre seară, când un prieten al lui Hamdani a reușit să ne găsească și să ne preia spre Belaga. Atunci a fost primul moment în care am apreciat impactul tehnologiei moderne—fără telefonia mobilă soarta noastră ar fi fost mult mai nefericită în ajunul Crăciunului din 2010.