Categorie: Maroc

Ma asteptam ca marocanii sa-si revina la viata de comercianti, insa se pare ca au mancat prea mult cu ocazia Aid al-Adha si dorm de rup. Sau fac orice altceva decat sa iasa frumos si sa aiba grija de turisti, sa deschida buticurile din medina, sa ii hartuiasca cu cumparatul de covoare si de alte prostii sau sa ii invite la ceai. Drept urmare, medina pare si mai pustie decat ieri–cand macar am avut parte de spectacolul sacrificarii oilor si transformarii in tot felul de produse co- sau necomestibile. Iar perspectiva de a cheltui ultimii bani pe tot felul de prostioare sau cadouri pare din ce in ce mai neverosimila, asta doar daca nu vreau sa-mi umplu rucsacul cu banane, portocale si piei proaspete de oaie.

Din fericire, dupa pranz au inceput sa se mai trezeasca marocanii si sa-si mai deschida magazinele. Din nefericire, le-au deschis pe alea cu sosete, fete de masa, parfumuri arabesti, ceasuri contrafacute si mirodenii. Am facut de cateva ori turul medinei, am mai cumparat cate ceva (in principal de mancare) insa se pare ca exista perspective serioase sa se intample un fenomen care nu s-a intamplat in nici o calatorie: sa ma intorc cu bani acasa.

Mozaic traditional marocan

Tabacarie din Fes, aproape pustie

Marocul are, cu siguranta, mult mai multe fete decat am reusit sa vad eu in postura de turist. Mai mult decat oriunde, ceea ce vezi din aceasta postura e ceea ce vor ei sa vezi… si e normal, pentru ca 90% din ce se intampla se intampla in spatele portilor caselor, iar strainii rareori ajung acolo. E ca o linie trasa clar care delimiteaza cele doua zone.

Bab Bou Jeloudm una dintre portile de la intrarea in medina

Azi, insa, Fès a fost orice numai turistic nu. Azi a fost Aid al-Adha, sarbatoarea musulmana cu ocazia sacrificiului profetului Avraam (Ibrahim) catre Dumnezeu. Prilej de bucurie pentru toata lumea in afara de turisti si oi. Turistii nu prea au ce face, pentru ca toata lumea isi ia liber si toate magazinele, buticurile si restaurantele sunt inchise. Pentru oi e si mai rau–sunt sacrificate.

Medina pustie

Toata ziua am hoinarit prin labirintul medinei aproape pustii si ne-am ratacit de nenumarate ori. Prilej cu care am vazut intregul ritual al sacrificiilor ovine. Blegele animale sunt tarate in curtile oamenilor sau in ulite infundate, unde li se taie gatul inainte de a-si da seama ce zi e in calendar. Sunt jupuite rapid iar in strada mormanele de piei cresc. Intestinele sunt curatate si spalate de copii si se scot la vanzare. Capetele sunt puse la fript chiar in strada, pe gratare improvizate din arcuri de saltea. Dupa ce ard ceva timp, sunt frecate cu rumegus pentru a indeparta lana arsa, iar coarnele sunt indepartate cu toporul. Capetele se intorc inca un sfert de ora pe gratar, apoi sunt despicate cu un fierastrau, inainte de a fi servite.

La un moment dat incep sa te usture ochii de la fumul de pe stradute.Mai trebuie sa fii atent si sa nu calci in baltile de sange care se scurg in canalizare iar de acolo in oued (raul) Fès, care strabate medina–apa raului e rosie de la atatea sacrificii.

Culmea e ca, desi azi nu munceste nimeni, toti cei pe care-i intalnesti in strada, de la copii de 5 ani la batrani, incearca sa profite de tine ca turist. Esti condus sa vezi tabacariile pustii, vreun restaurant inchis sau o moschee in care oricum n-ai acces–dupa care ti se cer bani, bineinteles.

Cand a sunat ceasul la ora 7, visam ca sunt intr-o tabara de rebeli maoisti nepalezi, la poalele Everestului. Asa ca am dat „snooze” si m-am intors pe cealalta parte pentru a visa continuarea. Noroc de constiinta mea, care a patruns in vis sub forma unui soldat Gurkha si m-a avertizat ca trenul spre Casablanca pleaca la 8.30. Bombanind, am lasat aventurile nepaleze pentru o alta vacanta, m-am spalat, am impachetat totul si am ajuns la timp in gara. De unde se vede ca soldatii Gurkha sunt intradevar utili.

Am motait o ora pana in Casablanca, am sarit direct in trenul spre Fès intr-o mare de marocani si am petrecut tot drumul pe coridor, calare pe djembe.

Fès e considerat capitala culturala a Marocului, avand cea mai veche universitate, mancarea cea mai buna, femeile cele mai frumoase si o mandrie deosebita in faptul ca sunt provinciali. Cam cum e si pozitia Iasului fata de Bucuresti.

