Etichetă: Nuevo Aucayacu

Hmmm… duminica! E ziua aceea in care, acasa, te simti ca in vacanta. In jungla am reusit sa pierdem sirul—eram atat de departe de civilizatie, Internet si telefonie mobila, incat nu mai vedeam rostul zilelor saptamanii. Conta mai putin ca era duminica, decat ca era ziua cea mare in care urma sa trecem printr-un ritual specific tribului Matses. Dar mai intai, sa va prezint broasca.

Phyllomedusa bicolor

Asa se numeste broscuta simpatica si verde, care e capul rautatilor. N-ai zice, daca vezi de aproape cat de jucausa si speriata de bombe e. Cu toate astea, trebuie sa te speli bine pe maini daca te-ai jucat cumva cu ea. Cand e stresata, secreta pe corp un venin puternic care poate imobiliza in mai putin de un minut orice adversar.

Sincer, nu stiu cine a fost primul curajos (sau ghinionist) care a incercat prima data, insa indienii Matses folosesc acest venin de sute de ani in cadrul unui ritual—in acelasi timp o imunizare, demonstratie de barbatie si dovada de masochism extrem. Mai precis, isi administreaza veninul broastei, care ajunge imediat in circulatie si incepe sa-si faca de cap. Simptomele variaza, insa aproape intotdeauna bataile inimii o iau razna, peste ritmul pe care un medic l-ar considera normal, apar probleme serioase de respiratie, vederea se incetoseaza, apar ameteli, varsaturi si efect purgativ, uneori terminandu-se cu pierderea cunostintei.

De parca n-ar fi suficient, toate astea au loc pe fondul unei senzatii de rau extrem (nedureros), ceea ce a facut ca ritualul sapo sa fie descris ca fiind experienta cea mai aproape de moarte, fara sa mori.

Din fericire, chiar cand totul pare inutil, organismul reuseste sa isi revina, dupa 15–20 de minute sau mai mult de la administrarea veninului. Simptomele trec, iar fericitul care a scapat de supliciu isi revine complet in cateva ore, ramanand plin de energie si rezistent la efort, boli si stres—zic Matses.

Trecusem prin experienta asta cu trei ani in urma, in prima calatorie facuta cu Richard si Wellington. Se pare insa ca am talentul sa uit experientele neplacute, astfel incat abia asteptam o noua oportunitate sa demonstrez cat de „tare” sunt.

Veninul

Ne trezisem duminica dimineata cu o veste buna si una proasta. Vestea buna era ca Richard reusise sa prinda o broasca cu o noapte inainte. Vestea proasta era ca fiul de trei ani al lui Pepe se jucase prin bucataria acestuia si ridicase ligheanul sub care statea captiva broasca. Bineinteles, amfibianul a profitat din plin si a evadat, dandu-ne planurile peste cap.

Incepusem sa ne facem deja alte planuri, cand a aparut Wellington, hlizindu-se cu gura pana la urechi si cu broasca in mana. Se pare ca, din fericire, aceasta nu apucase sa fuga prea departe—sau ca ochii de vultur ai lui Wellington o reperasera la timp. In orice caz, am revenit la coliba lui Pepe, unde el si fratele sau Jorge pregateau „scena”.

Desi procedeul prin care se extrage veninul pare barbar, va asigur ca broscuta n-a suferit nici pe departe pe cat urma sa o facem noi. Pepe si Jorge au legat-o de fiecare picior cu fibre de palmier chambira, au ancorat-o intre patru bete infipte in pamant si au inceput sa o intarate. N-a trecut mult pana cand animalutul verde si aparent inofensiv a inceput sa transpire de nervi. Lui Pepe nu prea ii pasa de stresul broastei, ci de cantitatea de venin pe care aceasta o transpira. Dupa 10 minute de strans lichidul alb si vascos pe o bucata de lemn, seful de trib a considerat ca are suficient cat sa-si otraveasca toti consatenii, asa ca a pus veninul la uscat si a lasat broasca sa plece.

Rau. Foarte rau.

Am asteptat ceva timp pentru ca veninul sa se cristalizeze. Jorge s-a apropiat de mine cu un vreasc arzand luat din bucataria lui Pepe. Quantos? m-a intrebat, referindu-se la numarul de arsuri pe care le voiam. Ocho! i-am raspuns, pe un ton increzator (sau inconstient, consider acum). Cu trei ani in urma facusem sapte si supravietuisem, asa ca mi se parea normal sa fac un upgrade la opt. Quatro? a intrebat Pepe, de dupa umarul lui Jorge, crezand ca nu stiam sa numar foarte bine in spaniola. No! Ocho! am insistat, vrand sa demonstrez ca sunt cel putin la fel de tare ca un Matses, care face de obicei intre cinci si sapte „doze” de venin. Am vazut in ochii lui Pepe ceva intre refuz si frica de a lasa un gringo nebun sa-si faca de cap, insa am avut noroc cu Richard care mi-a sarit in aparare, martor ca in urma cu trei ani rezistasem la sapte doze cu brio (daca poti spune asa despre prestatia avuta).

