Lună: decembrie 2004

N-am reusit sa dorm noaptea. Din cauza unui Mickey Mouse care si-a calculat traseul dintr-o parte in alta a cabanei fara sa tina seama de un obstacol: capul meu. Asa ca in momentul in care mi-a trecut prin par am sarit ca electrocutat. Bineinteles ca nu l-am gasit, insa dupa jumatate de ora i-a sarit si lui Sambu somnul, pentru ca s-a trezit cu sobolanul langa ureche, probabil incercand sa-i sopteasca ceva.

In dimineata nu prea vesela care a urmat, ultima a anului 2004, ne-am rostogolit la vale ca ciobanii transhumanti din faimoasa Miorita. Numai ca nu printre oi, ci printre alte vietuitoare, de genul yacilor si soparlelor, pe care mi-am exersat talentul fotografic al aparatului din dotare.

Cand am intrat in Yuksom, am avut aceeasi senzatie placuta ca in prima zi: un satuc uitat de lume, cald, parca rupt din cartile cu povesti (alea cu Indiana Jones). In drum spre hotel, am trecut prin dreptul chorten-ului pe care il admirasem inainte de a urca. Lucrul progresase uimitor, baza si cupola fiind acoperite integral de ornamente. Imi parea rau ca n-o sa apuc sa o vad pictata, poate data viitoare.

Si pentru ca in momentul in care am ajuns la hotel am vazut in oglinda un fel de Yeti barbos, am hotarat sa-i fac o vizita barbierului din sat. Un artist, in felul lui, cu un fular aruncat studiat peste umar si unghiile pictate, inconjurat de afise cu Krishna si consoarta. Am beneficiat de o experienta interesanta, care s-a lasat fara carotide sectionate sau alte intamplari sangeroase, ba dimpotriva, a fost insotita de un masaj viguros al fetei, capului, apoi gatului, spatelui si bratelor, care m-a expediat de acolo plutind.

M-am bucurat apoi de un dus fierbinte la hotel, care a inlaturat jegul si o parte din stratul de bronz (nu stiu ce era mai intai, jegul, bronzul sau tricoul). Dupa care m-am despartit de Sambu si cei trei purcelusi, Puran, Luxuman si Rajib, nu inainte de a le face cateva cadouri simbolice drept multumire pentru tratamentul regesc pe care mi l-au oferit, mesele copioase, lectiile de nepaleza si caldura cu care m-au inconjurat.

Iar de revelion, daca am dormit cu fata in sus, probabil am sforait.

Inca o zi cu soare, a patra in sir, ceva total neobisnuit. Mi-a parut rau ca trebuie sa plecam, insa n-aveam cum sa urcam mai sus datorita patinoarului in care se transformase poteca spre Thansing si Goecha La (4900m).

Asa ca ne-am luat ramas bun de la zeii Khangchendzonga si Kabur, precum si de la celelalte piscuri, si am coborat, nu inainte de o sedinta foto finala in care zeii au pozat mai ceva ca fotomodelele.

Coborarea n-a fost interesanta, si nici usoara. Mai degraba abrupta, si mi-a solicitat niste muschi ai picioarelor despre care habar n-aveam ca exista. Dar am ajuns destul de repede inapoi la Tsokha, de aceasta data dezghetata si calda. Am oprit pentru ca Sambu sa porneasca soba cu kerosen si sa transforme continutul misterios al cosurilor in mancare gustoasa. Si am stat la taclale cu doi studenti indieni care, extenuati, abandonasera urcusul si se lafaiau la soare in fata cabanei.

Cu burta plina si o siesta de doar cinci minute, am continuat coborarea pana la Sachin, unde petrecusem Craciunul. Iar seara, la un foc de tabara, Rajib (cel mai retras dintre cei trei purcelusi), mi-a facut un masaj serios la picioare cu ulei de mustar fierbinte. Am adormit instant, iar a doua zi dimineata, cand m-am trezit, bataturile disparusera ca prin minune si eram gata de o noua runda de rostogoliri spre Yuksom.

Cantecelul de dimineata a sunat din nou trezirea la ora 6. N-am protestat initial, pentru ca de cand urcasem pe munte, culcarea era inaintea gainilor–la ora 5 era bezna totala, de care ma plictiseam cu siguranta pana la 7 cand ma bagam in pat. Orele astea ciudate la care soarele rasare si apune sunt dictate de IST, India Standard Time (sau India Splendid Time, cum i se mai zice). Care e aceeasi pe trei fuse orare. Asa ca daca in vest (Rajahstan) soarele rasare la 7 si apune la 6, in est (insulele Andaman) rasare la 4 si apune pe la 3 in timpul iernii.

