Lună: ianuarie 2005

Natura a fost de partea mea din nou. Am reusit sa ma trezesc la 6, am mormait din nou de bucurie ca afara era ceata si ca nu trebuia sa ma misc spre Gange pentru a vedea rasaritul, si am adormit la loc.

Iar dupa ce m-am trezit, m-am indreptat din nou (de data aceasta cu o ricsa) spre Assi Ghat, pentru a-mi relua plimbarea pe incredibilul mal al fluviului. Foarte aproape de Assi Ghat, dadusem cu o zi inainte de un atelier care facea sculpturi in marmura si granit, de la statuete pentru temple la miniaturi suveniruri pentru turisti. Varanasi e renumit in special pentru sariurile din matase, dar si pentru dulciuri (dupa care nu ma omor, pentru ca sunt extrem de dulci), si pentru miniaturile din marmura, sculptate manual. Tarabele sunt pline, insa mai vazusem doar un atelier, in apropierea Vishwanath (Templul de Aur) unde nu puteam sa imi bag prea mult nasul.

Asa ca am profitat de ocazie si m-am oprit sa admir „showroomul” atelierului. Exponatele sunt fantastice. Statuile lui Shiva si ale consoartei Parvati vor poposi probabil intr-un templu si vor fi probabil admirate peste sute de ani de alti turisti. La fel cele ale lui Ganesh, zeul-elefant si cele ale lui Hanuman, zeul-maimuta. Tauri Nandi, simbolul lui Shiva, erau prezenti pe rafturile atelierului, in toate marimile, de la cei cat pumnul pana la cei cat unghia. Elefanti care au inauntrul lor inca un elefant si inca un elefant, erau sculptati dintr-un singur bloc de marmura, fara nici o lipitura. Iar statuetele lui Shiva, inalte de doar 2 cm m-au lasat mut de admiratie la cat de migalos sunt executate.

Am intrat in vorba cu unul dintre mesterii care migaleau la un model complicat de pe spatele unui elefant, cu o dalta care aducea mai degraba a surubelnita bine ascutita. Am aflat ca sunt o familie de 7 frati care toti sculpteaza, meserie transmisa de generatii in familie–poate unul dintre stra-stra-stra-etc.-bunicii sai a lucrat chiar la realizarea Taj Mahalului, cine stie (presupunerea mea). Ashokkumar, unul dintre cei mai in varsta membri ai familiei Murtikar, mi-a povestit cu modestie cum la 7 ani a pus mana pe dalta prima data. Acum are 40 de ani.

Insa senzatia familiei mi-a fost prezentata ca fiind Vijay, care la 28 de ani are o pasiune exagerata (ca sa nu-i spun obsesie) pentru Ganesh, zeul-elefant, simbolul intelepciunii si al norocului. Legenda spune ca Ganesh era copilul lui Shiva (fara ca acesta sa stie). Intr-un moment de furie, zeul i-a taiat capul, iar cand a aflat ca e fiul sau, a jurat ca il va readuce la viata cu capul primei fiinte intalnite. Care a fost, cum altfel, un elefant.

Vijay, cu modestia probabil ereditara, mi-a aratat lucrarile sale, bineinteles mai toate picturi si sculpturi ale lui Ganesh. Miniaturile aveau un nivel de detaliu incredibil, iar printre statuile lui Ganesh pe care le-a facut se gaseau exemplare de 2 metri si minusculi elefanti de doar 3 milimetri, in toate pozitiile–chiar atunci Vijay lucra la unul (maricel) care canta la tabla. Fratele Ashokkumar mi-a povestit razand ca Vijay deseneaza si in somn, asa ca tine tot timpul un caiet de desen pe noptiera.

Vijay nu bea nici macar ceai–zambind mi-a zis ca prefera sa „cheltuie” cele 5 minute ale ceaiului desenand un Ganesh. Colectia sa numara 35,000 de desene si sculpturi cu zeul-elefant si speranta sa e sa ajunga in Cartea Recordurilor. Sincer, chiar merita. Am primit cadou un desen cu Ganesh pe care tocmai il facuse pe o carte de vizita, si un talisman cu Ganesh gravat intr-o perla de cristal, ca sa imi poarte noroc. As fi vrut sa cumpar una dintre miniaturi, insa nu era de vanzare, asa ca m-am multumit cu alta, mai putin „speciala”.

Dupa ce mi-am luat ramas bun si le-am multumit fratilor Murtikar, ca o persoana bine crescuta ce sunt, am luat-o la pas din ghat in ghat. Am avut ce admira–incepand de la hindusii care se balaceau sau spalau rufe si le intindeau pe jos la uscat, pana la bivolii care se incalzeau la ghatul maharajahului, ascetii saddhu care cerseau, barcile in constructie, focurile de la ghaturile funerare si barcagii care lancezeau la soare.

Am luat pranzul cu Kailash. Kailash are cei mai multi prieteni e printre foarte putinele persoane din Varanasi in care am incredere. Nu e maharajah, proprietar de magazin sau macar de restaurant. Kailash pustiul de 15 ani cu un cantar, care sta in fata celui mai bun restaurant din orasul vechi, „Spicy Bits”. Langa cantar are un anunt: „If I guess your weight within 1 kilo, you give me 20 rupees. If not, it is free”. La prima intalnire cu el, eroarea a fost de 11kg (in minus). I-am mai dat doua sanse, si pana la urma a ghicit sau, mai bine zis, a invatat. Stie engleza mai bine decat majoritatea proprietarilor de magazine, a invatat si ceva spaniola de la niste prieteni turisti. E un pusti inteligent si mai are inca doua „afaceri” pe langa cea cu cantarul: vinde vederi cu Varanasi si preda hindi turistilor.

Dupa pranzul luat in graba cu noul meu amic, am parasit orasul vechi si Godaulia pentru a gasi un magazin profesionist de instrumente muzicale. Orasul vechi e plin de magazine care vand tabla, laute si sitaruri, fiecare pretinzand ca e singurul serios. In realitate, sunt toate niste capcane pentru turisti, vanzand instrumente de proasta calitate, care in cel mai bun caz arata bine pe perete.

