India: primul contact

Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest și mizer pentru o țară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet și dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldați înarmați. De altfel, cum am observat și mai târziu, aceștia sunt prezenți peste tot în India.

Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea și amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie și o melodie pe care am identificat-o ușor: Lambada. Vreau și eu asa ceva, cu condiția să cânte Iron Maiden!

Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoțiți de un soldat mustăcios și înarmat până în dinți. Pe aeroport, în așteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Știam că se obisnuiește să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obișnuiești, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.

ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant și mmmm… bun, și un peisaj de vis în hublouri: tot lanțul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca și în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).

Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraș, la 12 km distanță. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înțelept să conduci în India, dintr-o mulțime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te țină claxonul, pentru că, pentru șoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în față care merge ca melcul, un biciclist sau o ricșă? Claxonezi până se dau la o parte–în șanț sau pe contrasens. Intri în depășire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depășire. De ce nu mă miră faptul că mai toate mașinile nu mai au oglinzi laterale?

Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi și numeroase vaci și capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenții de aer creați de trafic alungă muștele. În plus, nici un indian nu îndrăznește să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.

La Siliguri am schimbat taxiul cu un „shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanțe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puțin 12 persoane, plus alte câteva care se agață cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.

În aceste condiții (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) și a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri și Darjeeling.

La ieșirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetație din ce în ce mai luxuriantă (aș zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abțin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci și traficul din ce în ce mai aglomerat. Șoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micșorezi efectul forței centrifuge) și să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lățimea tot mai mică a șoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale șoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru și sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.

Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puținele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un „oraș” care semăna foarte puțin cu așteptările mele. Foarte puțini turiști la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte și într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, și un frig de care sperasem sa scap.

Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinație, am urcat pe străduțele abrupte spre Chowrasta, piața centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă și toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turcești: stai pe vine și apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).

Și apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului și am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum și momo, o specialitate tibetană: coltunași cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare și unt topit. Nu e grețos, însă în final am renunțat la el, optând pentru un 7Up.

Din Rusia cu dragoste

M-am trezit pe la 10:00, am luat micul dejun la hotel și tocmai mă pregăteam să ies din hotel când m-a sunat Sergey și am stabilit să ne vedem la fântâna arteziană din centrul shopping center-ului Gum sau Țum (nu mai știa nici el cum se numește), de lângă Piața Roșie.

Câteva cuvinte despre Sergey „Iron Lung” Safonov. De o vârstă cu mine, este fondatorul Neomega, o agenție de design din Moscova, pe care am angajat-o acum 4 ani să creeze un nou logo pentru Grapefruit Design (actualmente Grapefruit). Sergey a venit cu o idee de floricică din care, după o serie de modificări din partea mofturosului subsemnat, a ajuns să fie actualul logo. În prezent, datorită competiției acerbe pe design, Neomega s-a reprofilat pe animație 3D.

Întrebând în stânga și în dreapta, am găsit magazinul Gum sau Țum, chiar vis-a-vis de mausoleul lui Lenin din Piața Roșie, o clădire impresionantă care găzduiește cele mai pretențioase magazine și mărci prezente în Moscova (Louis Vuitton, Gucci, Armani, Nina Ricci, Swarovski). În mijocul acestuia nici pomeneală de fântână arteziană, în schimb trona un brad imens decorat cu zeci de mii de cristale. Semnat Swarovski. Nedumerit, am întrebat unde e fântâna din mijlocul Țum, ocazie cu care am aflat că Gum și Țum sunt magazine diferite, iar cel din urmă e la 1km distanță.

Magazinul Gum

Am alergat pe lângă celebrul teatru Balșoi, și am găsit magazinul Țum. Sergey nu era nici acolo, iar magazinul era mult mai mic decât Gum, așa că am luat un taxi înapoi spre Gum. Taximetristul a făcut ce ar face orice taximetrist decent unui turist străin grăbit: m-a jecmănit, pe pretextul că era taxi VIP (deși era o rablă de Volgă).

Teatrul Balșoi

Am ajuns din nou la Gum, unde mă aștepta Sergey. Ne-am cerut reciproc scuze pentru cât de amețiți suntem și am plecat să îmi arate câte ceva din Moscova turistică.

Mausoleul unde este expusă mumia lui Lenin este chiar în fața Kremlinului (Kremlin înseamnă cetate sau centru în rusă), și e deschis 2 ore de 2 ori pe săptămână. Norocul meu a fost să fie deschis chiar în momentul în care ieșeam din Gum. Ghinionul a fost că, deși am trecut de primul filtru de milițieni, o tanti cu exces de zel mi-a interzis să trec de al doilea filtru deoarece aveam aparat foto în geantă. Cu toate rugămințile mele și asigurările că nu o să îl folosesc să distrug mumia, n-am avut succes, așa că mi-am zis că oricum strugurii erau acri și am plecat. Sergey a înjurat în barbă regulile stupide din Rusia.