„Goooood mooooorning, sir. Black tea!”. Ma cam plictisisem de postura de maharajah, asa ca am hotarat ca voi instaura democratia. Asa ca Puran a fost foarte suprins cand i-am zis sa nu ma mai sir-uiasca, si sa imi zica Marius. M-am amuzat teribil de balbaielile lui „What do you want for breakfast, sir… Marius”, insa avea sa se obisnuiasca destul de repede. Ba mai mult, spre suprinderea mea, uneori avea sa imi zica „dhaju”, ceea ce in Nepali inseamna frate mai mare–iar mie nu mi-a fost greu sau ii zic „Puran bhai”, adica frate mai mic.

Navin voia sa ne intoarcem mai repede, insa vremea era extraordinara–nici un pic de nor, si un soare care te ardea de mai mare placerea (am avut ocazia sa fac si ceva plaja la bustul gol la 4200m). Nu e ceva obisuit sa ai o vreme ca asta in decembrie, asa ca am protestat si i-am zis lui Navin ca vreau sa mai stam. N-a fost nevoie de multa munca de convingere, pentru ca ghidul meu abia astepta sa leneveasca la soare si sa-si ruleze tigarile cu amestec de tutun si cannabis.

Si pentru ca nu mai aveam nici un fel de rau de inaltime, plus ca nu imi doream ca excursia sa se sfarseasca la doar 4200m, i-am luat pe Puran si Luxuman pe post de ghizi si am pornit spre Black Kabur, la doar cativa kilometri de cabana Dzongri. Poteca strabatea mai intai un platou presarat cu colibe parasite de yakmen, dupa care incepea sa urce printre stancile imense desprinse din Black Kabur si rostogolite in vale. O adevarata gradina de bolovani.

Traseul nu era usor, mai ales in momentul in care am inceput sa ne cataram printre stanci, ca niste maimute. Ocazie cu care cunostintele mele de nepaleza s-au imbogatit cu noi expresii: „Yehaa bisaunu parchha” (Sa ne oprim aici) si „Yehaa auba jhaunu parchha” (Sa plecam acum de aici), pe care am avut ocazia sa le exersez la fiecare zece minute. Cealalta propozitie folosita destul de des initial „Maalai tchya dinuhos na” (As vrea ceai, te rog), n-a mai fost cazul sa o folosesc pentru ca sticla de 1 litru de ceai s-a terminat urgent. Asa ca pana la intoarcere am mancat zapada de sete, pe care o gaseam in spatele bolovanilor mai mari, in crapaturi ferite de soare.

Am oprit cateva minute la trecatoarea Dzongri La, de unde am admirat ghetarul Rathong si cararea care cobora inghetata in stanga piscului Black Kabur. N-am zabovit mult si am continuat cataratul ca maimutele pe bolovani, agatandu-ne de colturile ascutite si de petecele de iarba uscata. Luxuman a ramas in urma, iar eu si Puran ne-am continuat traseul indraznet catre varf. Puran e cel mai istet dintre cei trei purcelusi, o rupea cel mai bine cu engleza si s-a straduit suficient de mult sa ma invete ceva nepaleza. Sper din tot sufletul sa nu ramana doar un hamal, si sa ajunga cel putin ghid (daca nu soldat in trupele de elita Gurkha, cum isi doreste orice pustan nepalez).

Am continuat cataratul, dupa o incercare nereusita de a escalada un perete cam vertical pentru aptitudinile mele de alpinist. Asa ca am ocolit spre est, unde speram sa gasesc bolovani mai accesibili. Ceea ce s-a si intamplat, asa ca dupa inca o ora de catarat impreuna cu Puran am ajuns la „linia a doua”, adica platforma cea mai apropiata de varf, la mai putin de 100m de acesta. M-am oprit acolo. As fi putut sa urc pana in varf, insa Black Kabur e un munte sfant pentru localnici–e considerat paznicul lui Khangchendzonga–asa ca m-am multumit sa contemplu cat mai de aproape lanturile din spatele lui, surorile Kabru si Khangchendzonga, de la 4700 si ceva de metri altitudine. Iar mandria mea si ambitia n-au avut de suferit decat putin.

