Astazi am eliberat gasca de pui de crocodili, care au fost extrem de fericiti sa inoate din nou in voie, exceptand unul mai mic si mai aiurit care s-a ascuns pe sub scandurile din canoe si a inceput sa miaune (in fine, sa scoata zgomotele pe care le scoate un pui de crocodil).
N-am mai schimbat tabara, si doar am explorat toate cotloanele raurilor, impreuna cu Wellington. Am taiat niste bete, am luat de la Richard cateva carlige si plumbi si, dupa ce am alergat iar dupa cosasi si greieri, am inceput sa pescuim. Primul pestisor a fost sacrificat si hacuit in bucati, pe post de momeala. N-a durat mult si am simtit in bat o smucitura puternica, semn ca ceva muscase. Am scos din apa o frumusete de piranha cu reflexe rosiatice-portocalii, paco, care se zbatea disperat, probabil la gandul ca urma tigaia. L-am desprins cu grija, uitandu-ma la dintii care abia asteptau sa imi faca praf degetele, si am aruncat din nou. Tehnica de pescuit piranha e cel putin interesanta�imediat dupa ce ai aruncat, rascolesti apa violent cu varful batului, simuland un peste care se zbate. Dupa care astepti ca momeala sa pluteasca spre fundul apei, si dupa cateva secunde simti ca musca. In jumatate de ora aveam deja zece pesti care se zbateau pe fundul canoei, si am mai fi continuat, daca mie nu mi-ar fi taiat firul muscatura unui piranha, iar lui Wellington nu i-ar fi indoit carligul muscatura unui altuia. Am plecat, insa nu inainte de a intinde o plasa de pescuit in zona.
Seara a venit, odata cu ultima incercare de a vana crocodili. Toti trei am plecat in susul raului, in cautare de carne care sa vrea sa se lase prinsa. Pentru ca raul era mult mai ingust si crengile de deasupra lui numeroase, am incasat cateva in fata, find intuneric si nevazand mai nimic�nici macar paianjenii sau alte insecte, unele chiar foarte mari, care cadeau sau se agatau de mine. Ma trezeam mai apoi ca ma gadila ceva pe ceafa sau ca altceva se zbatea in parul meu, dandu-mi fiori.
Calatoria s-a intrerupt brusc atunci cand cateva trunchiuri de copaci prabusite peste rau ne-au oprit. Banuiam ca vom face cale intoarsa, insa n-a fost sa fie asa. Ingeniozitatea lui Wellington (si probabil experienta generatiilor de indieni care s-au izbit de aceeasi problema) ne-a salvat. Unul dintre trunchiuri era de secropia (sau satica, arborele ale carui frunze sunt folosite la preparat ipi, si a carui seva are proprietati lubrefiante. Wellington a decojit cu maceta o portiune din trunchi si am coborat din canoe pentru a o impinge peste trunchi. Spun impropriu „coborat”, pentru ca , de fapt, iesisem din canoe si stateam intr-un echilibru precar pe trunchiurile scufundate in apa. Nu ma simteam foarte in largul meu, instabil deasupra unui rau adanc si in care bantuiau crocodili si piranha�desi facusem baie mai devreme in acelasi rau. Insa am impins toti trei canoea si, intr-un final, a alunecat peste trunchiuri.
Timp de doua ore, lanternele au scormonit tufisurile dupa crocodili, pana cand am auzit din spatele canoei exclamatia lui Wellington�sub frunzisul de langa mal, doi ochi straluceau rosu in lumina lanternei. Richard a apreciat ca e vorba de un crocodil, un caiman negru, lung de un metru si jumatate, si ne-am apropiat pentru a-l prinde viu. Incercarea a esuat, la fel si a doua si a treia, de fiecare data vaslind in amonte un sfert de ora si lasand canoea sa alunece in liniste pe langa mal, pentru a avea o sansa. In cele din urma, Richard s-a dat batut, insa crocodilul probabil stia ca a patra incercare urma sa fie prin vizorul pustii lui Wellington, asa ca n-a mai aparut.
Nimeni n-a mai insistat, probabil ca toti eram satui de vanatoarea lipsita de rezultate din ultimele zile, asa ca ne-am retras tacuti in hamace, desi Wellington jurase ca nu doarme daca nu prinde ceva.