Inalt de 2682 m, Gunung Papandayan e unul dintre cei mai activi vulcani ai Indoneziei. A erupt ultima oara in 2004, si toata valea din jurul sau a fost evacuata. E interesat ca imediat ce se linisteste, lumea revine pe versantii muntelui, construiesc din nou case, strazi etc. si o iau de la capat (lucru valabil pentru multi alti vulcani, din cate inteleg).
Am plecat dis-de-dimineata, la 5.30, cu doar trei ore de somn la bord. Speram sa prindem rasaritul, insa soarele era deja pe cer la acea ora. Aveam sa descoperim ca, oricum, ar fi trebuit sa renuntam si la cele trei ore de somn pentru a ajunge la timp. Din Cipanas am luat un angkot, adica minibus, care ne-a lasat la Cikajan dupa o ora. Foarte amabil, soferul a parcat si a mai asteptat cinci minute pana a aparut un alt minibus in care ne-a facut semn sa urcam. Am mers inca jumatate de ora pana la Cisurupan, un sat pe versantii vulcanului Papandayan, unde minibusul ne-a debarcat intr-un nor de praf.
Fusesem informati de cei de la hotel, intr-un amestec de engleza si indoneziana, ca de acolo trebuia sa luam mai departe un ojek spre varful muntelui. Ne-am uitat in jur mai bine de un minut, sperand ca exista o sansa sa fi inteles gresit. Din pacate, ne-am lamurit abia in momentul in care soferii de ojek ne-au asaltat cu oferte–ojek-urile erau niste scutere amarate. Indonezienii nu se targuiesc mult. Nici noi n-a fost nevoie, asa ca ne-am trezit urcati fiecare in spatele unui tanar pe scutere, accelerand la deal si incercand sa evite gropile adanci din asfalt, ramase asa probabil de la ultima eruptie.
Cautand aventura, pe doua roti de ojek
Dupa mai bine de jumatate de ora in care am fost ingrijorat de suspensiile din spate ale scuterului pe care le apasam cu intreaga mea fiinta, am fost debarcati la capatul drumului asfaltat, intr-o parcare din care se zareau cele doua cratere pufnind nervos.
Spre craterele lui Papandayan
In parcare asteptau, ca soparlele la soare, vreo zece cowboys, tineri de-ai locului, gata sa isi ofere serviciile de ghid. Ciudat, avand in vedere ca nu vazusem picior de turist de cand aterizasem in Cipanas (in Indonezia acum e cam extrasezon, avand in vedere ca e sezonul ploios al anului).
Am batut repede palma cu un pusti care isi zicea Johny si stia ceva engleza, avand in vedere ca lectiile mele de indoneziana ajunsesera abia la faza la care stiam sa spun fara ezitare Saya tidak bisa bicara bahasa Indonesia. Saya mengerti bahasa Indonesia sediket-sediket saja, adica ‘Nu vorbesc indoneziana. Pot sa inteleg foarte putin’.
Foarte curand mi-am adus aminte ca am cam chiulit la orele de educatie fizica (adica sala fitness) anul asta. Din fericire, calvarul n-a durat decat doua ore. Am urcat printre bolovani prabusiti, paraie bolborosind si un miros de sulf din ce in ce mai puternic, pana cand n-am mai rezistat si a trebuit sa folosim servetele de hartie pentru a respira prin ele. Pentru ca vantul incepuse sa sufle mai puternic, am inceput sa ocolim primul crater al lui Papandayan in directia opusa vantului, iar aerul a devenit din nou respirabil.
Ocolim primul crater, in directia opusa vantului
Peisajul e dincolo de orice asteptari. Il pot compara doar eventual cu cel din Lord of the Rings, in care Frodo urca vulcanul in care trebuie sa arunce inelul. Mirosul de sulf ne duce catre locurile in care, din adancurile pamantului, bolboroseste ceva care arunca la suprafata substanta galbena si urat mirositoare, creand depozite peste depozite.
Sulf
Johnny ne-a tras de maneca si ne-a pus sa mergem neaparat pe urmele lui. Lucru pe care l-am facut de indata, avand in vedere ca talpile ni se cam incinsesera si vazusem o urma de picior in laterala cararii, adanca de cam 30 de cm, in care fierbea o apa galbuie sulfuroasa. N-a trecut mult si am dat peste cateva cratere in care fierbea lava, aruncand stropi in jur. Nu era de un rosu aprins, cum ma asteptam de la Discovery, insa mi-am dat seama ca nu as fi vrut de loc sa fie asa. E mai bine, ca turist, sa te multumesti cu mai putin de o eruptie ‘pe bune’.
Lava
Am plecat mai departe, spre al doilea crater, incercand sa ignor mirosul de sulf. Pe langa disconfortul de moment, imi aducea fantastic de mult aminte de o pozna facuta cand eram mic–spargerea unor oua incondeiate, suficient de vechi.
Cel de-al doilea crater e mai putin impresionant, desi e cel care a aparut in urma eruptiei de acum 4 ani. Insa te ia cu fiori peisajul cu padurea carbonizata, in care scorburile copacilor bolborosesc, lasand sulf si gaze sa iasa din adancuri. Un adevarat peisaj post-nuclear.
Al doilea crater al lui Papandayan
O padure apocaliptica
Obositi, batuti de soarele fierbinte (ne intrebam unde e ploaia aia cu care ne ameninta ghidul Lonely Planet, de cel putin doua ori pe zi), ne-am intors spre primul crater, prin locul in care, acum 4 ani, se termina soseaua, intr-o parcare similara cu cea din care plecasem noi cu cateva ore in urma.
Intorsi in Cipanas, stresati de traficul groaznic prin care trebuise din nou sa navigam, schimband nu-stiu-cate minibuze (sau minibusuri?), ne-am prabusit lati in cada cu apa fierbinte de la hotel, din care ne-am tarait in pat, pana la cina luata la un warung (terasa) pe marginea strazii principale din satuc.
Cina la un warung, pe stradutele din Cipanas