Piața Roșie și mausoleul Lenin

Ne-am mai plimbat, dar în continuare eram singurul fără căciulă pe stradă și, credeți-mă, chiar n-ar fi fost cazul, pentru că pe lângă ger și vânt mai și ningea). Am intrat să ne încălzim la un ceai, și am stat la discuții despre tot felul de chestii, începând cu designul și terminând cu stupiditatea birocrației ruse.

Tarabă în Moscova

Am aflat că singura agenție de care știam în Moscova, Art Lebedev, dau destule rateuri, își plătesc oamenii foarte prost și obțin proiecte prin metode nu foarte ortodoxe. Că Aeroflot și-au concediat agenția britanică angajată pentru rebranding, Identica, implementând doar noua grafică pe avioane și păstrând logo-ul vechi. Sergey îmi spune că, în opinia lui, logo-ul Aeroflot e cel mai bun din câte există în Rusia, iar că mult urâtul simbol al secerii și ciocanului e o moștenire culturală la care mai toți rușii țin foarte mult.

Discutând despre școala de design din Rusia, aflu de la Sergey că este comparabilă (și ca vechime și ca impact cultural) cu școala germană Bauhaus. Sincer, deși îmi aduc aminte de afișele de propagandă ale URSS din secolul trecut, ceea ce văd peste tot în Moscova mă face să mă îndoiesc de spusele lui. Whatever :)

Înainte de a mă despărți de Sergey, mergem să vedem o parte din Moscova care e ferită de ger: stațiile de metrou construite pe vremea tovarășului Stalin. Vedem mai întâi Arbatskaya, care are candelabre de bronz impresionante, însă simplitatea ei nu mă impresionează foarte tare. Oricum, bate de la distanță orice stație a metroului bucureștean.

Arbatskaya

Ploschad Revolutsii, în schimb, este extraordinară. 76 de statui de muncitori, soldați, țărani (oare ce altceva?) străjuiesc ieșirile și intrările pe peron.

Ploshad Revolutsii

Moskovskaya are tavanele ornate cu mozaicuri ce ilustrează scene predominant aeriene–dirijabile, avioane, parașute și parașutiști.

moscovskaya1.jpg

La Moskovskaya m-am despărțit de Sergey, mulțumindu-i pentru răbdarea care a avut-o cu mine. Am luat metro-ul până în Okhotny Ryad, apoi m-am îndreptat spre hotel, pregătit să-mi fac bagajul și să o întind spre aeroport.

În drum, trecând prin Piața Roșie (mausoleul lui Lenin se închisese deja), am vizitat biserica Sf. Vasili Blajinul. Ce e interesant e că de fapt, Vasili nu era blajin, ci era nebun–săriții de pe fix fiind considerați oameni sfinți pe acea vreme. Alt detaliu de menționat e că biserica a fost construită de doi arhitecți la ordinul lui Ivan al III-lea cel Groaznic, pentru a celebra o victorie sângeroasă undeva prin Tadjikistan. Rezultatul l-a impresionat într-atât pe Ivan cel Groaznic, încât i-a plătit regește pe arhitecți, după care a poruncit să li se scoată ochii, pentru ca să nu mai facă ceva mai frumos vreodată. Să sperăm că acest lucru nu li se va întâmpla niciodată designerilor.

st_vasili_2.jpg

M-am întors la hotel rapid, am mai pierdut ceva timp cu navigatul până în cameră și înapoi, după care am plecat spre Sheremetyevo, cu un avans de 3 ore, grijuliu să nu pierd trenul. Bine am făcut, că o oră și jumătate le-am petrecut la cozi leneșe la ghișeele sovietice din aeroport. Birocrație mai mare n-am văzut. Și, pentru ca bombănelile să fie complete, mă voi plânge și de regulile deseori fără rost de care te împiedici la tot pasul în Moscova. În prima noapte n-am putut ieși prin ușa laterală, deși era deschisă, pentru că portarul a insistat că ieșirea după ora 10 se face doar prin fața hotelului, așa că m-am mai plimbat o tură pe coridoare. În Piața Roșie milițienii m-au alungat cu tot cu aparatul de fotografiat, că cică nu e voie să faci poze noaptea acolo. N-am avut voie să îl văd pe tovarășul Lenin, că aveam aparat foto în geantă. Și doi milițieni călare, foarte caraghioși în această postură, m-au amenințat cu bulanul când am încercat să îî imortalizez. Toate acestea mi-au lăsat o impresie nu foarte bună, așa că, parafrazânu-l pe vărul Avi din „Snatch”, aș zice „Don’t go to Moscow!”. Glumesc, desigur, dar nu-mi pare rău că plec. O zi mi-a ajuns.