Am ajuns in medina, ne-am cazat la unul dintre hotelurile recomandate de Lonely Planet si imediat, adica la 4 dupa-amiaza, cutreieram labirintul de stradute. Mare lucru n-am reusit sa vedem, pentru ca a inceput ploaia, insa medina din Fès e, de departe, cea mai interesanta din tot ce am vazut pana acum in Maroc. Nu stiu daca e din cauza inghesuielii, a faptului ca stradutele sunt inguste, intortocheate, urca si coboara abrupt si se incalcesc, sau din cauza atmosferei medievale–stiu ca am zis acelasi lucru despre Essaouira, insa Fès e realmente deosebit. Sper ca maine sa am timp sa ma ratacesc prin labirint. Sper sa reusesc sa gasesc si drumul inapoi, pentru a va povesti ce am vazut.

Stradutele din medina

Ce poate fi mai inedit decat o pauza de o zi de la vacanta? Pentru ca altfel nu-mi vine sa consider ziua de azi, petrecuta aproape in intregime schimband patru autobuze, taxiuri, asteptand in autogari in soare si praf, mancand doar „junk food”-ul disponibil in zona in speranta ca suntem macar cu o secunda inaintea expirarii termenului de garantie.

Am plecat dimineata devreme din micul Taghazout, cu pareri de rau oarecum alinate de privelistea unui ocean plat fara urma de val. Am revazut pe geamurile autobuzelor locuri cunoscute: Tamri, Essaouira, Safi si, dupa 9 seara, El Jadida, orasul unde incepusera peripetiile in Maroc.

Comparativ cu confortul autogarilor si autobuzelor, El Jadida era un paradis, asa ca am profitat de o cina excelenta la „La Broche”, un dus fierbinte si un somn pe masura.

Jason a fost extrem de amabil si mi-a imprumutat perechea lui de surfing boots. Pereche e impropriu zis, pentru ca erau modele diferite, insa erau foarte buni–imi protejau piciorul lovit, iar in plus erau unul pentru piciorul stang si unul pentru cel drept. Faptul ca aratam ca o testoasa ninja a fost un bonus.

Desi am facut mai bine de jumatate de ora pe jos pana la Mistery Beach, efortul si riscul de a lovi cu placa de surf vreun camion care gonea prea aproape de parapet au meritat. Am avut parte de cele mai bune valuri, m-am ridicat din nou in picioare pe placa si am incercat sa fac si turtle-roll (adica te rasucesti cu placa pentru ca sa treci pe sub valuri). Evident ca nu prea mi-a iesit, am inghitit cealalta jumatate de ocean, am mai luat cateva placi in cap si una in marul lui Adam. Insa senzatiile bat tot ce am incercat pana acum–snowboarding, parapanta, scufundari si nu mai stiu.

Bineinteles ca alti surferi

De entuziasmat ce eram, nu m-a afectat foarte tare faptul ca, in timp ce faceam pe vitejii printre valuri, cineva ne-a furat hainele, ceasul, banii pe care ii aveam la noi si cheia de la gazda. Din bun simt, ne-a lasat slapii. Ne-am mai balacit un pic, de ciuda, dupa care ne-am intors in Taghazout.

Pentru ca nu ma saturasem de valuri (era ultima zi in Taghazout) si pentru ca erau suficiente chiar pe plaja din fata casei, l-am lasat pe Cristi in camera si m-am aruncat in apa. N-am nici poze si nici cuvinte sa descriu apusul fantastic care m-a prins, cu valurile inalte care ascundeau de tot soarele (fantastic e prea putin spus). M-a prins noaptea si probabil as mai fi stat daca n-as fi ramas ultimul. Din nou, la starea de beatitudine in care ma aflam, putin mi-a pasat ca, de data aceasta, imi furasera slapii de pe plaja.

Am incheiat seara la o cina de ramas bun cu Mhand, Abdellah si inca doi prieteni ai lor. M-am incumetat sa gatesc tajina, iar faptul ca imensa strachina s-a golit a insemnat mai mult decat complimentele primite si promisiunile lui Mhand si Abdellah de a-mi oferi gratuit echipament si lectii de surfing data viitoare in Taghazout.

Mhand

Faze in procesul de fabricare a tajinei

Desi aseara cerul se inseninase de se vedeau toate stelele si stelutele, dimineata (daca se poate numi asa ora 11 cand ne-am trezit) ploua in Taghazout.