Jorge s-a apucat de treaba, bombanind in dialectul lor tribal ceva care suna a „gringo loco”. Intr-un minut aveam deja pe bratul drept opt arsuri proaspete, sub cicatricile anterioare—sapte de la prima incercare, sase de la a doua (facuta in Romania). Dupa ce a terminat si a aruncat vreascul aprins, Jorge a rupt crustele de pe arsuri si mi-a pus cu darnicie venin cristalizat pe toate cele opt rani.

Eram foarte curios cum urma sa fie, comparativ cu prima experienta din jungla. Insa n-am mai avut cand sa judec lucid si sa analizez. Poate pentru ca veninul era cristalizat si deci mai concentrat, poate pentru ca opt doze erau al naibii de mult, dar efectele veninului au aparut imediat. Simteam un nod mare in gat si incepusem sa respir greu. Am simtit cum sangele o ia razna in cap, impins de o inima care trecuse in mod turbo si pompa din greu—asa ca n-am mai reusit sa ma tin pe picioare si dupa mai putin de un minut de la aplicarea ultimei doze m-am prabusit pe o banca.

Imi era mai rau decat imi fusese vreodata. Nu dureros, ci un rau extrem pe care il percepeam cu fiecare neuron. Cu urma de ratiune ramasa imi blestemam decizia de a incerca sa demonstrez ceva, pornirea de machismo stupida care ma impinsese la un numar atat de mare de doze. Jungla se invartea cu mine si imi era din ce in ce mai rau. Rasuflam intrerupt, capul aproape imi exploda si incepusem sa vad ca si cum as fi cazut intr-o groapa, in care se uitau la mine un Pepe si un Jorge ingrijorati, impreuna cu jumatate de sat care asista la un spectacol de tipul „Stupid Gringos”.

Dupa inca un minut (care mi s-a parut o vesnicie), n-am mai reusit sa ma tin nici pe banca. Am cazut in fata, in praf, cu capul in santul din fata casei lui Pepe, si am inceput sa vars. Imi era rau, foarte rau, iar varsaturile nu aveau efectul de usurare pe care ar fi trebuit sa-l aiba. Dimpotriva, m-am inecat si am inceput sa ma sufoc, horcaind si incercand sa elimin tot raul din mine. Cu ultima farama de luciditate, ma agatam de speranta ca va trece—desi ceea ce se intampla cu mine ma facea sa cred contrariul.

Supliciul a durat in total opt minute, aproape jumatate fata de prima incercare. Mi-am dat seama ca am scapat, ca organismul isi revine. Pepe mi-a turnat o galeata de apa rece in cap, iar dupa mai putin de un minut reuseam sa ma ridic singur in picioare, clatinandu-ma.

Scapasem.

Adriana

Prichinduta fusese la fel de curajoasa, dar mult mai constienta (e o caracteristica probabil specifica doar femeilor). A optat pentru doar doua doze. A suferit in tacere, fara sa verse, respirand din ce in ce mai dificil, cu inima batand sa-i sara din piept. Insa nu s-a tavalit prin praf, cu capul in santul lui Pepe, si a scapat dupa aproape zece minute de agonie tacuta.

Final de zi

Uite-asa se termina o zi la pranz, pentru ca dupa un astfel de ritual nu-ti doresti decat sa savurezi fiecare gura de aer, fiecare secunda in care simti ca traiesti, fiecare leganare de hamac si fiecare picatura de ploaie. Asa ca am zacut in hamac, cu ploaia rapaind afara, bucurosi ca am scapat si de asta.

Am avut parte si de efecte secundare—de care m-am speriat, pentru ca veninul imi provocase o reactie alergica, asa ca nodul in gat imi ramasese mare si nu puteam inghiti, limba si toata fata imi erau umflate. Adriana s-a amuzat in schimb copios de buzele umflate ca ale unui negru (scuzati political incorectness) cu care ma procopsisem pentru urmatoarele doua zile.

Pentru ca era sufocant sa-ti petreci dimineata in coliba lui Pepe, ne-am decis sa plecam la pescuit imediat dupa 8 dimineata, cand soarele devenise deja insuportabil. Macar in canoe mai infruntam o urma de briza, care ne racorea. Cu dezavantajul ca soarele batea din toate partile, reflectat si de luciul apei.

