N-au trecut bine 5 săptămâni de vacanță și m-a apucat dorul de casă și plictiseala. Știu că pare ciudat sau chiar revoltător pentru cei care n-au ajuns până acum în India, știu că sunt o grămadă de chestii de văzut, însă la un moment dat te saturi de forturi, palate și morminte, ți se acrește de bazare, piețe și tarabe și ți se face rău numai când te gândești că trebuie iar să iei rucsacul și să urci în tren sau autobuz și să bâțâi din picioare căteva sute sau mii de kilometri până la următoarea destinație. Așa că safari-ul a venit la momentul oportun—ceva nou, inedit, care rupea rutina turistică și care avea să fie și ceva mai relaxant decât maratonul zilnic între hoteluri, monumente și alte de-astea.
Nu știu de ce m-am trezit la șase, pentru că puteam să bag mâna în foc că o să întârziem. Pathan tot ne aburea că jeepul s-a dus să ia întâi frumoasele englezoaice (adică oximoronul), însă pe la 8:30 jeepul a apărut fără ele (probabil nu terminaseră operațiunile de înfrumusețare). Am plecat în deșert, la 40km de Jaisalmer, unde ne așteptau cămilele, și am ajuns în mai puțin de o oră. Am făcut cunoștință cu cămiloiul meu, Rupa, iar Joshua s-a ales cu unul mai tânăr, Papura. Cea de-a treia cămila, mai negricioasă, era în perioada de training și aveam să vedem în curând o grămadă de mofturi din partea ei, de fiecare dată când trebuia să facă ceva.
Am verificat dacă primisem tot ce ni se promisese. N-am desfăcut bagajele, însă am zărit sticlele de whisky, o sticlă de Pepsi, grămada de pături și carnea de pui. Care se prezenta sub forma a doi pui ascetici, cu pene care mai ascundeau găurile dintre coaste și bineînțeles, vii. Starea aceasta n-a persistat mult timp. Hukam, bucătarul, a scos un brici bont și i-a tăiat gâtul unuia dintre pui (de fapt, la cât de bont era briciul cred că mai corect e să spun că i-a rupt gâtul). A fost ”cojit” de pene în doi timpi și trei mișcări și pus la păstrare pentru masa de prânz.
Încălecatul n-a fost greu, deși a trebuit să fac un fel de mișcare de taekwondo cu piciorul care trebuia aruncat peste șa. Rupa s-a ridicat întâi pe picioarele din spate, apoi și pe cele din față, făcându-mi cadou o serie de senzații tari, care în zilele care au urmat au început chiar să îmi placă, mai ales că probabil arătam ca la rodeo. Mă orientasem bine cu alesul cămilei, pentru că Rupa era pe post de ”senior camel”, cu un CV bogat în activități de gen safari. Joshua mă urma în spate, călare pe Papura, iar Naran (ghidul) și Hukam (bucătarul) mergeau pe jos, pe lângă a treia cămilă care protesta în zadar din cauza încărcăturii. De ”oximoronul” englezesc nici urmă… Naran ne spusese că au luat-o înainte cu jumătate de oră și că probabil urma să ne întâlnim pentru prânz.
Există tot felul de legende despre mersul pe cămilă. Prima ar fi chestia cu scuipatul. Sincer, n-am văzut nici o cămilă scuipând (și în ultimele două săptămâni de călătorie am văzut câteva sute bune de asemenea animale). În schimb, poluau aerul de fiecare dată când ridicau coada… de parcă ar fi mâncat fasole cu costiță. Norocul meu era că eram pe prima cămilă, în schimb Joshua se strâmba nefericit în spatele meu de fiecare dată când Rupa își dădea ”aere”. O altă legendă e cea cu fundul care te doare de te ia naiba pe cămilă. Total neadevărat—șeile erau suficient de confortabile. În schimb erau foarte late, așa că stăteam crăcănat și nici măcar nu aveam scări în care să le sprijin. Drept urmare, în scurt timp m-am simțit cum se simțea probabil VanDamme când făcea șpagatul între două scaune. N-ai ce face, te obișuiești, și te alegi și cu o mobilitate de invidiat.
N-am ce să va povestesc despre deșert decât că fiecare minut călare pe cămilă seamănă la perfecție cu cel dinainte. Peisajul nu e ce vă așteptați de la Sahara—există din belșug copăcei și boscheți care îl decorează și, din când în când, stâlpi de înaltă tensiune. Cămilele merg în șir și nu poți să te întorci să vorbești cu persoanele din spate, pentru că apare riscul să te dezechilibrezi și să cazi ca prostul din șa. Așa că în scurt timp treaba devine relaxantă, ca un disc de pickup care se rotește în gol și zice: ”Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… …”
După trei ore de mers, am oprit să luăm prânzul la umbra unor arbuști. N-am avut timp de plictiseală, că m-a lovit microbul numit ”birdwatching”, mai ales că foarte aproape era un cuib de vulturi de dimensiuni impresionante. M-am apropiat cu riscul de a încasa niște pliscuri în cap, însă pasărea n-a sinchisit să se ia de mine și a zburat într-un copac vecin. Și de fiecare dată când încercam să mă apropii cât mai mult, își cam bătea joc de mine și ”țup!” (adică ”fâl-fâl”) în alt copac.
După prânz am urcat din nou în șa și am pornit spre dunele de nisip, unde urma să petrecem prima noapte. Ceea ce a cerut încă patru ore de șpagat în șa. Partea bună a fost că am învățat (cât de cât) să conduc cămila—ceea ce presupunea să știu să pleoscăi din limbă pe cerul gurii pentru a-l face pe Rupa să se miște mai cu entuziasm. Oricum, entuziasmul dura între zece și unsprezece secunde, așa că a trebuit să pleoscăi aproape continuu.
Dunele erau într-adevăr un peisaj special. Mici, însă fără urmă de boscheți, iar dacă îți puneai mâinile la ochi ca niște ochelari de cal, puteai să îți imaginezi că ești în Sahara.
Am debarcat între două dune unde am luat cina și am avut parte de un apus frumos (și foarte rapid), după care ne-am întins saltelele pe nisip și, sub cerul liber și doar trei pături fiecare, am adormit încercând să identificăm steaua polară.
