Am ajuns pe aeroportul din New Delhi la 3:30. Cam modest și mizer pentru o țară cu peste un miliard de locuitori. Până la decolarea spre Bagdogra, aeroportul cel mai apropiat de Darjeeling, mai aveam peste 6 ore. Mi le-am petrecut luând primul contact cu bucataria indiană la ea acasă (picant, dar nu foarte), recitind capitolul despre Darjeeling din ghidul Lonely Planet și dormitând în Transit Lounge, o sală păzită de soldați înarmați. De altfel, cum am observat și mai târziu, aceștia sunt prezenți peste tot în India.
Un amănunt amuzant–după ce m-am spălat pe mâini la toaleta din Transit Lounge, m-am apropiat de uscător. Spre stupoarea și amuzamentul meu, pe lângă aer cald, acesta a început să scoată din măruntaie și o melodie pe care am identificat-o ușor: Lambada. Vreau și eu asa ceva, cu condiția să cânte Iron Maiden!
Transferul către aeroportul Indira Gandhi, pentru zboruri domestice, a fost făcut într-un autobuz hârbuit, însoțiți de un soldat mustăcios și înarmat până în dinți. Pe aeroport, în așteptarea îmbarcării, am baut primul meu ceai indian. Știam că se obisnuiește să se toarne lapte în ceai, însă probabil ceaiul indian se face turnând un pic de ceai într-o cană mare cu lapte. După ce te obișnuiești, chiar are gust plăcut. Mai ales că acel prim ceai era facut din cardamom, o plantă foarte aromată.
ZboruI cu Jet Airways, spre Bagdogra, a fost foarte confortabil. Avionul curat, stewardesele extrem de amabile, papa picant și mmmm… bun, și un peisaj de vis în hublouri: tot lanțul himalayan de la un capăt la celălalt al liniei orizontului. Din păcate nu ai voie să fotografiezi în avion în India (ca și în multe alte locuri, paranoia probabil justificată de conflictele cu Pakistanul).
Am coborât pe aeroportul Bagdogra la 14:00, la 27 de grade Celsius. Am luat un taxi (200 rupii,adică aproape $5) până în Siliguri, cel mai apropiat oraș, la 12 km distanță. Scurta călătorie mi-a arătat ca nu e înțelept să conduci în India, dintr-o mulțime de motive. Mai intâi, conduci pe banda din stânga, ca în Marea Britanie. În plus, trebuie să ai baterie serioasă să te țină claxonul, pentru că, pentru șoferul indian acesta e mai important decât volanul. Ai un camion în față care merge ca melcul, un biciclist sau o ricșă? Claxonezi până se dau la o parte–în șanț sau pe contrasens. Intri în depășire, claxonezi în draci, dacă vine cineva pe contrasens se dă la o parte, pentru că ai prioritate de depășire. De ce nu mă miră faptul că mai toate mașinile nu mai au oglinzi laterale?
Toate astea se întâmplă pe străzi cu două benzi, gropi ca la noi și numeroase vaci și capre care participă sictirite la crearea haosului. Pentru vaci e foarte plăcut în mijlocul străzii–curenții de aer creați de trafic alungă muștele. În plus, nici un indian nu îndrăznește să claxoneze o vacă, ar fi o blasfemie.
La Siliguri am schimbat taxiul cu un „shared jeep”, unuI dintre cele mai convenabile mijloace de transport în India pe distanțe mici. E un autoturism 4×4, de fabricatie indigenă, Tata sau Mahindra, cu 7 locuri pe care de obicei se înghesuie cel puțin 12 persoane, plus alte câteva care se agață cu disperare de muntele de bagaje de deasupra.
În aceste condiții (exceptând doar ciorchinele de indieni de deasupra) am plecat spre Darjeeling. Calatoria a costat 80 de rupii (mai putin de $2) și a durat aproape 4 ore să parcurgem cei 80 km dintre Siliguri și Darjeeling.
La ieșirea din Siliguri, soseaua a început să urce, flancată de o vegetație din ce în ce mai luxuriantă (aș zice junglă, dar pentru ca n-am văzut junglă decât la Teleenciclopedia, în alb-negru, mă abțin deocamdată). Pe măsură ce urcam, serpentinele au început să fie din ce în ce mai strânse, peisajul din ce în ce mai pitoresc, gropile din asfalt din ce în ce mai adâci și traficul din ce în ce mai aglomerat. Șoferul a aplicat cu mult succes regula din codul rutier indian care zice că în curbele fără vizibilitate trebuie să te înfingi cu viteză pe contrasens (ca să micșorezi efectul forței centrifuge) și să claxonezi din toti plamânii.
Palpitant, mai ales că o parte din lățimea tot mai mică a șoselei era ocupată de linia de tren. O linie cu ecartamentul de doar 60 cm, cu serpentine la fel de strânse ca ale șoselei, pe care circulă un tren de la 1890, cu locomotivă cu aburi–un montagne russe, pardon, indian. Acest Toy Train e celebru și sper să am ocazia să experimentez o călătorie cu el în una din zilele următoare.
Am ajuns în Darjeeling pe întuneric, însă puținele detalii pe care le-am văzut mi-au dezvăluit un „oraș” care semăna foarte puțin cu așteptările mele. Foarte puțini turiști la prima vedere, zero iluminare stradală exceptând reclamele luminoase, străzi abrupte și într-o stare deplorabilă, o mizerie cruntă, și un frig de care sperasem sa scap.
Fericit că după 24 de ore de călătorie am ajuns la destinație, am urcat pe străduțele abrupte spre Chowrasta, piața centrală a Darjeelingului. Aici am găsit unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet–Hotel Bellevue, destul de curat, al unui tibetan în vârstă. Am închiriat o cameră cu apă caldă și toaletă în stil occidental (cele indiene sunt ca cele turcești: stai pe vine și apoi te speli cu mâna stângă; cu dreapta mănânci).
Și apropo de mâncare, după ce m-am cazat, am dat curs recomandării patronului și am luat cina la un restaurant tibetan, Kunga. Supă de pui cu ciuperci a fost extrem de delicioasă, precum și momo, o specialitate tibetană: coltunași cu carne de pui cu mirodenii, dintre care am recunoscut doar ghimbirul. Cu ceaiul tibetan nu prea m-am împăcat–e ceai indian, adică ceai negru cu mult lapte, la care se adaugă sare și unt topit. Nu e grețos, însă în final am renunțat la el, optând pentru un 7Up.