Magazinul spre care ma indreptam imi fusese recomandat de Gidi, un prieten al lui Kailash, care studia sitarul in Varanasi de doi ani. L-am gasit pe o mini-straduta, si am avut surpriza sa aflu ca isi produceau singuri instrumentele, si am avut ocazia sa-mi bag nasul in atelier si sa vad cum scanduri din lemn de tek (toon si burma) si jumatati uscate de dovleac (!!!) se transforma in sitaruri.

Am vorbit despre instrumente si lutierie cu Rhadey, proprietarul magazinului pana cand m-am uitat la ceas si am vazut ca intarziam la lectia de tabla, asa ca am luat cel mai vitezoman rickshaw-wallah si m-am intors in orasul vechi.

Dupa lectie, m-am grabit sa ajung langa Tulsi Ghat, unde urma sa aiba loc un concert de muzica clasica indiana in memoria victimelor tsunami-ului. Fara sa lungesc povestea, pot sa spun ca acest concert m-a impresionat mai mult decat orice altceva pana acum. Muzica clasica indiana–tabla, sitar, voce, vioara–e mai mult decat orchestratie. E fantastic sa vezi cum muzicieni de prima mana ai orasului improvizeaza, interactioneaza si se sincronizeaza atat de bine incat da senzatia de ne-natural. La sfarsitul concertului, care a durat 5 ore, pana la 1:30 noaptea desi erau doar 20-30 de spectatori, i-am multumit si l-am felicitat pe batranul violonist care fusese senzatia serii. A fost foarte incantat cand a auzit ca sunt din Romania si mi-a marturisit ca este fan George Enescu.

Ajuns la hotel dupa o zi plina de sculptura, lutierie si muzica (si ce muzica!), mi-a parut extrem de bine ca India nu e doar un templu al maimutelor.

Eforturile combinate ale alarmei de la telefon si ale muezinilor n-au reusit sa ma dea jos din pat inainte de rasarit pentru a admira sirul de ghaturi din Varanasi in lumina rosie a diminetii. Insa m-am felicitat pentru lenea care m-a tinut in pat pana la 8, pentru ca afara era ceata, asa ca n-as fi fost foarte incantat de panorama.

M-am mobilizat mai degraba spre micul dejun, de unde am luat-o agale pe malul Gangelui, de-a lungul sirului de ghaturi, in cautarea unei barci care sa ma duca la fortul Ram Nagar, resedinta muzeu a unuia dintre maharajahii Benaresului. Desi m-am targuit marsav si am obtinut un pret de 4 ori mai mic, calatoria cu barca n-a fost foarte inspirata–fortul fiind in amonte, a durat peste doua ore sa ajung. Asa ca dupa ce m-am plictsit de admirat sirul de ghaturi (barcagiul era stangaci, asa ca a reusit tot timpul sa se tina destul de departe de malul interesant. Si mi-a interzis cu desavarsire sa fac vreo poza la ghaturile unde se ardeau pe rug mortii. Probabil ca m-ar fi aruncat in apa daca as fi schitat macar gestul de a scoate aparatul foto din geanta. Am reusit insa sa le fotografiez de la distanta.

Am ajuns intr-un final la palatul si fortul Ram Nagar, pe malul opus universitatii, intr-un decor rustic de-a binelea (adica praf mult, mizerie, bivoli, nici picior de turist). Am avut mai mult decat oricand senzatia pe care eu o numesc „templul maimutelor”. Ca sa fiu mai explicit, din momentul in care am ajuns in India–si ca sa fiu si corect, asta exclude Sikkim-ul–senzatia a fost ca sunt pe un taram odata locuit de o civilizatie avansata, cu gusturi deosebite si cu un potential creativ manifestat in arhitectura, arta si stil de viata. Civilizatie care a pierit, lasand loc unei gloate care distruge acest patrimoniu, il umple de lipsa de respect si de mizerie. Exact ca, sau mai rau decat templele din jungla, parasite, si locuite acum de maimute care se purica si se incaiera. Stiu ca e o opinie extremista si poate parea jignitoare la adresa poporului indian, insa mai toti indienii cu care am vorbit sunt de acord–in prezent se distruge mult mai mult decat se creeaza. Pana si cladirile noi noute, in momentul in care sunt date in folosinta, deja au geamuri sparte, ferestre scorojite si igrasie. Sincer, e trist sa admiri doar niste vestigii.

Palatul Ram Nagar nu face exceptie. Odata maret, acum e o ruina in care pasc vaci pe acoperisuri, multe incaperi sunt daramate, rufele stau la uscat in gradina interioara, iar exponatele asa-zisului muzeu sunt prafuite si obosite, ascunse in unghere obscure. Colectia de arme e singura mai stralucita, prin ingeniozitatea unor arme ca pistoale in varful unor lanci, care trageau in momentul in care varful se infingea, sau sabii de duel cu pistoale ascunse in maner. Restul exponatelor, haine de epoca, palanchine sau armuri de elefant sunt dezolant de prost puse in valoare, asa ca am plecat dezamagit de amarul de drum batut pana aici. A meritat doar pentru trista confirmare a teoriei cu templul maimutelor.

Am traversat podul de pontoane inapoi spre oras cu o autoricsa care a cerut initial 75 de rupii, dupa care s-a multumit cu 10. Incepusem sa ma obisnuiesc cu nesimtirea localnicilor in momentul in care abordeaza turistii, asa ca i-am tratat la fel. Din pacate iti trebuie ceva zile pana te adaptezi, si zilele acestea iti pot fi fatale–iti lasa un gust foarte amar fata de oamenii din Varanasi (bineinteles ca nu toti sunt astfel, doar cei care au de castigat de pe urma turistilor).

In Varanasi, principala atractie e sirul de ghaturi (trepte care coboara in Gange) de-a lungul fluviului. In afara unei plimbari scurte in prima zi, am tot amanat momentul in care aveam sa le va pe toate, incercand sa dedic o zi intreaga. N-am reusit, asa ca dupa traversarea podului m-am indreptat spre ghatul sudic, Assi Ghat si am luat-o agale pe malul fluviului, admirand pelerinii care faceau baie, bivolii care urinah in Gange, ascetii saddhu si o multime de copii cu zmeie. E jocul lor favorit aici–liniile de tensiune sunt incurcate in sute de zmeie esuate.