Habarnam pleacă în vacanță

Băsescu a ieșit președinte iar eu (de bucurie) am plecat hai-hui în vacanță pentru șapte săptămâni: Rusia, India și Nepal. Mi-am făcut bagajul în ultimul minut, duminică noaptea la 23:30. La 3:00 m-am trezit, am făcut rapid ultimul duș pe teritoriul României și am plecat spre București. încă nu știu ce am uitat acasă. Am decolat spre Moscova la 16:00, luni, 13 decembrie. Avionul, un Tupolev TU154-M, arăta fantastic de similar cu mașinăriile din emisiunea de pe Discovery (am uitat cum se cheamă) făcute din piese colectate din cimitire de mașini. Scaunele sunt înghesuite, stai cu genunchii la gură, stewardesele sunt niște sictirite, habar n-au de engleză, și se aude din când în când un zgomot de parcă ar deschide cineva unul dintre hublourile de la avion. La 19:30 am ajuns deasupra aeroportului Sheremetyevo in Moscova. Luminile orașului colorau foarte interesant plafonul de nori, așa că am profitat să fac primele poze, bineânțeles că de tolomac ce sunt am facut prima cu blitz.

Moscova noaptea din avion

După aterizare și formalități am părăsit aeroportul, încercând și reușind să evit zecile de taximetriști extrem de amabili și doritori de mă ajuta, însă cu fețe indubitabile de rakeți. L-am sunat de pe mobil pe Sergey, designer și singura persoană pe care o știam în Moscova. M-a avertizat că taxiul din Sheremetyevo până în centrul Moscovei mă va costa $80 dacă îl iau din fața aeroportului, și $40 dacă ies din aeroport. Nereușind să găsesc vreun birou de informații turistice în aeroport, am decis să plec spre centru, unde voi avea probabil mai multe șanse. Am evitat taximetriștii și m-am aventurat să iau un maxi taxi până la metrou, cu doar 25 de ruble (adică mai puțin de un dolar). La metrou, un nene care semăna fantastic de tare cu Horia Moculescu, m-a băgat pe cardul lui, așa că am economisit o avere până în centru. Am ieșit la suprafață în Okhotny Ryad, chiar în spatele Kremlinului. N-am apucat însă bine să contemplu peisajul că mi-au înghețat urechile și tot ce era între ele, neizolate de lipsa celor cel puțin 10 grade Celsius sub zero și de vântul care batea sălbatic. în concluzie, mi-a trecut orice inițiativă de a admira Piața Roșie și alte de-astea și am început disperat să îmi caut un adăpost, preferabil un hotel care să nu îmi consume tot bugetul de vacanță. Au urmat o serie de telefoane care m-au lămurit că n-am șanse să găsesc ceva rezonabil, după 3 ore de umblat prin crivăț (singura persoană din Moscova fără șubă și căciulă de blană cu urechi) și o pauză într-o cafenea pentru a-mi decongela spiritul de orientare turistică. Aici am băut cel mai bun și mai aromat (și cel mai fierbinte) ceai de iasomie dintre toate câte am băut până atunci (adică 3-4). încălzit și cu forțe noi, am plecat din nou în căutarea unui hotel. Un nenea milițianul, după ce am purtat o conversație din care nu știu ce a înțeles, că eu am înțeles doar „Kakaia otel?”, m-a direcționat către hotelul Rossija din Piața Roșie. După ce i-am mulțumit și m-am făcut bou și idiot și toate celelalte, am plecat cu speranță spre hotel. Am ajuns în Piața Roșie după încă jumătate de oră prin gerul moscovit, și am intrat cu ultimele gânduri calde în hotel, unde madamele de la recepție m-au ținut în suspans încă jumătate de oră. URAAAA! Aveau cameră, deși nu single, ci dublă, și la un preț care ar fi fost revoltător dacă temperatura de afară ar fi depășit 0 grade Celsius. Așa că m-am consolat cu gândul că o să economisesc banii de transport în Moscova a doua zi. însă aventurile primei zile nu se termină aici. Am uitat să vă zic că Hotel Rossija este cel mai mare hotel din Europa, doar puțin mai mic decât Casa Poporului din București. Așa că mi-a mai luat cel puțin 10 minute de mers prin hotel cu bagajele în spinare până la camera 6313. După câteva minute de relaxare, mi-am zis că ar fi păcat să ratez priveliștea Pieței Roșii noaptea, în lumina reflectoarelor, așa că m-am blindat cu aproape toate hainele din bagaj, am luat aparatul și trepiedul și m-am aventurat afară.

Biserica Sf. Vasili Blajinul (Nebunul)

După câteva poze cu biserica Sf. Vasili Blajinul și turnurile de la Kremlin, am pornit spre hotel, alungat de gerul care îmi lipise degetele de trepied, dar și de niște milițieni care probabil m-au confundat cu un imperialist american cu intenții necurate (sau le-a fost milă să mă vadă îndurând frigul–n-o să știu niciodată care e varianta corectă, având în vedere că stiu doar 2-3 cuvinte în rusă).

Kremlinul văzut noaptea în Piața Roșie