N-am reusit sa dorm foarte bine, pentru ca se lasase un frig demn de orice desert, iar sacii de dormit erau mai degraba un fel de pufoaice chinezesti, care aveau in comun cu sacii de dormit doar forma. Asa ca am fost mai mult decat fericit cand prima raza de lumina a intrat in cort. Foarte voios, am iesit din cort si in mai putin de un minut am inceput sa zdranganesc la chitara lui Janszen un cantecel de buna dimineata. Cele doua fete somnoroase de peruani au iesit din cortul lor si, dupa o gura de apa si un sandvis, am continuat urcusul spre varful dunei Cerro Blanco, cea mai inalta din lume.
Rasaritul de pe Cerro Blanco
Desi parea un fleac, a durat mai bine de o ora si jumatate sa ajungem in varf, pentru ca la ora 7.30 soarele deja era pregatit de incendiu, iar inaintarea prin nisip era orice numai nu usoara si placuta. Din fericire, am mai facut si pauze, ocazii cu care mi-am facut incalzirea si am „testat” placa, in speranta ca imi va folosi la ceva experienta de snowboarder.
Spre cota 2072
Rezultatele au fost incurajatoare, asa ca am strigat Yuppieeee!, cand am ajuns in varful dunei, la 2000-si-cativa metri, cu o panta abrupta rau—iar pe langa entuziasm, vocea mea continea si o doza buna de „Errr… Oare chiar vreau sa fac asta?”.
Nu prea mai era cazul sa ezit, pentru ca Janszen si Enrique ma incurajau zambind, iar in plus cazaturile erau mai soft decat la snowboarding, asa ca mi-am dat drumul la vale pe placa. Senzatia e greu de descris… e WOHAAAA cu litere mari, o combinatie interesanta de adrenalina cu sentimentul de finete si siguranta pe care ti-l da finetea nisipului. Nu mai conta ca soarele ardea la 40-si-ceva de grade, ca aveam nisip in par, in ochi, in gura si peste tot, ma scuzati de expresie. N-a mai contat nici ca toata coborarea a durat un sfert de ora–un sfert de ora care a meritat cele patru ore de urcus (trei ieri, una azi) si inca o ora si jumatate de mers pana la sosea.
Wohaaa!
M-am mai metamorfozat un pic intr-un pui la rotisor, asteptand in pustietate masina care trebuia sa vina sa ne culeaga, sub un soare care ardea atat de sus incat nu prea aveai unde sa gasesti umbra. In cele din urma am ajuns inapoi in Nazca, unde am petrecut o ora scuturand nisipul din bagaje si inca una sub un dus racoritor.
Inapoi in Nazca
Dupa amiaza m-a urcat intr-un autobuz rablagit plin de peruani in care eram singurul gringo, autobuz care urma sa ma depuna a doua zi la 6 dimineata in Arequipa.
Din nou, Panamericana. Spre Arequipa!