Iar seara m-am bagat in sacul de dormit si am tras fermoarul pana au ramas afara doar narile, si am adormit plin de multumire, dupa o zi cu inca 12km umblati pe coclauri himalayene.

Dupa ce, in loc de cantecul cocosului, m-a trezit „Good morning, sir. Black tea?” a lui Puran, am scos nasul afara din barlog (cabana) si, dupa ce am constatat ca e mai cald si mai soare, am scos si restul corpului. M-am refugiat pe o piatra unde am stat ca soparla pe izopren, la incalzit. Noaptea fusesera cica minus 15 grade, asa ca orice sursa de caldura era binevenita, mai ales ca m-am ales si cu un bronz care s-a transformat in cateva zile intr-un nas jupuit.

Avand in vedere ca ziua incepuse bine, a venit si o veste proasta de la Navin. Poteca spre Thansing si Goecha La era inghetata pe o portiune suficienta ca sa ne rupem gaturile si alte membre–mai ales hamalii care, in ciuda faptului ca mancam toti sase, aveau de carat ditamai cosurile si erau incaltati cu slapi. As fi protestat, banuindu-l pe Navin de lene, insa alte echipaje care ajunsesera cu o seara inainte la cabana renuntasera si ele sa urce spre Goecha La.

Asa ca, dupa ce mi-a ajuns de lenevit, am inceput sa colind hai-hui zona din jurul cabanei, de unul singur, pana am ajuns la un punct aflat la 4200m, Dzongri Viewpoint. Impodobit cu steaguri tibetane de rugaciune, varful oferea o vedere splendida a celor mai inalte piscuri himalayene ale Indiei: Rathong, South Kabru (7317m) , North Kabru (7338m), Black Kabur (4810m), Kabru Dome, Khangchendzonga (8598m) si Pandim (6691m). Nu mai era nimeni, batea un vant slab, soarele ardea fara nici un nor in jur, asa ca am stat aproape doua ore in liniste, pe spate, admirand muntii pe care daca intindeai mana aproape ii atingeai.

In spate, muntii pe care urcasem se pierdeau la linia orizontului, ca niste decoruri de teatru, impreuna cu culmile pe care trebuiau sa se gaseasca Darjeeling, Gangtok si Pelling. Pur si simplu nu reusesc sa gasesc cuvintele care sa descrie frumusetea peisajului si sentimentul pe care il poti avea stand gura-casca timp de peste doua ore intr-o tacere absoluta.

Si probabil nu m-as fi plictisit niciodata, insa soarele era atat de puternic incat mi-am zis ca nu m-ar prinde bine o insolatie combinata cu frigul din timpul noptii si simptomele raului de altitudine (care incepusera sa dispara). Am coborat inapoi la cabana, unde Sambu abia astepta sa inceapa sa isi etaleze talentele de bucatar. Iar in timp ce savuram rezultatul unei ore intregi de gatit (supa de pui cu ciuperci, chowmein si nelipsitele momos), s-a spart conducta cu turisti, si la cabana a poposit un echipaj impresionant de englezi, ghizi, yaci si ponei, care carau dupa ei pana si mese si scaune pliante si corturi-toaleta. Si, spre marea mea uimire, o panza pe care scria „Merry Christmas & A Happy New Year” in care litera „Y” arata foarte familiar. Ma urmarise, se pare, tot drumul si ma gasise aici sus, in Dzongri.

Desi cu o zi inainte, dupa dimineata superba se lasase din nou ceata, cand m-am trezit era iar frumos. Urma sa urcam spre Dzongri, la 4200m (Tsokha e la 3000m), un urcus abrupt de 9km. Din fericire, nu mai aveam portiuni de coborare, ceea ce macar elimina senzatia de frustrare. In plus, imi lasasem cateva kilograme din rucsac (tot in afara de haine) incuiate la cabana din Tsokha.

Din pacate, dupa prima ora de urcus, au aparut primele simptome ale raului de altitudine–greata. Am „eliminat” micul dejun si lucrurile s-au mai ameliorat, vremea a ramas frumoasa tot restul zilei, iar Navin a urcat in urma cu un alt ghid, la popasuri cu taclale si ganja. Asa ca am urcat in ritmul in care am crezut ca e mai bine, cu pauze multe si scurte din cauza rarefierii oxigenului. Ca sa imi faca in ciuda, ghetele noi luate din Gangtok au inceput sa isi faca de cap, asa ca m-am procopsit si cu o durere la glezna stanga care ma incetinea.