Unii zic ca sunt 365 de ghaturi, altii ca doar 80, n-am stat sa le numar dar cred ca a doua varianta e mai realista. Fiecare ghat are povestea lui, unul e jainist, altul e al maharajahului, altul are un observator pe el, altul e folosit pentru spalat rufe, insa cele mai interesante sunt ghaturile in care sunt arsi pe rug mortii hindusilor: Mankarnika Ghat (cea mai mare) si Harishchandra Ghat (una dintre cele mai vechi), usor de recunoscut prin gramezile imense de lemne stocate pe trepte si fumul care se ridica aproape tot timpul. Cadavrele infasurate in giulgiuri colorate sunt carate pe stradutele inguste ale orasului vechi de catre paria si aduse pe malul Gangelui. E curios ca ma asteptam sa dau peste un miros dulceag, gretos, de carne de om. Nici macar a friptura nu miroase, sincer, asa ca turistii stau si admira deseori intreaga procedura.

La apusul soarelui am ajuns la Harishchandra Ghat, unde doua cadavre erau deja aproape complet carbonizate, iar alte doua erau pregatite pentru a fi urcate pe rug. E absolut interzis sa faci poze, asa ca in momentul in care am incercat (si am reusit) sa obtin un cadru clandestin, un indian s-a apropiat de mine si, intr-o engleza foarte buna, mi-a „adus aminte” ca e interzis si ca ma roaga sa sterg pozele. A urmat un sir de povesti foarte interesant, in care mi-a povestit ca lucreaza la ghat, familia lui fiind cea care se ocupa de „afacere”. Foarte multi hindusi vin sa moara pe malul Gangelui la Varanasi, deoarece se considera ca pot obtine mai usor moksha, eliberarea din ciclul reincarnarii. Povestea e foarte frumoasa: cadavrele arse la Varanasi nu ard complet; continutul cutiei toracice la barbat si al bazinului la femeie nu sunt arse–sunt aruncate in Gange, si se spune ca daca persoana respectiva are karma intacta, pestii vor manca organele si vor avea ocazia sa se reincarneze ca oameni intr-o viata ulterioara. Are cineva curaj sa manance peste din Gange? Da, si imi aduc aminte ca si noi mancam carne de rechin, desi nu stiu cati dintre ei au avut bafta sa dea peste inotatori gustosi.

Sincer, ma indoiesc ca toate povestile sunt adevarate, insa personajul e pitoresc iar ce spune e fascinant. Bineinteles ca am ajuns si la partea in care mi-a zis ca in situatii exceptionale se pot face poze, insa contra cost, banii urmand sa fie folositi pentru a cumpara lemne pentru familiile sarace. Si desi stiam ca rupiile vor intra de fapt in buzunarul lui, tentatia lucrului interzis e fantastica. Chipurile pentru a-mi demonstra ca e ceea ce spune, m-a luat pe malul Gangelui, la un metru de un rug arzand si o familie care turna apa in gura unui mort, inainte de a-l urca pe rug. Am facut fotografiile fara ca oricare dintre cei prezenti sa schiteze vreun gest de impotrivire. Mi-a aratat apoi focul care, se pare, arde nestins de sute de ani, din care se aprind toate rugurile de pe ghat. Am platit „sansa” cu 300 de rupii, fara sa am nici un resentiment pentru faptul ca am fost tras pe sfoara. Pozele si povestile valoreaza pentru mine mai mult.

Zilele in care am vazut locuri, monumente sau muzee pe care altii le stiu doar de pe Discovery Channel mi s-au parut mai fade decat cele pe care le-am petrecut intre localnici, mancarea indiana, muzica, vacarmul zilnic si tot ce inseamna stilul indian de viata.

Marlboro Man, richkshaw-wallah-ul care de fapt se numea Lali, ma astepta la iesirea din orasul vechi, pentru a ma duce la Sarnath, la 5km nord de Varanasi, locul in care Buddha sustinuse primele invataturi dupa iluminare.

Am facut un ocol pe la gara, unde mi-am facut rezervari pentru biletul pentru Agra si pentru cel de la Agra la Jaipur. Ocazie cu care Lali m-a uimit, pentru ca stia pe de rost numarul trenului, ora plecarii si ora sosirii in Agra (desi sunt 6 sau 7 trenuri care circula spre aceasta destinatie).

Dupa o calatorie de doua ore cu ricsa prin traficul infernal din Varanasi, am ajuns la Sarnath, unul dintre locurile cele mai sfinte pentru budisti, unde am facut traseul turistic standard:

– templul budist al Mahabodhi Society, cu fresce superbe pictate de japonezul Kosetsu Nosi.

– un copac bodhi, „descendent” din copacul din Bodhgaya unde Buddha a atins iluminarea.

– parcul cu caprioare, unde, pe langa un fel de gradina zoologica, am dat si peste un pui de caprioara oarecum domesticit, care umbla prin parc. A venit si si-a bagat botul in palma mea si, dupa cc si-a dat seama ca nu creste gazon pe ea, a plecat suparat.

– un templu jainist neinteresant, desi e ceva important.

– parcul in care se afla ruinele palatului imparatului budist Ashoka si o stupa imensa, de 34m, pe locul in care Buddha a predicat invataturile sale.

– muzeul arheologic in care se afla capitelul cu 4 lei al coloanei lui Ashoka, emblema guvernului indian. Din pacate, ca in toate locurile interesante, fotografierea e interzisa.

