M-am trezit cu noaptea in cap, gata sa plec spre „marea destinatie” in Himalaya. Si bineinteles ca iar a trebuit sa astept ca ghidul, Navin, si hamalii sa apara mai intai, dupa care sa incarce tot calabalacul in spate, ceea ce le-a luat cateva ore bune. In India lenea e la mare cinste, probabil vreo carte sfanta de-a lor zice „nu lasa pe azi ce poti face maine”.
Am luat-o inainte usor, pe drumul spre Norbungang (cel putin asa spusese Navin ca e ruta), si bineinteles ca am asteptat sa apara de mi s-au lungit urechile. Pana la urma m-a dus capul sa ma intorc, si mi-am dat seama ca Navin nu intelesese o boaba din ce vorbisem cu el. Zisese doar „Yes, sir!”, dar de fapt traseul era diferit. Mi-am notat ca trebuie sa am mare grija, daca nu vreau sa ma pierd in munti, sau sa ma manance vreo dihanie datorita faptului ca pe Navin nu prea il prinde limba engleza.
Am facut cunostinta cu bucatarul, un nepalez de 20 de ani pe nume Sambu, si cu cei trei hamali, Puran, Rajib si Luxuman, cu varste intre 17 si 19 ani, mici de statura si cam sfrijiti. Dar, cum aparentele inseala, am ramas impresionat in momentul in care au luat in spate cosurile cu echipamentul, mancarea, oalele si cele 10 kile de kerosen pentru gatit. Fiecare cara in spate cam 35 de kilograme, intr-un cos de bambus legat cu o funie care trecea peste fruntea lor. E un stil clasic de hamaleala, specific nepalezilor, si am vazut in Gangtok personaje care carau frigidere asa!
Cararea a iesit pe nesimtite din sat si a inceput sa urce prin jungla. La inceput a fost placut: vegetatie luxurianta, cascade si rauri inspumate, o multime de pasari si maimute care se zbenguiau prin copaci, si eu urcand voios cu rucsacul de 20 de kile in spate. Frustrarea a inceput cand cararea, care urca destul de abrupt, cobora. O frustrare dubla, pentru ca tot ce coboram trebuia urcat la loc, si pentru ca stiam ca peste 9 zile, la intoarcere, va trebui sa urc coborasurile de la plecare. Extazul contemplarii a fost curand umbrit si de conditia fizica adaptata mersului cu masina si urcarii a unui etaj pe scari, zilnic. Nu adaptata unor trasee dificile (grad 4 din 5) de trekking. Dar stiam ca mi-am facut-o cu mana mea, asa ca am tacut malc.
Avand in vedere ca Navin nu prea avea sanse sa ajunga la un nivel multumitor de conversatie in engleza, mi-am zis ca n-ar strica in schimb sa invat eu nepaleza. Asa ca am inceput sa-l bat la cap, ceea ce s-a materializat in prima lectie. „Namaste” inseamna „Buna ziua” sau „Buna dimineata”. „Dhannyabad” inseamna „Multumesc”. „Kalo tchya” e ceai negru, si pentru ca pranzul a avut loc pe traseu, am invatat si alte cuvinte extrem de folositoare in conversatie, precum „audua” (ghimbir), „lasung” (usturoi) si „piaj” (ceapa). Cand am ajuns la „Timro naam ke ho” (Cum te cheama?), deja neuroni mei faceau revolutie, refuzand sa mai memoreze si distrandu-se incurcand cuvintele.
Dupa 12 kilometri de trekking a-la-Sisif, adica urcat-coborat, am ajuns la cabana de la Sachin, unde urma sa innoptam, la 2100m altitudine (fata de 1600m ale Yuksomului). Cabana era de fapt o gramada de scanduri cu acoperis, care oferea chipurile adapost mai rezonabil si mai spatios decat un cort. Navin s-a apucat imediat sa isi fabrice o tigara cu ganja (toti ghizii fumeaza iarba, si sunt trotilati si euforici mai tot timpul, aveam sa constat mai tarziu).
Transpirasem abundent, asa ca m-am felicitat ca afara inca era caldut si m-am schimbat in haine uscate, dupa care mi-am instalat izoprenul pe de scris o stanca si m-am apucat de notat ultimele impresii, insa pe hartie, pentru ca PDA-ul (adica telefonul) trebuia sa reziste eroic pana la intoarcere cu incarcarea din Yuksom. Curentul electric n-avea muschi sa urce in Himalaya.
Ajunul Craciunului venise si ma surprinsese intr-un loc neasteptat, in mijlocul junglei, intr-o cabana impreuna cu cinci nepalezi, care nu cred ca aveau vreo idee despre semnificatia momentului. Si probabil ca atunci mi-am dat seama ca stii sa apreciezi un lucru doar atunci cand iti lipseste–timpul petrecut cu familia si prietenii in seara Ajunului. Ce-i drept, eram extrem de linistit, aveam si foc (chiar daca nu in semineu), iar „echipajul” meu nepalez s-a straduit sa ma faca sa ma simt cat mai bine. Am avut parte de o cina excelenta pregatita de Sambu, de o prajitura improvizata cu titlul „Christmas Cake” si un cantec nepalez la lumina focului. Le-am multumit calduros pentru ca ma facusera sa ma simt mai bine, si am incercat sa-i invat colinde. Am renuntat dupa primele incercari, nu numai pentru ca erau foarte caraghiosi, ci si pentru ca mi-am dat seama ca, in afara de „O brad, frumos, o brad frumos” nu imi mai aduceam aminte nici una.
Asa a luat sfarsit cea mai originala petrecere de Craciun, la ora 7 seara (se intunecase la 4 si ceva), dupa care m-am ingropat in sacul de dormit pentru ca sa-mi refac fortele, gata de un nou asalt a doua zi.