Dupa primele doua treimi ale drumului, cand ma bucuram ca mai e putin si ajungem la Dzongri, am vazut in fata versantul pe care trebuia sa il urcam, pe o cararea abrupta pe care trebuia uneori sa te ajuti de maini. Am crezut din nou ca imi dau sufletul si m-am blestemat ca nu alesesem o varianta mai comoda pentru cele 10 zile destinate initial Nepalului. De exemplu, 10 zile de plaja in sudul Indiei in loc de aceste 10 zile de fitness continuu.

A fost in final o alegere fericita, si nu numai din cauza ca am scapat de calamitatile care au lovit sudul Indiei. Intr-un final, cand am ajuns in varf (nepalezii ii zic „deorali”), toate chinurile mele au fost rasplatite. Se zice ca o mie de cuvinte de cuvinte fac cat o poza. Si daca n-a zis-o cineva inainte, zic eu acum ca o experienta ca asta face mai mult decat o mie de poze. Ei bine, nu exista cuvinte sau poze care sa descrie senzatia pe care am avut-o vazand de la un capat la altul al orizontului crestele albite de zapada ale celor mai inalte piscuri himalayene indiene. Rathong, Kabru North, Kabru South, Kabru Dome, Black Kabur, Khangchendzonga, Pandim si varful Narsing.

Am uitat instant de orice greturi, oboseala sau durere si m-am asezat jos, sub steagurile de rugaciune, si am stat cel putin jumatate de ora uitandu-ma la peisaj ca vitelul la… stiti voi.

Insa in momentul in care soarele a apus, un vant patrunzator a adus si un frig care m-a trezit din contemplare. Mi-am luat rucsacul din nou in spate si am pornit spre cabana Dzongri, la jumatate de ora de deorali, pe poteci acoperite de gheata, mai ceva ca un patinoar.

Iar inainte de culcare, pentru ca ma luasera deja durerile de cap de la cei 4200m, am luat o tableta de Dioxam, in speranta ca a doua zi va fi mai ok.

Puran a fost cel care m-a trezit, din nou, iar cand am incercat sa protestez, a deschis fereastra larg. Tocmai cand ma pregateam sa arunc cu cana de ceai spre el, a zambit si mi-a zis „Look, sir!”. Afara nu mai era pic de ceata, era o dimineata superba, cu un soare cu dinti cam ascutiti si o priveliste superba dominata de varful Pandim.

Ziua urma sa o petrecem in Tsokha, pentru a ne acomoda cu altitudinea. Urcusul prea rapid da AMS (acute mountain sickness) care se manifesta prin dureri de cap, ameteala, lipsa poftei de mancare si insomnie.

Asa ca m-am bucurat de vremea frumoasa si m-am apucat de cotrobait dupa ursi panda rosii prin tufisurile din jurul satului. Bineinteles ca nu m-am ales decat cu o plimbare de dimineata, pentru ca probabil ursii panda rosii dormeau adanc in vizuine, chercheliti dupa petrecerea de Craciun. Am zis „sat”, desi Tsokha e doar o mana de case din barne, ghemuite pe coasta muntelui, si locuite, in timpul verii, de yakmen. In momentul vizitei mele, satul era inghetat, si in afara de cativa yaci rataciti, nu era prea multa activitate.

La pranz, l-am spionat pe maestrul Sambu, si dupa indelungi rugaminti m-a invatat sa fac supa gyathuk, insa n-o sa impartasesc aici reteta, nu de alta, dar o sa salivati pe tastatura. „Dhannyabaad, Sambu. Mito chha!” (Multumesc, Sambu. A fost foarte buna).

Spre seara am primit cateva telefoane de la prieteni, pentru ca accidental reteaua la care aveam cartela avea acoperire in zona. M-am bucurat enorm ca nu fusesem uitat de sarbatori, si m-am bagat in sacul de dormit cu mult inaintea gainilor, adica pe la 6, cand deja era intuneric bezna.

„Good morning, sir. Black tea!” m-a trezit Puran, cel mai vorbaret dintre hamali. M-am extras lenes din sacul de dormit si dupa un mic dejun sumar, am luat iar cele 20 de kilograme in spate si am pornit spre urmatoarea tinta, Tsokha, la 6km de Sachin si 3000m altitudine.