– templele budiste japonez si tibetan. Cel tibetan, in afara de statuile cu bau-bau de la intrare, e o umbra palida fata de manastirile pe care le-am vazut in Sikkim

M-am intors in Varanasi, nu foarte impresionat de Sarnath, insa la timp pentru lectia zilnica de tabla cu Nandu. Dupa lectie, a avut loc un mic concert: Nandu la tabla, Sri Monilal Hazra la sitar si inca un nene la flaut. Nandu m-a uimit cat de repede putea sa-si miste degetele pentru a bate ritmul, si cum putea scoate orice din cele doua tobe. Flautistul a fost, la fel, extraordinar–m-a lasat fara cuvinte. In schimb Sri Monilal, un batran de 75 de ani, cu barba de Mos Craciun, a mai dat gres cu sitarul, punand degetele pe langa. Audienta a fost modesta: eu, un cuplu de englezi in varsta, doi pusti japonezi care s-au plictisit dupa 10 minute si au taiat-o, si un indian Punjabi din Vancouver, Canada, care era de o luna elevul lui Nandu.

Am incheiat seara la unul dintre cele mai bune restaurante din orasul vechi, Spicy Bites, la taclale cu indianul din Vancouver si cu un cuplu din Alaska, Luke si… am uitat.

Daca ai fi in pericol sa te ineci in Gange la Varanasi, pe mal ar aparea imediat cativa indieni gata sa te salveze… bineinteles pentru cateva rupii.

Peste tot sunt oameni cumsecade care iti sar in ajutor, binevoitori: te ajuta sa completezi formulare la posta, iti arata templul lui Siva, iti explica in ce an a fost infiintata Universitatea din Varanasi, sau iti pazesc pantofii cand intri in temple. Si cand le multumesti calduros ti se zambeste nesimtit: „Don’t thank me, gimme something, sir!”. M-am infuriat de cateva ori de imi venea sa dau cu ei de pamant.

Dimineata inainte de rasarit m-au trezit vocalizele muezinilor care rasunau din minaretele din orasul vechi. Macar daca ar avea bunul simt sa urce in minaret la ora aia, insa canta bine mersi la microfon si dau volumul la maxim in microfon. Miram-as sa nu fie chiar casete pe care le pune paznicul moscheii, iar musiu muezinul sa doarma bine mersi.

Noroc ca n-a durat mult si am reusit sa adorm la loc. Dupa ce am facut ochi pe la 9 si am luat micul dejun pe un acoperis langa malul Gangelui, prioritatea „numero uno” a fost sa ajung la posta sa trimit acasa jumatatea de bagaj de care nu mai aveam nevoie, si deci nu avea sens sa o tarasc inca 4 saptamani prin India.

Cei de la magazinul de matasuri si pijamale au fost draguti si m-au ajutat sa gasesc o cutie si sa ambalez pachetul, inclusiv un sac de panza (nu va imaginati ca pe gratis). Pana la posta am luat o ricsa la care pedala un mosulet cu fata de talhar, insa pe care adidasii Nike si bluza rosie Marlboro (vechi de cand lumea), impreuna cu un sarong in patratele, il mai imblanzeau. Stia insa ceva mai multa engleza, stia ca trebuie sa sigilez cu ceara toate cusaturile sacului in care era pachetul, si ca trebuie depus la ghiseul numarul 4. Aici un domn amabil mi-a aratat cum sa completez formularele, dupa care mi-a zis verde in fata ca n-are nevoie de multumirile mele, ci vrea sa-i dau bani. Tupeul m-a lasat perplex, asa ca i-am dat 10 rupii inainte sa reusesc sa ma enervez.

Ricsa m-a lasat pe Dasaswamedh Road, de unde, prin labirintul de stradute ale orasului vechi, urma sa ajung la Templul de Aur al lui Shiva, Vishwanath. Cel mai sfant templu hindus, Vishwanath e si unul dintre cele mai vechi, si isi datoreaza numele acoperisului din 850kg de aur.

Templul e inghesuit de cladirile invecinate, de copaci, o moschee construita la doi pasi de imparatul mogul Aurangzeb, un gard metalic si cel putin 100 de soldati mustaciosi inarmati pana in dinti. Si nu pusi acolo sa pazeasca aurul. Unul dintre principalele partide politice din India, Bharatiya Janata Party, a reusit in 1992 sa instige hindusii extremisti sa demoleze o moschee importanta din Ayodhya (locul de nastere al lui Rama) si se pare ca au pus gand rau moscheii lui Aurangzeb.

Asa ca am trecut prin 4 sau 5 filtre in care am lasat aparatul foto si telefonul mobil, am fost perchezitionat, dupa care am ajuns langa zidul rosu din jurul templului, care lasa sa se vada doar putin din acoperisul aurit.

Dupa cum am mai spus, Vishwanath e cel mai sfant templu al lui Shiva, iar intrarea non-hindusilor este strict interzisa. Insa pentru cateva sute de rupii poti sa devii hindus un minut. Asa ca cel care m-a stoars de acesti bani, mi-a pus in brate ofrande din flori si alte chestii, m-a luat de brat, am intrat in templu val-vartej printre zecile de hindusi, am depus ofrandele, am primit un zbenghi rosu in frunte si o ghirlanda de flori in jurul gatului de la brahman si am iesit. Totul s-a petrecut atat de repede incat n-am apucat sa vad nimic. Am ramas doar cu senzatia oarecum placuta a blasfemiei.

La iesirea din labirintul de stradute am dat din nou peste Marlboro Man, adica rickshaw-wallah-ul batran care ma dusese la posta, asa ca l-am rugat sa ma duca sa vad universitatea si celelalte temple importante din oras.

Benares Hindu University, in sudul orasului, e cea mai mare universitate din Asia, cu 70,000 de studenti, si a treia din lume. Am facut cateva ture prin campusul imens (peste 5km patrati) si am vizitat New Vishwanath, noul templu al lui Shiva, unde poti intra (dar tot nu poti face fotografii). Un tanar student, care mi-a explicat-ca face voluntariat, mi-a povestit despre templu, despre Shiva, dupa care mi-a cerut sa ii dau bani. Moment in care chiar m-am infuriat si i-am explicat ca nu i-am cerut ajutorul si ca sa-si gaseasca alti turisti pe care sa ii fraiereasca.

