O mică lecție de geografie pentru cine n-are harta Indiei sau n-a auzit de Google.
Bengalul, zona de nord-est a subcontinentului indian e împărțită în două: Bengalul vestic (stat indian, cu capitala la Kolkata/Calcutta) și Bengalul estic (în prezent Bangladesh). Bengalul vestic, considerat centrul cultural al Indiei, se întinde de la delta Gangelui în sud la piscurile Himalayei în Nord.
Darjeeling, în nordul Bengalului vestic, la câțiva kilometri de granița cu Nepalul, e renumit mai ales prin culturile de ceai. În prezent contribuie cu 25% la producția de ceai a Indiei, care e cel mai mare producător la nivel mondial. Fondat în 1830 ca tabără a armatei britanice pe locul mănăstirii budiste Dorje Ling, la o altitudine de peste 2100m, Darjeeling a devenit la începutul secolului al 20-lea o stațiune montană apreciată de bengalezii care doreau să scape de caniculă.
Spre deosebire de mine, care aș fi dat aproape orice pentru câteva grade Celsius în plus în momentul în care m-am trezit și a trebuit să-mi fac curaj să ies de sub muntele de pături. Visasem că a trebuit să îmi întrerup călătoria și să mă întorc acasă, așa că trezirea a fost un pic confuză. Însă starea de nedumerire a fost anihilată brusc când mi-am dat seama bucuros că încă sunt în India.
După încercări nereușite de a găsi combinația de robinete necesară unui duș cu apă fierbinte, m-am spălat doar pe urechi cu două degete de apă rece, mi-am luat armamentul foto și am plecat în prima zi a descoperirii Indiei.
Am început cu recomandările Lonely Planet. Din Chowrasta, piața de lângă hotel, am plecat spre Observatory Hill, locul unde se găsea pe vremuri mănastirea Dorje Ling, și care găzduiește acum un templu al lui Shiva și unul mai mic, budist. M-am strecurat printre turiști și pelerini, pe jos sau călare pe ponei, și am ajuns la prima poartă a templului, lângă care un semn mi-a atras atenția: „Beware of monkeys”.
N-am mai făcut decât cațiva pași pâna ce am văzut primul exemplar, un macac cu fața roșie și fundul asemenea. Foarte rapid a apărut încă o familie și, până să mă dezmeticesc, maimuțele țopăiau peste tot în jurul meu. Cei mai amuzanți și caraghioși erau puii, care își găseau de joacă din orice. Așa cum ei ar fi fost în stare să facă tumbe toată ziua, la fel aș fi stat și eu să îi urmăresc.
Am lăsat totuși maimuțele în pace, nu fără să le implic într-o ședință foto ad-hoc, și am intrat pe poarta principală a templului. De poartă erau agățați clopoței de toate mărimile, de care toată lumea trăgea în disperare, gest a cărui semnificație n-am aflat-o încă. Ce-i drept, nici n-am întrebat. Mai am timp. Peste tot, între copaci, atârnau șiruri de steaguri cu rugăciuni. Mirosea a bețisoare aromate arse, iar câțiva pelerini mormăiau rugăciuni.
Am renunțat la ideea de a mă descalța și a intra în templu, de teamă să nu-mi fure maimuțele adidașii.
O tanti în vârstă, cu trăsături mongoloide (foarte mulți dintre locuitorii din zonă arată similar) îmi zice „Hello” și îmi explică, cu bunavoința unei bunicuțe, că locul se numește Observatory Hill, ca și ea e turistă, venită în Darjeeling cu familia–surorile și cei doi nepoți. E din Sikkim și îmi spune că neapărat trebuie să vizitez zona; îi spun că deja e în planul meu de călătorie și că îi mulțumesc. Insistă să facă o poză cu mine și să-i dau adresa mea de e-mail să-mi scrie. Bineințeles, i-am făcut pe plac.