Ma asteptam ca urcusul, mai scurt, sa fie mai usor. Ba bine ca nu… uitasem de oboseala musculara din urma urcusului cu o zi inainte. In plus, cararea era mult mai abrupta, iar afara era frig si ceata, de abia vedeai la cativa pasi in fata. Inainte de jumatatea drumului deja ma intrebam daca nu facusem o greseala plecand in munti fara o pregatire fizica adecvata, si pe un traseu deloc usor. Cand am aflat ca mai aveam 1km de urcat pana la Tsokha, vestea buna a fost umbrita de cararea care devenise prea abrupta la cat de epuizat eram. Sincer, am crezut ca n-o sa mai ajung. Pe ultima suta de metri am activat ultimele resurse de combustibil si m-am prabusit literalmente pe prispa cabanei din Tsokha.

Mi-am revenit dupa ce m-am schimbat in haine uscate si am baut un „kalo tchya” fierbinte. In cabana mai era un trekker elvetian, Francois, care urcase pana la Dzongri cu inca trei prieteni insa coborase din cauza unor probleme la genunchi. Avea experienta gramada, asa ca am mai invatat niste trucuri impotriva frigului si oboselii pe munte. Am stat cu el la povesti pana s-a intunecat, si am primit cadou un ghid de invatat nepaleza care s-a dovedit a fi de mare ajutor in zilele care au urmat.

Ziua urmatoare, dimineata, cand m-am trezit, Francois disparuse, continuandu-si traseul spre Yuksom.

M-am trezit cu noaptea in cap, gata sa plec spre „marea destinatie” in Himalaya. Si bineinteles ca iar a trebuit sa astept ca ghidul, Navin, si hamalii sa apara mai intai, dupa care sa incarce tot calabalacul in spate, ceea ce le-a luat cateva ore bune. In India lenea e la mare cinste, probabil vreo carte sfanta de-a lor zice „nu lasa pe azi ce poti face maine”.

Am luat-o inainte usor, pe drumul spre Norbungang (cel putin asa spusese Navin ca e ruta), si bineinteles ca am asteptat sa apara de mi s-au lungit urechile. Pana la urma m-a dus capul sa ma intorc, si mi-am dat seama ca Navin nu intelesese o boaba din ce vorbisem cu el. Zisese doar „Yes, sir!”, dar de fapt traseul era diferit. Mi-am notat ca trebuie sa am mare grija, daca nu vreau sa ma pierd in munti, sau sa ma manance vreo dihanie datorita faptului ca pe Navin nu prea il prinde limba engleza.

Am facut cunostinta cu bucatarul, un nepalez de 20 de ani pe nume Sambu, si cu cei trei hamali, Puran, Rajib si Luxuman, cu varste intre 17 si 19 ani, mici de statura si cam sfrijiti. Dar, cum aparentele inseala, am ramas impresionat in momentul in care au luat in spate cosurile cu echipamentul, mancarea, oalele si cele 10 kile de kerosen pentru gatit. Fiecare cara in spate cam 35 de kilograme, intr-un cos de bambus legat cu o funie care trecea peste fruntea lor. E un stil clasic de hamaleala, specific nepalezilor, si am vazut in Gangtok personaje care carau frigidere asa!

Cararea a iesit pe nesimtite din sat si a inceput sa urce prin jungla. La inceput a fost placut: vegetatie luxurianta, cascade si rauri inspumate, o multime de pasari si maimute care se zbenguiau prin copaci, si eu urcand voios cu rucsacul de 20 de kile in spate. Frustrarea a inceput cand cararea, care urca destul de abrupt, cobora. O frustrare dubla, pentru ca tot ce coboram trebuia urcat la loc, si pentru ca stiam ca peste 9 zile, la intoarcere, va trebui sa urc coborasurile de la plecare. Extazul contemplarii a fost curand umbrit si de conditia fizica adaptata mersului cu masina si urcarii a unui etaj pe scari, zilnic. Nu adaptata unor trasee dificile (grad 4 din 5) de trekking. Dar stiam ca mi-am facut-o cu mana mea, asa ca am tacut malc.