Am parasit campusul si am plecat spre celelalte temple, desi intamplarea cu studentul voluntar imi cam taiase cheful de contemplari turistice. La unele dintre temple (Durga si Tulsi Manas) am reusit sa fac si niste poze, insa la cel mai interesant, templul lui Hanuman, invadat de maimute care se agatau de oameni pentru mancare, nu era permisa fotografierea. La intoarcerea spre orasul vechi, am vazut primul elefant in India, pasind fara chef printre ricse si biciclete, lat cat doua benzi de circulatie si carand in spinare un copac.

Seara, dupa lectia de tabla, m-am refugiat intr-un Internet Café. Am iesit aproape de miezul noptii si, mergand spre hotel pe stradutele pustii ale orasului vechi, m-am trezit fata in fata cu ditamai taurul. Dupa cateva secunde de tensiune, ca la corida, taurul s-a apucat de scormonit prin gramezile de gunoaie dupa ceva de mancare, lasandu-ma sa ajung in siguranta la hotel.

M-am trezit in cantecul insistent al unui vanzator de ceai care isi taraia slapii pe coridorul trenului: „Tchaaaay… Coffeeeeee… tchaaaay… tchaaaay… coffeeeeee!” si am lenevit citind ziarele pana la pranz, cand am ajuns in Varanasi.

Cum am coborat din tren, trei mustaciosi ne-au „filat” si au inceput sa mearga in paralel cu noi spre iesirea din gara. Am trecut prin multimea de ricse si taxiuri care se agatau de noi sa ne transporte, cu mustaciosii dupa noi. Tineau mortis sa ne ajute sa gasim hotelul nostru sau orice altceva vrem. Erau, cum isi ziceau ei, „brokeri”–mai precis agatau turisti si ii duceau catre anumite hoteluri, de la care primeau un comision gras, platit tot din buzunarul turistului. De altfel, Varanasi e plin de acesti brokeri, care se tin de turisti ca mustele de… ma scuzati.

Am mers inca vreo cinci minute, insa n-am scapat de ultimul dintre mustaciosi decat in momentul in care m-am urcat intr-o moto-ricsa impreuna cu Markus si Susan, prietena lui. Dupa un slalom nebun printre ricse, scutere si biciclete, am ajuns langa piata de langa Dasaswamedh Ghat, iar de aici, pe jos pe malul Gangelui.

Varanasi (sau Benares) e unul dintre cele mai vechi orase din lume. Mark Twain zicea ca „Benares e mai vechi decat istoria, decat traditia, decat legendele, si arata de doua ori mai vechi decat toate acestea puse laolalta”. Intr-adevar, orasul vechi, langa piata Godaulia, iti da senzatia unei calatorii inapoi in timp cu cel putin 500 de ani.

Varanasi e si unul dintre locurile cele mai sfinte din India, unde pelerini hindusi vin sa-si spele pacatele in Gange, sa-si arda mortii si sa le arunce cenusa in fluviu. Credinta e ca moartea in Varanasi, pe malurile Gangelui, aduce „moksha”, eliberarea din ciclul reincarnarii.

Dupa o scurta plimbare pe langa ghat-uri, adica treptele care coboara pana in apa, ne-am despartit, si am pornit in cautarea unui hotel pe stradutele din Godaulia, orasul vechi. M-am hotarat asupra unui mic hotel, Modern View Guesthouse, care, fie vorba, numai modern nu arata. In schimb, era curat, avea un iz de vechi (ca toata zona de altfel) si un proprietar tanar si foarte amabil pe nume Krishna.

M-am instalat dupa care, rupt de foame, m-am catarat 4 etaje pana la Baba Restaurant, pe terasa unei cladiri apropiate. Aici am savurat o delicioasa supa franceza de ceapa (nu stiu cum de mi-a trecut prin cap asa ceva) si am admirat orasul molesit. Pe un acoperis apropiat o echipa de maimute cand se puricau, cand se fugareau si se bateau scheunand. Pe un altul, cineva citea linistit, iar mai in stanga o indianca pazea rufele puse la uscat, alungand maimutele cu ditamai parul. Si in spatele lor, pe Gange, se tarau niste barci obosite.

Pentru ca voiam sa-mi dau putinele haine ramase la spalat, inclusiv cele de pe mine, Krishna m-a dus la un magazin sa-mi iau o pijama kurta, adica niste pantaloni si o camasa larga, port traditional indian (da, pe aici se umbla in pijamale din astea pe strada). Si pentru ca sunt cam mare, desi am slabit ceva, am sfarsit prin a avea o pijama kurta croita pe masurile mele in doar doua ore.

In asteptare, m-am mai plimbat pe stradutele stramte din orasul vechi, care imi aduceau de departe aminte de Cartierul Latin parizian sau de Plaka din Atena. Mi-a atras atentia un pusti mic si tuciuriu cu un cantar si un afis: „If I guess your weight within 1 kilo, you give me 15 rupees”. N-am putut rezista tentatiei, asa ca am dat curs provocarii. Aprecierea micului indian a avut o eroare de 11 kilograme–desi as fi preferat sa dau 15 rupii sa am 75 de kilograme.

La 6 imi stabilisem lectii de tabla cu un profesor local pe care il cunoscusem la magazinul de „pijamale”. Tabla (nu tablele, cum ar insinua unii) sunt un fel de bongos, mai precis doua tobe mici, care in general acompaniaza sitarul. Avand in vedere ca aveam si eu asa ceva pe acasa, si cam adunau praful, mi-am zis ca n-ar fi rau sa invat ceva pe aici.

Nandu are 32 de ani si canta de la 7 ani. Degetele lui se misca mai repede decat pot sa vad, asa ca m-am complexat rapid. Cele doua ore ale lectiei au trecut repede, si desi am fost si laudat, impresia mea e aproape ca m-am dus bou si am iesit vaca. Sa ma plimb cu celelalte, pe strazile din orasul vechi. Cele 4 zile cat planuiesc sa stau in Varanasi vor avea fiecare cate o lectie, si sunt curios ce va iesi.

La ora 18:20 trebuia sa fiu neaparat in gara New Japalguiri, langa Siliguri, pentru a prinde Dwarka Express spre Varanasi.