N-aveam motor, asa ca Pepe a vaslit in tacere, pe masura ce raul se ingusta. Dupa o ora, am intrat printre trunchiurile unor copaci intr-o zona inundata. Ne-am strecurat prin cele mai stramte locuri, impingandu-ne in copaci pentru a carmi canoea, sau pentru a evita tufisurile pline de tepi.

Intr-un final, am iesit pe un alt brat al raului, mai lenes, unde la coturi zaream deja pesti sarind din apa. Probabil ca erau deja mancati la micul dejun, iar cand am ajuns noi trecusera la partea de fitness si gimnastica. Zic asta pentru ca, desi eram patru in barca, pestii au ezitat sa muste pentru cateva ore, timp in care ne-am copt incet-incet la soare, fara pic de umbra deasupra capului.

Eram deja terminat cand a muscat primul peste, la Adriana—un peste-pisica (erau mai mari mustatile decat el), care se zbatea si guita ca un purcel cand a fost aruncat in barca. N-au trecut cinci minute ca a muscat si la mine. Am intepat si… supriza, firul a iesit gol, retezat deasupra carligului. „Piranha” s-a amuzat Pepe, pe sub mustata. Am legat si am pierdut inca doua carlige pana cand am reusit sa prind monstrul, care abia era mai mare decat palma.

Monstrul care mi-a „papat” trei carlige

Tehnica de prins piranha difera radical de tehnicile clasice de pescuit (cel putin cele pe care le-am auzit eu). Daca la pescuitul clasic trebuie sa taci malc, aici e indicat sa faci cat mai mult zgomot, rascolind cu undita sau cu un bat suprafata apei (probabil pentru ca piranha sa aiba senzatia ca te ineci si sa se napusteasca in zona). In plus, la pescuit de piranha poti sa te duci fara momeala, cu conditia sa prinzi cumva un pestisor oarecare, pe care sa-l casapesti in bucati si sa-l atarni in carlig. Aaaa… si bineinteles, sa-ti iei o sarma pentru prins carligul, pentru ca piranha reteaza fara probleme firul de nailon.

Trofeele zilei

Gata! Ne ajunsese cu soarele si cu carligele pierdute (toate), asa ca l-am convins pe Pepe sa ne duca inapoi in sat. In plus, muream de foame, dupa o dimineata agitata.

Am mancat, dupa care Pepe a simtit nevoia sa ne demonstreze cum se pescuieste traditional, folosind metoda localnicilor, veche de nu mai stim cand—barbasco. Barbasco e radacina unei plante, care contine un alcaloid de o toxicitate extrema. Aruncat in apa, anihileaza capacitatea pestilor de a asimila oxigenul din apa, asa ca in mai putin de cinci minute rasar la suprafata, sufocati, de unde iti ramane doar sa ii culegi cu mana.

Fara a ne face siesta, ne-am tarat din nou prin jungla, noroi (tocmai plouase) si roiuri de tantari, spre un loc special cunoscut de Pepe. Dupa o ora, am ajuns la un mic lac, in mijlocul junglei. Wellington a strambat din nas, pentru ca Pepe ne povestise de o baltoaca, nu de o cantitate de apa la care volumul de munca era triplu. Cu toate astea, n-a stat pe ganduri si in 10 minute a zdrobit toate radacinile de barbasco si le-a aruncat in apa.

Wellington, zdrobind radacini de barbasco

Am asteptat. Mult si bine, zgaindu-ne si asteptand vreun peste gigant de macar 5 kile sa se dea batut, cu burta in sus. Ne lingeam deja pe buze la gandul unei cine cu peste (nu vreti sa mancati piranha decat daca sunteti fani ai oaselor in gat).

Dupa 10 minute, un chitic cat un deget a fost singurul care s-a predat. Wellington si Richard au izbucnit in ras la adresa lui Pepe. Seful de trib daduse gres de data asta, si mormaia evident stanjenit, undeva intre mustati si tatuajul cu surasul de jaguar.

Din pacate, intoarcerea din fiecare incursiune in jungla e parca mai lunga si mai lipsita de entuziasm. Asa a fost si de data aceasta, intorcandu-ne cu buzele umflate si cu o oarecare ciuda pe greseala lui Pepe, care nu isi imaginase ca ploaia schimbase conditiile „jocului”.