Avand in vedere ca Navin nu prea avea sanse sa ajunga la un nivel multumitor de conversatie in engleza, mi-am zis ca n-ar strica in schimb sa invat eu nepaleza. Asa ca am inceput sa-l bat la cap, ceea ce s-a materializat in prima lectie. „Namaste” inseamna „Buna ziua” sau „Buna dimineata”. „Dhannyabad” inseamna „Multumesc”. „Kalo tchya” e ceai negru, si pentru ca pranzul a avut loc pe traseu, am invatat si alte cuvinte extrem de folositoare in conversatie, precum „audua” (ghimbir), „lasung” (usturoi) si „piaj” (ceapa). Cand am ajuns la „Timro naam ke ho” (Cum te cheama?), deja neuroni mei faceau revolutie, refuzand sa mai memoreze si distrandu-se incurcand cuvintele.

Dupa 12 kilometri de trekking a-la-Sisif, adica urcat-coborat, am ajuns la cabana de la Sachin, unde urma sa innoptam, la 2100m altitudine (fata de 1600m ale Yuksomului). Cabana era de fapt o gramada de scanduri cu acoperis, care oferea chipurile adapost mai rezonabil si mai spatios decat un cort. Navin s-a apucat imediat sa isi fabrice o tigara cu ganja (toti ghizii fumeaza iarba, si sunt trotilati si euforici mai tot timpul, aveam sa constat mai tarziu).

Transpirasem abundent, asa ca m-am felicitat ca afara inca era caldut si m-am schimbat in haine uscate, dupa care mi-am instalat izoprenul pe de scris o stanca si m-am apucat de notat ultimele impresii, insa pe hartie, pentru ca PDA-ul (adica telefonul) trebuia sa reziste eroic pana la intoarcere cu incarcarea din Yuksom. Curentul electric n-avea muschi sa urce in Himalaya.

Ajunul Craciunului venise si ma surprinsese intr-un loc neasteptat, in mijlocul junglei, intr-o cabana impreuna cu cinci nepalezi, care nu cred ca aveau vreo idee despre semnificatia momentului. Si probabil ca atunci mi-am dat seama ca stii sa apreciezi un lucru doar atunci cand iti lipseste–timpul petrecut cu familia si prietenii in seara Ajunului. Ce-i drept, eram extrem de linistit, aveam si foc (chiar daca nu in semineu), iar „echipajul” meu nepalez s-a straduit sa ma faca sa ma simt cat mai bine. Am avut parte de o cina excelenta pregatita de Sambu, de o prajitura improvizata cu titlul „Christmas Cake” si un cantec nepalez la lumina focului. Le-am multumit calduros pentru ca ma facusera sa ma simt mai bine, si am incercat sa-i invat colinde. Am renuntat dupa primele incercari, nu numai pentru ca erau foarte caraghiosi, ci si pentru ca mi-am dat seama ca, in afara de „O brad, frumos, o brad frumos” nu imi mai aduceam aminte nici una.

Asa a luat sfarsit cea mai originala petrecere de Craciun, la ora 7 seara (se intunecase la 4 si ceva), dupa care m-am ingropat in sacul de dormit pentru ca sa-mi refac fortele, gata de un nou asalt a doua zi.

Am incercat si am reusit sa inghesui toate lucrurile in rucsac. Toate cu exceptia adidasilor mei favoriti (cum sa nu fie favoriti daca au rezistat stresului timp de 8 ani de zile… noroc ca n-am facut mult jogging). Asa ca i-am facut cadou unuia dintre servitorii de la hotel, sperand ca gestul va mai petici karma mea (nu ca ar fi foarte gaurita).

Jeepul care trebuia sa ma culeaga din fata hotelului a intarziat (de asteptat) aproape jumatate de ora, timp in care am stat ca prostul cu 20 de kile in spate. Va trebui sa ma obisnuiesc mai repede cu punctualitatea indiana.

Prima zi de trekking, pe care abia o asteptam. De fapt, no trekking in prima zi–era dedicata plecarii pe patru roti spre Yuksom, de unde incepea calvarul biped spre inaltimile himalayene. Pachetul oferit de agentie (pentru un cost zilnic infim) includea transportul pana la Yuksom, hotelul in prima si ultima noapte, permisul de trekking, echipamentul (sac de dormit, cort, pana si o geaca mai groasa si manusi), mancarea, ghidul, bucatarul, hamalii si yaci.