M-am trezit devreme, am admirat muntii la rasarit si am plecat din Pelling, cu un jeep care a intarziat peste jumatate de ora, pentru ca a trebuit sa-si trezeasca pasagerii care aveau rezervare.

Mi-am luat ramas bun de la Sikkim, statul himalayan, cu aer curat, oameni cinstiti, trafic mai civilizat, Khangchendzonga, manastiri budiste, orhidee si livezi de portocali. Nu inainte insa de a opri jeepul pentru a cumpara de la o fetita nepaleza opt portocale mici si parfumate care se cojeau foarte usor.

Dupa cinci ore am ajuns in Siliguri, in Bengalul de Vest.

Welcome to India. In aproape trei saptamani petrecute in Darjeeling si Sikkim, am uitat de fapt ca India.e altfel: zgomotoasa, murdara, poluata, cu un trafic groaznic si o multime de vaci. Siliguri e pentru mine avanpostul acestei Indii.

Am luat o ricsa pentru a ma descurca sa ajung la un restaurant, apoi la un Internet café, apoi la gara din New Japalguiri. Orasul e plin de aceste vehicule, si e destul de greu sa mergi pe jos fara sa fii urmarit de rickshaw-wallahs care sa vrea sa te duca incotro doresti pentru cateva rupii. Calatoria cu ricsa iti da ocazia sa admiri nestingherit bazarul uman din jur, insa iti bumbaceste bine fundul, pentru ca gropi sunt destule.

Astfel, am ajuns la gara cu suficient timp inaintea plecarii trenului, si am intrat Iuptandu-ma cu o multime de cersetori si vanzatori ambulanti.

Calatoria cu trenul in India e o experienta care nu trebuie ratata. Dupa multimea colorata din gara, pasageri, soldati, cersetori, vanzatori ambulanti si foarte putini turisti, am remarcat anunturile de pereti, nu foarte incurajatoare. Avertizau ca nu e bine sa accepti ceai sau mancare de la straini pentru ca pot fi drogate, sau ca e recomandat ca in tren sa-ti legi bagajele cu lant de verigile de sub banchete. Cum am ajuns pe peron, am observat si gratiile de la geamurile trenurilor. Incurajator. Eram oarecum mai linistit in privinta sigurantei, pentru ca platisem mai mult pe bilet pentru a sta la vagoane de dormit cu aer conditionat si paturi pe doua randuri. Cea mai buna varianta, imi garantase mustaciosul care mi-l vanduse la agentia din Gangtok.

Trenul, ca orice mijloc de transport din India care se respecta, a intarziat aproape jumatate de ora. Am urcat intr-o imbulzeala de indieni, impreuna cu un cuplu elvetian si unul german din Hanovra, pe care ii cunoscusem pe peron.

Ma asteptam la.ceva cat de cat asemanator cu vagoanele de dormit din Romania. Nu la un fel de submarin. Vagonul nu era compartimentat–imaginati-va un vagon cuseta romanesc, fara usi, si cu inca un sir de paturi pe doua nivele de-a lungul coridorului. Coridor care devenea astfel extrem de ingust, de abia te puteai strecura. Ne-am instalat bagajele sub banchete, le-am legat cu lantul lui Markus, elvetianul, si am plecat spre Varanasi.

Coridorul a fost mult timp o vanzoleala continua de vanzatori ambulanti care vindeau de toate, de la ceai si mancare, pana la baterii, orgi muzicale Yemaha si casetofoane cu beculete colorate, asa ca am tras perdeaua pentru a scapa de insistentele lor. Am continuat cu povesti si rasete zgomotoase pana tarziu, cand ne-am dat seama ca restul conlocuitorilor vagonului dormeau. In afara de o duzina de gandaci de bucatarie care tropaiau peste tot, si un soricel care a aparut in mijocul banchetei si apoi s-a retras urgent de parca ar fi zis „Oups! Wrong way!”

Am adormit greu, sperand sa nu fiu invadat de armata de gandaci si sa nu ma trezesc cu Mickey Mouse intr-unul din buzunare.

Noroc ca alarma mea e desteapta si stie ca stapanul ei trebuie batut la cap de mai multe ori ca sa se trezeasca. Drept urmare, m-am ridicat din pat la timp pentru a prinde jeepul de 6:30 spre Pelling.

Mi-am luat la revedere de la un Navin chior de somn, sperand ca odata, poate, il voi revedea. Rotofeiul ghid nepalez, pe care la inceput nu prea il suferisem pentru ca habar n-avea de engleza si pentru ca parea cam prostanac, care pe munte fusese mai tot timpul ametit de ganja, ma facuse sa il apreciez si sa il indragesc.

La iesirea din Yuksom, l-am vazut pentru ultima data pe Puran, care mi-a facut din mana, si am trecut pe langa casa lui Sambu, unde savurasem deliciosul pui nepalez cu o seara in urma. Imi parea rau ca trebuia sa ma despart de acesti oameni cu care petrecusem ultimele zece zile si care reusisera sa ma faca sa ma simt extraordinar de bine.

Ma indreptam spre Pelling, o statiune turistica aflata la 24km, de unde urma a doua zi sa plec spre Siliguri/New Japalguiri pentru a lua trenul spre Varanasi. Pe drum, l-am rugat pe sofer sa opreasca cinci minute sa admir furioasa cascada Khangchendzonga.

Daca la plecarea din Yuksom in masina eram cinci oameni, pana in Pelling s-au tot urcat. Eu eram dintre norocosii care stateau in fata langa sofer.In spate, cand se mai urca cineva, toata lumea se subtia, sugeau burtile, intra noul pasager, se trantea portiera pana se inchidea, dupa care burtile reveneau la loc ocupand toate spatiile disponibile. Asa am ajuns in Pelling 17 oameni intr-un jeep. Imi aduc aminte de romanul „Trei intr-o barca” al lui Jerome K. Jerome. Poate o sa scriu si eu unul, „17 intr-un jeep”, insa e posibil ca pana plec din India numarul sa creasca.

