Am incercat si am reusit sa inghesui toate lucrurile in rucsac. Toate cu exceptia adidasilor mei favoriti (cum sa nu fie favoriti daca au rezistat stresului timp de 8 ani de zile… noroc ca n-am facut mult jogging). Asa ca i-am facut cadou unuia dintre servitorii de la hotel, sperand ca gestul va mai petici karma mea (nu ca ar fi foarte gaurita).
Jeepul care trebuia sa ma culeaga din fata hotelului a intarziat (de asteptat) aproape jumatate de ora, timp in care am stat ca prostul cu 20 de kile in spate. Va trebui sa ma obisnuiesc mai repede cu punctualitatea indiana.
Prima zi de trekking, pe care abia o asteptam. De fapt, no trekking in prima zi–era dedicata plecarii pe patru roti spre Yuksom, de unde incepea calvarul biped spre inaltimile himalayene. Pachetul oferit de agentie (pentru un cost zilnic infim) includea transportul pana la Yuksom, hotelul in prima si ultima noapte, permisul de trekking, echipamentul (sac de dormit, cort, pana si o geaca mai groasa si manusi), mancarea, ghidul, bucatarul, hamalii si yaci.
Cu ocazia „decolarii” am facut cunostinta si cu ghidul, Navin Gurung, un nepalez scund si rotofei. Destul de tacut–speram sa vorbeasca destul de rezonabil engleza, daca tot aveam sa petrec 10 zile cu el in creierii muntilor. Insa m-am lamurit destul de rapid ca era „la furat”, deoarece la orice spuneam radea amabil si raspundea „Yes, sir!”, chiar daca nu il intrebam nimic. Cand, intr-un final, i-am spus verde in fata ca nu prea le are cu conversatia, mi-a replicat la fel de zambitor ca la el cunostintele de limba engleza sunt practice, nu teoretice. Mi-a inchis gura cu asta, asa ca n-am putut sa ma supar pe el. Ma ingrijoram doar ca o sa incep sa vorbesc singur pe munte, si eram curios in ce limba (insemnarile de calatorie sunt singurul contact cu limba romana, de gandit deja gandesc intr-un fel de engleza cu puternic accent hindi).
Drumul pana la Yuksom a durat peste 6 ore, un montagne-russe pe coastele muntilor acoperite de jungla, cu o pauza de masa in care mi-am facut plinul cu nelipsitii momos si o supa gyathuk, adica trei linguri de supa si un munte de legume si taitei foarte gustosi care ieseau la suprafata. Ceaiul (deja o obisnuinta) a fost o supriza–nu din cauza gustului, ci pentru ca s-a prezentat intr-o cana ornata cu castele si inscriptii in stil gotic, ceva care probabil zicea „Sarbatori fericite”. Ca sa vezi pana unde bate globalizarea.
O alta pauza pe traseu a fost la o manastire pipernicita, Bon, care nu apare in nici un ghid de calatorie, insa care a fost o supriza placuta. Mai intai, pentru ca am avut voie sa fac poze inauntru, cate voiam. Si mai apoi, pentru ca am aflat ca e singura manastire Bon din Sikkim, si una dintre putinele din lume ale acestui ordin, care e mai vechi decat budismul in sine. Bon e de fapt o religie aparuta in Asia Centrala acum 3000 de ani, bazata pe venerarea naturii, iar ulterior a absorbit elemente budiste, fiind recent recunoscuta de Dalai Lama ca fiind al cincilea ordin budist (alaturi de Gelugpa, Nyingmapa, Kagyupa si Sakypa). Toate aceste detalii mi-au fost oferite de un batranel foarte agitat si euforic, pe nume Sukkvir, care vorbea o engleza aproape impecabila, care mai apoi am aflat ca e de fapt un foarte important si influent colonel din armata indiana, in prezent in rezerva.
Ne-am continuat drumul si am ajuns in Yuksom inainte de apus, pe o sosea care isi pierduse pe nesimtite asfaltul. Eram prea absorbit de peisaj ca sa imi dau seama de aceste detalii, insa m-au trezit zgaltaiturile exagerate si capul pe care era sa il dau de parbriz.
Yuksom e prima capitala a Sikkimului, locul unde a fost incoronat primul Chogyal (un fel de rege care era si calugar) de catre cei trei lama care au adus budismul din Tibet. De altfel, Yuksom inseamna in tibetana „locul de intalnire al celor trei lama”. In prezent, e un satuc ascuns intre munti, in care se termina soseaua neasfaltata–de fapt un fel de drum forestier–de care vorbeam, si care e punctul de plecare pentru traseele de trekking in Himalaya.
Pentru ca soarele inca nu apusese, mi-am lasat bagajele la hotel si am plecat sa admir imprejurimile. Si, intr-adevar, chiar am avut ce admira. Yuksomul e foarte putin atins de civilizatie, iar daca faci abstractie de cateva panouri pictate cu reclame la Coca Cola sau Pepsi si de jeepurile care ridica praful din cand in cand, arata exact asa cum arata acum 500 de ani cand cei trei lama si-au gasit de treaba pe aici. La o prima impresie, aduce extrem de mult cu Comitatul hobbitilor din „Lord of the Rings”, exceptand casele ingropate in deal, cu usi rotunde si vegetatia mai luxurianta in cazul de fata. E un loc uitat de lume, extrem de pitoresc, care iti da intr-adevar senzatia ca esti departe, departe de toate. E pur si simplu imposibil de descris senzatia–pot doar sa spun ca e locul care mi-a placut cel mai mult din momentul sosirii in India.
Tot dand tarcoale, am ajuns langa manastirea din sat, langa care tocmai se construia o stupa noua, sau cum spun tibetanii, chorten. Bineinteles ca n-am putut sa ma abtin sa nu-mi bag nasul, asa ca m-am catarat pe schelele de bambus si m-am zgait la cei care lucrau. De obicei chorten-urile sunt destul de simple, insa cel pe care il admiram era impodobit cu ornamente sculptate, la care se chinuiau extrem de migalos doi tineri.
M-am indreptat apoi spre Norbugang, locul incoronarii Chogyalului, pe un platou unde se mai pastreaza tronul de piatra si o piatra in care e urma piciorului celui mai bazat dintre lama. Din pacate intunericul se lasase, asa ca m-am grabit sa ma intorc la hotel, nu de alta, dar daca greseam drumul nu era exclus sa ajung pe Khangchendzonga fara ghid si hamali. Si fara mancare si saci de dormit, ceea ce era mai grav.
La hotel am facut ultimul dus pe anul 2004, asa ca prietenii ar trebui sa fie multumiti ca nu ma vor avea in preajma de sarbatori.