Cu ocazia „decolarii” am facut cunostinta si cu ghidul, Navin Gurung, un nepalez scund si rotofei. Destul de tacut–speram sa vorbeasca destul de rezonabil engleza, daca tot aveam sa petrec 10 zile cu el in creierii muntilor. Insa m-am lamurit destul de rapid ca era „la furat”, deoarece la orice spuneam radea amabil si raspundea „Yes, sir!”, chiar daca nu il intrebam nimic. Cand, intr-un final, i-am spus verde in fata ca nu prea le are cu conversatia, mi-a replicat la fel de zambitor ca la el cunostintele de limba engleza sunt practice, nu teoretice. Mi-a inchis gura cu asta, asa ca n-am putut sa ma supar pe el. Ma ingrijoram doar ca o sa incep sa vorbesc singur pe munte, si eram curios in ce limba (insemnarile de calatorie sunt singurul contact cu limba romana, de gandit deja gandesc intr-un fel de engleza cu puternic accent hindi).

Drumul pana la Yuksom a durat peste 6 ore, un montagne-russe pe coastele muntilor acoperite de jungla, cu o pauza de masa in care mi-am facut plinul cu nelipsitii momos si o supa gyathuk, adica trei linguri de supa si un munte de legume si taitei foarte gustosi care ieseau la suprafata. Ceaiul (deja o obisnuinta) a fost o supriza–nu din cauza gustului, ci pentru ca s-a prezentat intr-o cana ornata cu castele si inscriptii in stil gotic, ceva care probabil zicea „Sarbatori fericite”. Ca sa vezi pana unde bate globalizarea.

O alta pauza pe traseu a fost la o manastire pipernicita, Bon, care nu apare in nici un ghid de calatorie, insa care a fost o supriza placuta. Mai intai, pentru ca am avut voie sa fac poze inauntru, cate voiam. Si mai apoi, pentru ca am aflat ca e singura manastire Bon din Sikkim, si una dintre putinele din lume ale acestui ordin, care e mai vechi decat budismul in sine. Bon e de fapt o religie aparuta in Asia Centrala acum 3000 de ani, bazata pe venerarea naturii, iar ulterior a absorbit elemente budiste, fiind recent recunoscuta de Dalai Lama ca fiind al cincilea ordin budist (alaturi de Gelugpa, Nyingmapa, Kagyupa si Sakypa). Toate aceste detalii mi-au fost oferite de un batranel foarte agitat si euforic, pe nume Sukkvir, care vorbea o engleza aproape impecabila, care mai apoi am aflat ca e de fapt un foarte important si influent colonel din armata indiana, in prezent in rezerva.

Ne-am continuat drumul si am ajuns in Yuksom inainte de apus, pe o sosea care isi pierduse pe nesimtite asfaltul. Eram prea absorbit de peisaj ca sa imi dau seama de aceste detalii, insa m-au trezit zgaltaiturile exagerate si capul pe care era sa il dau de parbriz.

Yuksom e prima capitala a Sikkimului, locul unde a fost incoronat primul Chogyal (un fel de rege care era si calugar) de catre cei trei lama care au adus budismul din Tibet. De altfel, Yuksom inseamna in tibetana „locul de intalnire al celor trei lama”. In prezent, e un satuc ascuns intre munti, in care se termina soseaua neasfaltata–de fapt un fel de drum forestier–de care vorbeam, si care e punctul de plecare pentru traseele de trekking in Himalaya.

Pentru ca soarele inca nu apusese, mi-am lasat bagajele la hotel si am plecat sa admir imprejurimile. Si, intr-adevar, chiar am avut ce admira. Yuksomul e foarte putin atins de civilizatie, iar daca faci abstractie de cateva panouri pictate cu reclame la Coca Cola sau Pepsi si de jeepurile care ridica praful din cand in cand, arata exact asa cum arata acum 500 de ani cand cei trei lama si-au gasit de treaba pe aici. La o prima impresie, aduce extrem de mult cu Comitatul hobbitilor din „Lord of the Rings”, exceptand casele ingropate in deal, cu usi rotunde si vegetatia mai luxurianta in cazul de fata. E un loc uitat de lume, extrem de pitoresc, care iti da intr-adevar senzatia ca esti departe, departe de toate. E pur si simplu imposibil de descris senzatia–pot doar sa spun ca e locul care mi-a placut cel mai mult din momentul sosirii in India.

Tot dand tarcoale, am ajuns langa manastirea din sat, langa care tocmai se construia o stupa noua, sau cum spun tibetanii, chorten. Bineinteles ca n-am putut sa ma abtin sa nu-mi bag nasul, asa ca m-am catarat pe schelele de bambus si m-am zgait la cei care lucrau. De obicei chorten-urile sunt destul de simple, insa cel pe care il admiram era impodobit cu ornamente sculptate, la care se chinuiau extrem de migalos doi tineri.

