Treaba merge strună, teoretic. Practic, stau de 3 ore în aeroportul din Iași, așteptând să se ridice ceața. E ora 9 iar la 10 ar trebui să-și ia zborul cursa Otopeni-Heathrow (Londra). Așa cum v-am obișnuit, periplurile lui Habarnam al vostru (adică eu), servesc o doză de suspans–și pentru că am uitat să spun, plec în Marea Britanie pentru o săptămână la o conferință despre industriile creative, după care vacanțăăăăăă! în Maroc.
Dacă aș fi personaj de benzi desenate, în jurul meu ar pluti câteva mari semne de întrebare: prind avionul spre Londra? Dar trenul spre Brighton? Ce am uitat acasă (anul trecut, din fericire, singurul lucru a fost briceagul)? O să am și în continuare bafta să nu-mi rătăcească bagajul prin vreun aeroport? Și, din nou, când naiba pleacă odată avionul ăsta?
A plecat, în cele din urmă, la 9.45, cu 3 ore întârziere. Nu m-a consolat fantastic de tare că avionul era foarte curat, aproape ca o sală de operație, servirea excelentă și aterizarea de nota 10 în ropote de aplauze. Pierdusem zborul spre Londra și urma să plec la ora 1 prin Paris.
Pentru că am moțăit tot drumul, cred că aveam o figură tare dubioasă, altfel nu-mi explic cum de, în Paris, la îmbarcarea spre Londra, am fost pus să-mi scot nu numai cureaua, dar și pantofii, înainte de a trece prin detector. Oricum, dacă aveam o bombă în bagaj puteam să trec fantastic de ușor, pentru că francezii pălăvrăgeau între ei, fără ca oricare dintre ei să se sinchisească să arunce un ochi pe monitor.
Am coborât în Londra la 17.05 ora locală. Am urcat în Heathrow Express spre Paddington (o stație de metrou din Londra centrală) și m-am trezit aruncat în lumea Harry Potter. Începând cu controlorul de bilete din Heathrow Express, un negru înalt de doi metri și îmbrăcat într-o redingotă extrem de violetă, și continuând cu figurile spălăcite anglo-saxone, femeile urâte și arhitectura victoriană.
În Victoria Station, gara centrală londoneză, atmosfera harrypotteriană era atât de puternică (sau eu atât de obosit) încât nu m-ar fi mirat să văd un stol de vrăjitoare pe mături agitându-se pe deasupra trenurilor și călătorilor. Nu m-am mirat nici când în tren m-am trezit în fața unui tânăr care vorbea la telefon în italiană, a unui cuplu de unguri, un nene și o tanti cam în stare de ebrietate, și lângă doi negri care vorbeau o limbă africană (ceva de genul mgongo-bongo-makuka-ubungu). Dacă scoteam și eu un cuvințel în română, chiar că ar fi fost o atmosferă tare multiculturală în tren. Dar m-am abținut și am scos laptopul să scriu ultimele impresii de călătorie, în compania unei limonade cu gust oribil de sulf (care mi-a adus aminte de izvoarele de la Slănic Moldova).
În cele din urmă am coborât în gara din Arundel, sperând că am ajuns unde trebuia. Un taxi cu un șofer amabil și logoreic m-a depus în fața hotelului după încă zece minute și zece lire sterline. E impropriu să spun hotel și la fel de insuficient. Bailiffscourt Hotel e mai degrabă un conac în stil medieval, format din câteva clădiri din piatră în stil gotic, pe malul mării în West Sussex. Surprinzător, deși totul e antic, hotelul a fost construit în 1923 de Sir Walter Guiness, un lord din familia care ne-a dat celebra bere. Lordul s-a trezit că vrea un conac retro, așa că s-a apucat să strângă pietre vechi, scaune roase de carii, uși de biserică, tapiserii și gravuri și așa a apărut Bailiffscourt, unde până și ecranul TFT de la calculatorul recepției e îmbrăcat într-o ramă din lemn învechit.