Am coborât spre ieșire, trăgând și eu de clopote, sperând că e de bine. Remarcându-mi eforturile, unul dintre cerșetorii de pe marginea drumului mi-a făcut din mână să vin la el și să-mi aplec fruntea. Și-a înmuiat arătătorul într-o cutiuță cu ceva roșu, mi-a facut un zbenghi pe frunte și a zis o rugăciune. Mi-a explicat că semnul mă va feri de rele și mi-a indicat, nu foarte subtil, o altă cutiuță în care zăceau câteva rupii. I-am donat și eu 5, după care am plecat, auzindu-l în urma mea bombănind că e prea puțin.
Străduțele și potecile care coboară printre casele terasate din Darjeeling ofereau o vedere superbă asupra munților din jur. Cu întreruperile contemplative de rigoare am continuat coborârea spre grădina zoologică Padmaja Naidu, care adăpostește animale rare de genul leopardului de zăpadă sau ursul panda roșu.
Un indian tânăr, care se plimba agale cu soția și copilul, mi-a zâmbit și m-a salutat. I-am zâmbit și eu și i-am răspuns la salut. Ce a urmat a fost un potop de întrebări: „What is your name?”, „Where are you from?”, „Are you a student?”, „Are you married?”. Indienii sunt un popor foarte curios, iar pentru ei, asemenea întrebări sunt și o modalitate de a conversa prietenos și politicos cu străinii. Nu e nimic anormal, însă noroc că m-a prevenit ghidul Lonelz Planet, altfel aș fi intrat la bănuieli că e vreun securist indian.
Așa că i-am răspuns la întrebări, și i-am adresat același interogatoriu. Foarte mândru mi i-a prezentat pe soția și fiul său de 3 ani, mi-a spus că e reprezentant medical în Siliguri și că hobby-ul său e să… stea de vorbă cu străinii și să afle mai multe despre cultura lor. De aceea următoarea întrebare s-a încadrat în peisaj: „Do you live in the same house with your wife before marriage?”. A părut fascinat de povestea pe care i-am zis-o, cu băiatul și fata care se cunosc, se plac, ies împreună, eventual se mută împreună și dacă se plac se mai și iau (teorema Ursache). Mi-a povestit că la ei nu e așa, de cele mai multe ori părinții decid cu cine se căsătorește odrasla, iar multe căsătorii au loc la vârste de 13-14 ani.
Am obținut de la tânărul familist și o informație practică–aceea că grădina zoologică e închisă joia, așa că, după ce mi-am luat rămas bun, mi-am schimbat direcția spre cel mai apropiat obiectiv de pe hartă, o mănăstire budistă.
Bhutia Busty Gompa (gompa înseamnă mănăstire) e celebră prin faptul că deține cel mai vechi exemplar al Cărții Tibetane a Morților. Am găsit-o printr-un labirint de poteci abrupte și mai mult nepavate. Mi-am lăsat adidașii la ușă și, cu părere de rău pentru șosetele albe, am intrat. Era destul de întuneric și eram singur, însă a apărut destul de rapid un călugăr cu sutană vișinie care m-a avertizat că nu am voie să fac poze. În schimb, a fost amabil și mi-a arătat, pe raftul de lângă altar, exemplarul din cartea sfântă.
Amănuntul care m-a impresionat însă cel mai mult a fost suportul roții de rugăciuni de pe altar, improvizat dintr-o cutie de whisky Seagram’s 100 Pipers. Demoralizant impactul occidental asupra unui loc sfânt.
Am coborât în continuare 1 km spre Centrul de Refugiați Tibetani. Creat în anii ’50, centrul adăpostește câțiva zeci de tibetani care se întrețin din veniturile obținute din vânzarea unor obiecte de artizanat produse acolo. Am vizitat diversele ateliere de tors, vopsit, țesut și împletit lână, de pielărie sau pictură, în care tibetani în vârstă munceau tăcuți. În piața din centru tronau două panouri de baschet nefolosite, un grup de copii se jucau cu bile, iar pe acoperișul de tablă al unei bărăci era pusă lână la uscat.