M-am indreptat apoi spre Norbugang, locul incoronarii Chogyalului, pe un platou unde se mai pastreaza tronul de piatra si o piatra in care e urma piciorului celui mai bazat dintre lama. Din pacate intunericul se lasase, asa ca m-am grabit sa ma intorc la hotel, nu de alta, dar daca greseam drumul nu era exclus sa ajung pe Khangchendzonga fara ghid si hamali. Si fara mancare si saci de dormit, ceea ce era mai grav.

La hotel am facut ultimul dus pe anul 2004, asa ca prietenii ar trebui sa fie multumiti ca nu ma vor avea in preajma de sarbatori.

De cand am venit in India n-am auzit decat „de bine” despre situatia din Nepal. Se pare ca maoistii, care pana acum aveau ce aveau doar cu soldatii si politistii nepalezi, acum s-au apucat de jefuit turisti. Se pare ca doar in Kathmandu e mai sigur, insa doar capitala nu merita efortul. Ce ma atrage pe mine e restul tarii: Pokhara, Lumbini Gardens, parcul national Chitwan, bungee jumping, rafting si ballooning deasupra muntilor.

Asa ca in loc sa petrec o saptamana in Nepal, am ales sa vad muntii Himalaya indieni mai de aproape. Trekking (adica plimbari pe poteci abrupte si dificile, dupa cum zice colegul meu Kobe) spre Goecha La, la 4990m, fata in fata cu Khangchendzonga, cel mai inalt varf din India si al treilea din lume, pe ruta Gangtok-Yuksom-Tsokha-Dzongri-Goecha La.

Datorita restrictiilor existente in Sikkim, trebuia sa apelez la o agentie de trekking, asa ca am ales agentia recomandata de hotel, Adventure Travels, condusa de un tanar de doar 22 de ani, Baichung Buthia. Foarte intreprinzator, avand in vedere ca a reusit sa imi obtina permis de trekking pentru a merge singur, in ciuda faptului ca e interzis trekkingul in grupuri de mai putin de 2 turisti.

Toata a fost petrecuta in Gangtok, prima parte alergand dupa echipament (impotriva frigului) si restul intr-o relaxare totala, pe principala artera a orasului, Mahatma Gandhi Marg (sau MG Marg, pe scurt). M-am plimbat de cateva ori de la un capat la altul, cascand gura la vitrine si, mai ales, la trecatori.

De cand ajunsesem in India, ma frapase numarul imens de panouri si firme pictate – 90% din total (si nu sunt putine). Asa ca nu m-am sfiit sa intru intr-un mic aterlier de sign painting si sa ii pun sa imi arate ce si cum lucreaza, si sa ii bombardez cu intrebari. Motivul pentru care panourile pictate sunt peste tot e costul fortei de munca comparativ cu al tehnologiei. Costul pentru un panou simplu (echivalentul „firmei luminoase” omniprezente la noi) pictat e intre 100 si 400 de rupii ($2.5-$10), pe cand unul tiparit e intre 1000 si 2000 de rupii ($25-$50). La peste un miliard de indieni, e absolut normal ca numarul de talentati sa fie proportional, asa ca profesia e la moda, iar ce vezi pe ziduri sau panouri e uneori uimitor de detaliat. Culmea e ca sunt si la curent cu „manualele de identitate”, pentru ca ultimele picturi cu reclame la Pepsi sau Coca-Cola reiau elementele vizuale de ultima ora (explozia de gheata si literele cu „colturi” la Pepsi, si banda galbena la Coca Cola).

Iar sculele folosite sunt cele traditionale: borcanele cu vopsea, pensoane, cuttere, sabloane decupate din carton, litere din metal si, pentru cei intr-adevar pretentiosi, serigrafie.

Si pentru ca tot eram un vizitator de seama, dupa ceaiul cu lapte (simbolul ospitalitatii indiene) am asistat la o demonstratie live–un banner cu Merry Christmas & a Happy New Year, pictat pentru o agentie de turism. Precizia si rapiditatea cu care au fost pictate literele (fara sabloane) m-a lasat fara cuvinte, mai ales ca incercarile mele de a picta o litera (Y din Year) au dus la un rezultat pe care mi-e jena sa il arat.