Dimineata a inceput cu acelasi ritual–trezit, dus, spalat pe dinti, trezit Cristi, asteptat Cristi facut dus, plecat spre autogara, oprit din drum pentru un mic dejun, continuat traseul spre autogara, prins autobuzul pe ultima suta de metri, uitat la acelasi peisaj monoton pe urmatoarea suta-si-ceva de kilometri.
Ne indreptam spre sud, unde era de presupus ca vom gasi un loc bun de surfing. Cam toate ghidurile indicau acelasi loc, Taghazout.
Numai bine, soferul autobuzului a uitat de noi. Ne-a depus in urmatorul sat, intr-un nor de praf, si a sters-o mai departe spre Agadir. Asa ca am luat un alt autobuz inapoi dupa doar cinci minute.
Taghazout este un satuc de pescari berberi, prezent doar pe hartile la scara mare si in ghidurile de surfing. E invaluit de o atmosfera relaxata si foarte hippy, cu magazinele de surfing, gasca de turisti straini si cantecele lui Jimi Hendrix care rasuna pe terase. Cu toate astea, nici urma de val. Oceanul era plat ca o foaie de hartie, mai era si innorat pe deasupra, iar costurile de inchiriere a echipamentului pe care le aflasem de la primul surf-shop erau scandaloase.
Tot entuziasmul s-a topit. Sincer, nu ma asteptam sa trebuiasca sa-mi iau la revedere de la ocean, plaja si creveti la tigaie atat de repede. Am hotarat sa ramanem inca o zi, sa ne incercam norocul. Drept urmare, cu rucsacele in spate, am inceput sa cautam cazare. Si am gasit destul de repede, la o batrana berbera care nu stia o boaba franceza si unde ne-au fost extrem de utile cele cateva cuvinte in araba pe care le prinsesem.
Pescari construind barci sub fereastra noastra
Treptat, am constatat ca dracul nu era asa de negru si nici Taghazout asa de lipsit de perspective. Plaja era superba iar langa ea am dat peste un camping imens (mai mare decat satul) cu rulote de toate natiile si cu o terasa cu un ceai marocan excelent. Am stat acolo mai bine de doua ore, ascultandu-l pe un canadian care canta la chitara de toate pentru toti, si am jucat biliard cu vecinii de la masa alaturata. Iar la intoarcere in sat am dat peste un mic surf-shop cu preturi care prefigurau o saptamana de surfing–numai de-ar fi fost valuri.
Daca mai aveam vreo indoiala ca Taghazout este „the place”, mi-a trecut la cina. La o taverna insignifianta am mancat cu Cristi doua farfurii imense cu creveti, calamari si tot felul de pesti prajiti, cu bucatarul Mbark suplimentandu-ne de fiecare data cand i se parea ca incepe sa se vada albul farfuriei. Iar nota de plata (cu tot cu paine, salata si nelipsitul si siroposul ceai marocan) abia a atins 3 euro. Ceea ce ma face sa iau in considerare foarte serios optiunea de a emigra in Maroc, la Taghazout.
Bucatarul Mbark
Tahazout seara, de la fereastra noastra