Bineinteles ca intotdeauna, pe ultima suta de metri iti dai seama ca mai ai de facut o mie de lucruri. Si daca ai sanse sa faci abia o suta, conditia e sa intarzii la gara si sa pierzi trenul.
Asa ca am renuntat la toate in afara de ultima lectie de tabla cu Nandu, in care am filmat tot ce am invatat, nu de alta dar curry-ul s-ar putea sa imi afecteze memoria pana ma intorc in tara. Dupa care mi-am petrecut timpul pana la plecare la gara facand un „update” la jurnal, care cam „slabise” datorita pauzei din Himalaya.
La plecare am oprit la Spicy Bites, restaurantul lui Santosh, unde ma astepta Kailash, caruia ii promisesem ca trec sa imi iau la revedere. Si pentru ca ma saturasem de preparatele vegetariene care cam monopolizeaza localurile din Varanasi, am savurat o delicioasa portie de chicken tikka impreuna cu Kailash si Gidi, sitaristul din Tel Aviv. Ocazie cu care am intarziat plecarea spre gara–fiind la un pas de a pierde trenul, cu toate eforturile rickshaw-wallah-ului Lali (Marlboro Man) care ma astepta in afara orasului vechi (in care strazile sunt atat de inguste incat, daca o vaca mananca prea mult, ramane blocata ca un dop).
Am reusit sa ma urc in trenul de 18:15 spre Agra, unde urma sa ajunga a doua zi dimineata la 6. Imi parea oarecum rau ca parasesc Varanasi, acum cand gasisem locurile cu cea mai buna mancare, cel mai rapid Internet cafe, cel mai bun lassi (iaurt) cu banane si stafide. Unde imi facusem prieteni–micul Kailash, Gidi care statea pentru 5 luni sa studieze sitarul, sau punjabi-canadianul Manjit. Unde nu prinsesem inca o dimineata senina pentru o plimbare cu barca pe Gange la rasarit si unde, in cele din urma, invatasem sa ma feresc de escroci, escrocherii, „brokeri” pentru tot felul de hoteluri sau magazine, negustori si rickshaw-wallahi cu preturi triple. Si unde imi doresc sa revin, dupa cum i-am promis lui Kailash. Doar ca nu stiu cand.