După încă o oră de cățărat pe potecile-străduțe, am ajuns din nou în Chowrasta. De aici, hotărât să iau prânzul, am coborât pe artera principală din Darjeeling, „The Mall”. Nu știu la ce vă așteptați de la o asemenea denumire, însă n-o să vedeți magazine Armani, Prada sau Nike. În schimb, pe margini sunt o mulțime de tarabe/bărăci care vând tot felul de produse, care de care mai colorate și mai țipătoare, bineînțeles foarte apreciate de localnici. Hărmălaia și mizeria creează o atmosferă specifică de bazar, însă cu un farmec aparte.
După ce am mâncat la un restaurant sărăcăcios și întunecat, în care însă cânta de zor un CD cu Brian Adams, am pornit spre un parc în care urma să aibă loc un program cultural. Shrubbery Nightingale Park. Bineînțeles că numele m-a amuzat teribil, aducându-mi aminte de celebra scenă din Monty Python’s Quest for the Holy Grail. Abia așteptam să văd spectacolul multicultural. Pe măsură ce urcam spre parc, se auzeau ciripituri de toate felurile, inclusiv cucu-cucu (scuzați) dar nici un fel de muzică indiană. Când am intrat, deja se însera.
Parcul e de fapt un platou cu o priveliște superbă de la înălțime a împrejurimilor Darjeelingului. Cu o vegetație studiat aranjată în stil britanic, Nightingale Park beneficia și de ornamente indiene pe care, ca turist ignorant, le-am catalogat drept pseudokitsch: beculețe care se aprindeau ritmic, o cascadă iluminată, statuia unui zeu și, colac peste pupăză, boxe ascunse în tufișuri în care susureau privighetorile și cucii pe care îi auzisem la baza dealului. Pe peticele de gazon erau familii de indieni, ca la picnic–pe scaune de plastic, în jurul unor focuri de tabără.
Am dat câteva ture, am făcut câteva poze și m-am împiedicat pe o alee de un mustăcios cu pușcă, bineințeles vajnic soldat în armata indiană. Inițial m-am gândit că era pus să păzeasca boxele, să nu le fure careva.
După câteva momente, soldatul meu a întins-o să prindă din urma un grup care părea oficial. Am grăbit și eu pasul și l-am întrebat cine e persoana importantă. La a treia incercare am înțeles: Chairman of Darjeeling. Adică un fel de primar. Mi-a trecut prin cap că n-am ce pierde dacă intru în vorbă cu el. L-am tras de mânecă pe un alt mustăcios, de lângă el, și spre surprinderea mea, a oprit grupul și m-a prezentat primarului: un turist străin. Bineințeles că primarul, ca orice indian bine crescut, a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă, unde am mai fost în India, dacă îmi place în Darjeeling etc. Mi-a spus că îl cheamă „Subiacisin” (am găsit pe net subtitrarea: Subha Ghising).
Am apreciat că a uitat să mă întrebe dacă sunt însurat. În schimb m-a luat în mijlocul parcului, unde era o zonă circulară pavată pe care tocmai începuse să danseze și să cânte o trupa de Gorkha. M-a luat de braț și am intrat în cercul pavat (speram din tot sufletul să nu mă pună să dansez). Mi-a explicat că acel ring de dans e ocazional helioport, și a trimis un soldat cu pușcă și (bineînțeles) mustață să ne facă poză din partea opusă a ringului. Din poza care a ieșit se vede clar doar că soldatul a chiulit de la orele de artă fotografică din armată. Bineînțeles, e o ocazie sa fiu acuzat că mă țin de povești vânatorești și că mă dau mare.
Seara, la hotel, am stat câteva ore scriind poveștile, după care am nimerit combinația de robinete care mi-a permis extazul unui duș fierbinte ca acasă. Am adormit la ora 1, nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la 3:30, pentru a pleca să văd răsăritul pe fundalul Khangchendzonga, cel mai înalt pisc din India și al 3-lea din lanțul Himalayan.