Despre legătura dintre ceaţă, Harry Potter, Slănic Moldova şi berea Guiness
Treaba merge strună, teoretic. Practic, stau de 3 ore în aeroportul din Iaşi, aşteptând să se ridice ceaţa. E ora 9 iar la 10 ar trebui să-şi ia zborul cursa Otopeni-Heathrow (Londra). Aşa cum v-am obişnuit, periplurile lui Habarnam al vostru (adică eu), servesc o doză de suspans–şi pentru că am uitat să spun, plec în Marea Britanie pentru o săptămână la o conferinţă despre industriile creative, după care vacanţăăăăăă! în Maroc.
Dacă aş fi personaj de benzi desenate, în jurul meu ar pluti câteva mari semne de întrebare: prind avionul spre Londra? Dar trenul spre Brighton? Ce am uitat acasă (anul trecut, din fericire, singurul lucru a fost briceagul)? O să am şi în continuare bafta să nu-mi rătăcească bagajul prin vreun aeroport? Şi, din nou, când naiba pleacă odată avionul ăsta?
A plecat, în cele din urmă, la 9.45, cu 3 ore întârziere. Nu m-a consolat fantastic de tare că avionul era foarte curat, aproape ca o sală de operaţie, servirea excelentă şi aterizarea de nota 10 în ropote de aplauze. Pierdusem zborul spre Londra şi urma să plec la ora 1 prin Paris.
Pentru că am moţăit tot drumul, cred că aveam o figură tare dubioasă, altfel nu-mi explic cum de, în Paris, la îmbarcarea spre Londra, am fost pus să-mi scot nu numai cureaua, dar şi pantofii, înainte de a trece prin detector. Oricum, dacă aveam o bombă în bagaj puteam să trec fantastic de uşor, pentru că francezii pălăvrăgeau între ei, fără ca oricare dintre ei să se sinchisească să arunce un ochi pe monitor.
Am coborât în Londra la 17.05 ora locală. Am urcat în Heathrow Express spre Paddington (o staţie de metrou din Londra centrală) şi m-am trezit aruncat în lumea Harry Potter. Începând cu controlorul de bilete din Heathrow Express, un negru înalt de doi metri şi îmbrăcat într-o redingotă extrem de violetă, şi continuând cu figurile spălăcite anglo-saxone, femeile urâte şi arhitectura victoriană.
În Victoria Station, gara centrală londoneză, atmosfera harrypotteriană era atât de puternică (sau eu atât de obosit) încât nu m-ar fi mirat să văd un stol de vrăjitoare pe mături agitându-se pe deasupra trenurilor şi călătorilor. Nu m-am mirat nici când în tren m-am trezit în faţa unui tânăr care vorbea la telefon în italiană, a unui cuplu de unguri, un nene şi o tanti cam în stare de ebrietate, şi lângă doi negri care vorbeau o limbă africană (ceva de genul mgongo-bongo-makuka-ubungu). Dacă scoteam şi eu un cuvinţel în română, chiar că ar fi fost o atmosferă tare multiculturală în tren. Dar m-am abţinut şi am scos laptopul să scriu ultimele impresii de călătorie, în compania unei limonade cu gust oribil de sulf (care mi-a adus aminte de izvoarele de la Slănic Moldova).
În cele din urmă am coborât în gara din Arundel, sperând că am ajuns unde trebuia. Un taxi cu un şofer amabil şi logoreic m-a depus în faţa hotelului după încă zece minute şi zece lire sterline. E impropriu să spun hotel şi la fel de insuficient. Bailiffscourt Hotel e mai degrabă un conac în stil medieval, format din câteva clădiri din piatră în stil gotic, pe malul mării în West Sussex. Surprinzător, deşi totul e antic, hotelul a fost construit în 1923 de Sir Walter Guiness, un lord din familia care ne-a dat celebra bere. Lordul s-a trezit că vrea un conac retro, aşa că s-a apucat să strângă pietre vechi, scaune roase de carii, uşi de biserică, tapiserii şi gravuri şi aşa a apărut Bailiffscourt, unde până şi ecranul TFT de la calculatorul recepţiei e îmbrăcat într-o ramă din lemn învechit.