Wellington a avut insa grija de cina noastra. A disparut in jungla din jurul satului si in mai putin de un sfert de ora a revenit cu un animal in spate. Un sajino (un fel de porc salbatic) sangera din abundenta pe umarul lui, impuscat direct in inima. Am asistat la jupuirea si spintecarea lui, iar mai tarziu nici macar vedea ficatului infestat cu paraziti nu ne-a taiat pofta de carne la cina.

Marele vanator, Wellington

Incepusem deja sa ne obisnuim cu dormitul in hamac. Nu de alta, insa n-aveam de ales, cel putin pentru urmatoarele doua saptamani. La fel, ne-am obisnuit cu trezitul la 6 dimineata, adica la ceva timp dupa rasaritul soarelui. Si pana la 8 ne puteam bucura de un pic de relativa racoare si aer curat. Dupa 8 trebuia sa fii dus cu pluta sa stai afara, pentru ca n-ar fi durat mai mult de 10 minute sa te transformi intr-o friptura umblatoare, care ar fi trezit instincte canibale oricat de civilizati ar fi parut indienii Matses.

N-ar fi fost nimic mai placut decat sa lancezesti o zi intreaga in hamac cu o carte buna si o farfurie cu felii zemoase de papaya langa—daca nu ne-ar fi sufocat caldura din casa de oaspeti a lui Pepe. A trebuit sa treaca de ora 4 ca sa putem scoate si noi nasul afara, pentru a sari direct in rau. Am uitat complet de piranha, crocodili, serpi, lipitori si alte de-astea in extazul apei reci, de care n-am fost lasati sa ne bucuram singuri. A sarit langa noi, improscandu-ne, o intreaga gradinita de puradei cu gura pana la urechi. Eram probabil primii gringos pe care ii vedeau, asa ca inotau curiosi si hlizindu-se de fiecare data cand ne uitam in ochii lor. Ne-a atras atentia in mod special o fetita de 9-10 ani, care s-a recomandat „Sheila” in spaniola. Avea trasaturi aspre, insa un zambet larg ii aducea o lumina frumoasa pe fata. Dupa cateva zile, aveam sa o surprindem incercand sa cojeasca o trestie de zahar rupand-o cu dintii, oferindu-ne o expresie extrem de salbatica, la cealalta extrema a spectrului fata de zambetul luminos.

Sheila, fetita cu zambetul salbatic

Ne-am intors in casa transpirati leoarca de la drumul de doar doua minute dintre rau si casa lui Pepe. Aveam sa ne dam seama ca baia in rau reprezenta doar o alinare a suferintelor caniculare de peste zi, si in nici un caz o metoda de a fi curati. Deh, la trei grade sud de ecuator viata nu e asa de usoara pentru doi gringos veniti de la –10° C.

In casa, total indiferent la incalzirea globala, Wellington prepara mabe. Mabe sau ypi este un amestec din frunze de coca prajite cenusa de Cecropia, transformat mai apoi intr-o pudra fina. In Peru, frunzele de coca sunt consumate frecvent in special in Anzi pentru rau de altitudine, dar si pretutindeni in restul tarii pentru probleme digestive, pentru efectul energizant si alte proprietati benefice. E departe, foarte departe de cocaina. Cu toate astea, cu mii de ani in urma, indienii din Amazon au descoperit ca amestecand pulbere de coca cu cenusa din frunze de Cecropia, efectul frunzelor de coca este mult amplificat. E si normal, cenusa fiind o baza care potenteaza alcaloizii din frunzele de coca—principiu chimic care dus la extrem face posibila in laboratoare si cu baze puternice fabricarea cocainei. Mabe insa nu e drog, ci doar un energizant care cel mult iti anesteziaza limba si interiorul obrajilor. N-am reusit sa-i gasesc gustul, mai ales ca de fiecare data cand incercam sa iau o lingura de praf, jumatate imi ajungea in nas, innecandu-ma. In schimb, Adriana s-a declarat incantata de gust si avea sa imparta pentru restul excursiei proviziile de mabe cu Richard si Wellington.

Wellington pregatind de zor mabe

Am urmarit inseratul si venirea ploii din noaptea care urma intr-o plimbare cu canoea pe lagunele din jurul satului, incercand sa vedem cat mai de aproape delfinii roz si gri care isi faceau aparitia aleator, doar pentru a ne intarata. A trebuit sa ne declaram satisfacuti doar cu peisajele fantastice si o apa lina ca oglinda, cel putin pana cand am inceput sa simtim pe piele trezirea tantarilor dupa apus. Uitasem in rucsac spray-ul impotriva nesuferitelor insecte, care s-au declarat astfel incantate de o cina exotica, din doi gringos cu sange dulce.

O seara linistita pe Aucayacu (tantarii nu se vad la rezolutia asta)