Pelling e doar un pic mai mult decat o adunatura de hoteluri imprastiate pe creasta unui munte. E renumit pentru doua atractii: panorama muntoasa, de la Narsing la Rathong, si manastirea Pemayangtse.

M-am cazat la hotelul cel mai de sus din Upper Pelling, recomandat de Navin, Hotel Kabur. Desi extrem de ieftin (150 de rupii, mai putin de $4), privelistea de la geamul meu sau de pe terasa era uluitoare. Si umbrita doar de doua lucruri: un palc de copaci care au crescut prea inalti (pe care, daca as fi fost patronul hotelului, m-as fi dus noaptea sa ii tai) si norii. Carora n-aveam ce sa le fac, asa ca m-am orientat catre al doilea punct de atractie, manastirea Pemayangtse.

Dupa ce am cautat in van un taxi in Lower, Middle si Upper Pelling, m-am resemnat si am parcurs pe jos cei trei kilometri pana la manastire. La intrare, dupa poarta, poteca e presarata cu 108 steaguri albe, in memoria victimelor din 11 septembrie, ale razboiului din Irak si a altor evenimente.

Pemayangtse e cea mai importanta manastire Nyingmapa din Sikkim si una dintre cele mai vechi. Insa ca toate manastirile vechi, e restaurata cu exces de zel si arata ca si cum acum s-ar fi uscat vopseaua. Oricum, artistul a avut ceva de munca, pentru ca Pemayangtse e cea mai bogat si mai frumos ornamentata manastire budista pe care am vazut-o. La etaj e o sculptura migaloasa inalta de aproape trei metri, un intreg univers al lui Padmasambhava (sau Guru Rinpoche, intemeietorul sectei Nyingma): o puzderie de dragoni, curcubee, zei, Buddha si Boddhisatva.

Intreband unde am sanse sa gasesc o masca tibetana in marime naturala, precum cele folosite in dansurile traditionale Chaam, am aflat ca cel mai indicat sa-mi raspunda e cel care a restaurat manastirea, Ongel Lama. Care, dupa spusele celor de la manastire, ar fi fost prin apropiere, la un concurs de tras cu arcul.

Am parasit Pemayangtse in cautarea calugarului Ongel. N-a fost deloc usor sa-l gasesc–nu era la tras cu arcul. Insa am dat de fiica sa (calugarii Nyingmapa au voie sa se casatoreasca) care mi-a spus ca am sanse sa il gasesc in Lower Pelling, la Hotel Simtoling. Dupa ce am pedalat cei aproape 6km pana acolo, am aflat ca tocmai plecase, spre o noua manastire care se construia la 4km mai jos de Lower Pelling.

Am uitat numele manastirii la mai putin de 5 minute dupa ce am plecat spre ea. Oricum, n-aveam cum sa n-o observ, dupa spusele celor de la hotel. Ei bine, puteam sa merg mult si bine si sa ajung inapoi in Yuksom daca nu-mi dadea prin cap sa intreb dupa ce mi s-a parut ca am pedalat cei 4km.

Noua manastire, inca la stadiul de caramida si mortar, se afla la mai bine de 300 de metri de strada, ascunsa bine de palcurile de copaci. Am dat de Ongel Lama, un Bhutia cam de 40 de ani, caruia i-am explicat ca ma intereseaza ce face, ca mi se pare extraordinar ce a pictat la Pemayangtse si ca, daca nu il deranjez, as vrea sa vad cum lucreaza. Privirea nedumerita si raspunsul ferm „Yes” m-au lamurit ca vorbisem degeaba: calugarul stia engleza cam cat mine nepaleza (daca nu si mai putin).

Pana la urma a priceput ceva, si m-a invitat in baraca de langa noua manastire, pentru a-mi arata la ce lucreaza. In momentul in care am vazut, prima reactie a fost un „aaaaaargh”, din fericire mut. Pe podeaua atelierului zaceau 3-4 statuete, vechi de peste o suta de ani, vopsite proaspat in culori tipatoare, izvorate din niste cutii de vopsea Duco (in fine, echivalentul indian). Fara sa-mi observe oripilarea, calugarul imi arata mandru creatiile sale. Treptat m-am linistit, desi probabil n-am sa inteleg niciodata de ce exista atat de putin respect si atasament pentru arta veche. Peste tot pe unde am fost am observat pornirea de a infrumuseta lucrurile–asa cum romanul s-a nascut poet, indianul s-a nascut artist. Si ceea ce unui european i s-ar parea kitsch, aici e doar simt decorativ, simplu si neingradit de canoane si reguli.

M-am despartit de Ongel Lama, urandu-i succes, insa dezamagit de modul in care ceva frumos pentru mine era mutilat in ceva frumos dupa gustul local.

Am urcat gafaind panta abrupta pana la strada, pentru a constata ca, la ora apusului, adica 16:30, nu mai urcau jeepuri spre Pelling, asa ca ma asteptau peste 6km de drum voios.

Se pare insa ca Buddha a apreciat interesul meu si sacrificiile (adica mersul pe jos) de dragul artei tibetane, asa ca a trimis sa ma salveze un camion al unei scoli budiste, condus de un calugar vitezoman si plin de calugarasi in sutana visinie. Am fost debarcat chiar in fata hotelului Kabur, unde m-am refugiat sub dusul fierbinte si apoi muntele de paturi pufoase, in speranta ca e ultima noapte sub zero grade din tara lui Buddha, a lui Krishna si a vacii sfinte.

M-am trezit ca si cum ar fi fost o zi oarecare. Fara mahmureala sau gramada de vase de spalat inerente unei petreceri de revelion. Cand am iesit sa iau micul dejun, adica pe la 8, baracile si tarabele din Yuksom ridicau si ele obloanele iar pe ulita principala deja trecea lume, fiecare in treaba lui. Cu alte cuvinte, dupa capul meu, daca n-au chefuit de revelion, de ce ar face-o de Sf. Vasile?

Ma asteptam ca macar Navin sa fie mahmur dupa o petrecere cu prietenii. Insa a aparut foarte fresh din camera lui, oarecum dezamagit de faptul ca petrecerea dusese lipsa de bautura si se terminase pe la 10 seara.

