Kuching. Numele orașului sună ca o casă de bani veche sau ca un slot machinecare a păpat bani—”K’ching!”.
Orașul e capitala Sarawak-ului, unul dintre cele două state malaeziene din nordul Borneo. E cel mai mare și dezvoltat oraș din zonă, o combinație interesantă între vest (mall-uri, hoteluri de patru stele etc.) și est (tot ce e chinezesc—de la temple la șlapi ieftini și Tiger balm).
Clădirea Consiliului Local din Kuching, o combinație ciudată între pagodă și navă spațială
Orașul are o poveste ciudată, dar interesantă. În 1838, un aventurier englez pe nume James Brooke, l-a convins pe sultanul din Brunei (care atunci cuprindea tot nordul insulei Borneo) să-i încredințeze o mică parte din teritoriu în schimbul protecției (cam cum fac în filme mafioții). Așa a ajuns englezul primul dintr-o dinastie de rajahi albi care a stăpânit nordul Borneo până în cel de-al doilea război mondial, astfel încât orașul are câteva zone cu șarm colonial.
James Brooke, întemeietorul dinastiei rajahilor albi din Sarawak (sursa: Wikipedia)
Partea amuzantă a urmat când Brooke a plecat să-și ia în stăpânire orașul. Legenda spune că, ajuns la intrarea în oraș, englezul l-a întrebat pe un chinez cum se numește, arătând orașul cu degetul. Răspunsul a fost „Kuching”, și așa a rămas numele orașului. Ce n-a știut niciodată Brooke, e că respectivul chinez a crezut că aventurierul îl întreba cum se numește un animal care trecea la acel moment prin fața lor—o pisică.
Lăsând la o parte legenda, orașul e plin de pisici, vagaboande sau sub formă de statui. Însă mai dese sunt templele chinezești, colorate și împopoțonate cu dragoni.
Ai mai mult decât vaga senzație că ai aterizat în China, mai ales că străzile sunt pline de magazine chinezești care vând de la plastic ieftin, la tot felul de delicatese de gen aripioare de rechin și cuiburi de rândunică și de la bijuterii la sicrie de fițe.
Dacă aveți planuri pentru viitorul îndepărtat, încercați și la Ta Heng Thai
Am uitat să zic de mâncare. Deși nu ne dăm în vânt după tăiței (noodles) sau frigărui (satay), și nici după prea mult orez (nasi), am descoperit câteva restaurante excelente. „Restaurant” e mult spus, pentru că e vorba, de fapt de tarabe (hawker stalls), aparent mizerabile, moștenite de chinezi de pe vremea stră-stră-stră-bunicilor (adică de pe vremea lui James Brooke). Aceste hawker stalls fac o mâncare incredibilăla un preț la fel de incredibil—cum ar suna un prânz în doi cu scoici, languste, raci plus orez, cafea și sucuri, la doar 8 EUR?
Hawker stalls în Kuching
Toate astea au nevoie și de o cafea bună. Culmea e că Borneo face parte din regiunile care au plantații de cafea extraordinare, însă ce bei mai peste tot e o poșircă de gen ness amestecat cu lapte (la fel ca în Peru). Am reușit să identificăm însă o raritate în Borneo—o cafenea locală, Black Bean Coffee, care ne-a crescut doza de cofeină în sânge pentru toate zilele petrecute în Kuching, ocazie cu care am descoperit și sortimentul de cafea Liberica (pe lângă universalele Arabica și Robusta).
Doi călători fericiți. Și treji.