Pentru ca ne intorsesem cu o zi mai devreme de pe munte, si pentru ca tot timpul drumului dintre Gangtok si Yuksom, in prima zi, il batusem la cap sa imi arate un Lepcha (de parca ar fi fost spiridusi), Navin mi-a promis ca mergem sa vedem un sat Lepcha cu locuitori imbracati in haine traditionale.

Am plecat pe jos, pe drumul spre Pelling. I-am „cules” si pe Puran si Sambu, care se oferisera sa ne insoteasca. Puran se tunsese, se imbracase mai chic si isi trasese si niste ochelari de soare de arata ca si cum s-ar fi pregatit de MTV India. Sambu era mai serios, cum ar fi fost orice om la casa lui (apropo, daca am uitat sa mentionez, Sambu, la cei 20 de ani pe care ii are e deja insurat).

Am trecut pe langa un grup de copii nepalezi foarte absorbiti de un joc asemanator cu biliardul, „cramboard”. Spre deosebire de biliard, acesta se joaca pe o tabla mai mica, cu jetoane in loc de bile, care se lovesc cu degetul. Puran s-a bagat si el in joc, iar dupa doua minute m-a invitat si pe mine sa incerc. Ocazie cu care mi-am dat seama ca lipsa mea de talent la biliard este molipsitoare si pentru orice joc asemanator.

Intr-un final, dupa 3km, pe un drum presarat cu camioane impodobite si nepalezi care spargeau piatra, am ajuns in dreptul satucului Lepcha. Sau mai bine zis in dreptul muntelui in varful caruia se gasea satucul. Bombanind ca nici aici nu scapasem de urcat pante abrupte, am inceput sa escaladam panta. Poteca (daca pot sa o numesc asa) era mai degraba o insiruire de pietre si de zone in care nu crestea iarba, atat de ingusta incat trebuia sa mergem ca manechinele, cu un picior inaintea celuilalt.

La prima coliba la care am ajuns, strajuita de un bananier, era un batran Lepcha cu (probabil) nepotul sau. Lepcha au trasaturi foarte asemanatoare cu japonezii, si sunt mai mici de statura. Cat despre portul traditional, nu cred ca pot sa numesc asa fesul colorat, camasa de un galben botit si puloverul bleumarin vechi pe care scria „Govt School Sikkim”.

Navin, intrand in vorba cu el, a aflat ca s-ar putea sa avem mai multe sanse la casele de mai sus. Am mai urcat zece minute ca niste capre negre, ocazie cu care am inteles de ce Lepcha traiesc izolati in sate in varful muntelui–si-ar rupe gatul daca ar umbla prea des pe potecile lor.

Am ajuns la o noua coliba, unde era o familie mai numeroasa: o fetita de 2 ani la care ii curgea nasul mai ceva ca mie, parintii ei, bunicii si un unchi. Bineinteles nici gand de haine traditionale, acestea fiind inlocuite de chestii mai comode si mai la moda, procurate din bazar. Avand in vedere ca o gramada de oratanii (inclusiv un purcel negricios) misunau prin curte, Navin s-a oferit sa cumpere o gaina, pe care maestrul Sambu sa o transforme miraculos intr-o cina specific nepaleza, la intoarcerea din mica noastra excursie.

In timp ce batranul alerga dupa gaina, batrana ne-a invitat inauntru si ne-a servit cu tongba, o bautura fermentata din cereale (la noi le zice sorg, la englezi millet). Mai concret, niste vase din bambus, in care erau bobite fermentate de sorg, peste care se turna apa fierbinte si se sorbea printr-un tub subtire, tot din bambus. Spre surprinderea mea si in ciuda retinerilor initiale, tongba avea gust bun. Si pentru ca mi se parea ca n-are cine stie ce alcool, si pentru ca mosul avea dificultati cu prinderea gainii, am tot sorbit din vasul de bambus pana cand am inceput sa fiu un pic cam vesel si sa vorbesc cam mult.

Am plecat la timp, pentru ca daca mai stateam pe langa tongba ma ameteam de-a binelea. Am coborat printre alte case Lepcha si am incercat sa gasim macar un localnic in haine traditionale… slabe sanse.

Inainte de a cobora, am oprit la batranul de la prima casa din sat, care ne-a invitat la un ceai. Ceai Lepcha, care e la mijloc intre cel indian si cel tibetan: ceai, lapte si sare. Fara unt. Navin a mai sporovait un sfert de ora cu el, timp in care langa ceai a aparut si un ou fiert. Numai bun sa-mi insele foamea si sa neutralizeze „efectul tongba”.

Cu gaina cumparata bombanind intr-o sacosa, am parasit satucul Lepcha. Ne indreptam spre casa lui Sambu, unde gaina urma sa se reincarneze sub forma unei delicioase fripturi in stil nepalez.

Obositi si flamanzi, am facut autostopul pana cand un jeep ne-a cules. N-am crezut ca o sa imi placa sa aud muzica indiana data la maxim cu soferul lalaind in falset, insa s-a intamplat. Suna bine, era o formatie din Darjeeling, Mantra, care suna de parca s-ar fi apucat Compact sa cante in Hindi.

Navin, Sambu si Puran au coborat acasa la Sambu, iar eu am continuat calatoria cu jeepul pana la vechiul palat al Chogyalilor din Yuksom, la 2km departare. Din pacate nu ramasese nimic din el, insa macar peisajul, Yuksomul dominat de varfurile Kabru, merita urcusul.

Am coborat si am ajuns la timp pentru a savura „nepali kukura” (gaina nepaleza) cu orez si legume, in bucataria inghesuita a lui Sambu. Am refuzat o cana de chang (tongba fitrata, fermentata din boabe de sorg si din popcorn), si m-am racorit cu apa rece de la un izvor din apropiere.

Se zice ca asa cum iti merge in prima zi a anului iti va merge tot anul. Nu pot decat sa ma bucur, pentru ca 1 ianuarie 2005 a fost o zi extraordinara, cu cramboard, tongba si rock indian, gaina picanta si echipa mea nepaleza, extrem de calda si prietenoasa.