Nu puteam sa ma declar invins, asa ca am luat placa in spate si am plecat singur prin ploaie spre Mistery Beach, unde ar fi trebuit sa gasesc valuri. Am ajuns ud leoarca (daca eram suficient de destept ar fi trebuit sa-mi dau seama ca un wetsuit de surfing e numai bun si pentru ploaie). Valuri erau pentru toata lumea, asa ca am profitat pentru a-mi perfectiona tehnica si am prins sub placa mai multe valuri decat toata saptamana. Momentul de glorie al zilei a durat doua secunde, cat am reusit sa stau in picioare pe placa. Pentru care am avut de platit–dupa cele doua secunde am fost dat peste cap si am luat o inghititura serioasa de apa cu nisip; in urmatorul sfert de ora am primit doua placi in cap, una a mea, una a altui surfer; iar la final m-am lovit la un picior in pietrele de pe fundul apei, suficient de dureros incat sa ma scoata pe tusa, nu foarte grav insa (nu va fi nevoie de amputatie). Pentru a-mi face in ciuda, soarele a iesit din nori cand am iesit si eu din apa topaind de durere.

In Taghazout

Restul zilei l-am petrecut pe terasele din Taghazout de la malul oceanului, uitandu-ma la surferii mai norocosi si innecandu-mi amarul in suc de portocale, mere si banane.

Pe inserate am tras o fuga in Banana Village, satul vecin un pic mai rasarit, dovada ca avea Internet. Care venea cu ceai si prajiturele gratuite, asa ca am profitat, desi scopul initial era sa-l ajut pe Jason sa-si comande online ghidul Lonely Planet pentru Africa de Vest.

La intoarcerea in Taghazout am ajuns la concluzia ca mi s-a acrit de calmari, asa ca am incercat un kouskous la unul dintre restaurantele locale. Concluzia a fost ca ceaiul a fost cel mai bun fel al cinei.

Pentru ca valurile serioase se ratacisera pe undeva prin Atlantic, pe fereastra noastra se vedeau doar cateva ridicaturi anemice pe suprafata apei, asa ca ne-am hotarat sa plecam din nou la Tamri.

Am asteptat o ora si jumatate in statie, cu trei autobuze arhipline care ne-au dat cu flit si n-au oprit, si cu doi taximetristi care incercau sa profite de situatie si sa isi castige salariul lunar. Mhand ne-a salvat, gasind o dubita in care ne-am inghesuit opt persoane si opt placi timp de jumatate de ora pana la Tamri.

Dupa ce am intrat in apa nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama de ce nu mai era aproape nimeni prin zona. Valurile veneau haotic, din toate directiile, vantul batea suficient de puternic incat sa te dea jos de pe placa, iar un curent puternic te tragea vartos spre larg. M-am lasat pagubas, in ideea ca preferam sa ajung cu alta ocazie in America.

La intoarcerea in Taghazout am oprit sa admiram surferii de la Boilers Point, care se dadeau pe niste valuri superbe. Eu m-am multumit cu inca o ora si ceva de practica pe valurile pentru grupa mica de la Panorama.

Boilers Point

Dupa un dus binemeritat am stat la povesti cu vecinii, australianul Jason si sud-africanul Piotr. Jason, sudor de meserie in varsta de 34 de ani, isi ia din cand in cand cate o vacanta de 1-2 ani (asta ca sa nu mai ziceti nimic de mine). Vacanta trecuta a calatorit prin toata America de Sud. Vacanta asta a stat cinci luni in Indonezia, doua in Asia de Sud-Est, acum inca patru-cinci in Africa de Vest. Urmeaza direct Europa de Est iar apoi Orientul Mijlociu, cu speranta ca de Craciun in 2006 se va intoarce acasa.

Piotr are 24 de ani traieste de doi ani in Spania, unde a lucrat in echipaje pe iahturi (veliere), ultimul dintre ele apartinand familiei Gucci. S-a plictisit, si-a dat demisia si a venit in vacanta la surfing, inainte sa-si caute un alt job.

Pentru ca tot incercam de ceva timp sa dam de Youssef, unul dintre prietenii lui Mhand care stie sa cante pe bune la djembe, si pentru ca am dat de el, nu l-am lasat sa scape (nici el pe noi) pana la 2 noaptea. Am invatat o gramada de ritmuri noi, pe care le-am si uitat, insa a fost o atmosfera calda marocana, cu prietenii lui Mhand, colegele de camera ale lui Youssef (Fatihma si Fati-flower) si cu tajina gatita la miezul noptii de prietenele lui Mhand si care i-a saturat pe toti cei zece oameni (inclusiv subsemnatul) care si-au bagat mana in imensa strachina de lut.

Eu si Youssef, scotand o gramada de zgomote relativ coordonate

…nu ca ne-am fi plictisit de surfing, ocean, plaja si calmarii maestrului Mbark. Ne-am petrecut oricum dimineata pe plaja din Taghazoute, soparlind la soare si urmarind amuzati cum un parapantist atata cainii de pe plaja.

Dupa care, din motive obiective (adica existenta unui bancomat, inca neprogramata in Taghazout) si foarte obiective (lipsa valurilor pentru surfing, oceanul fiind plat ca ce stiti voi mai plat), am decis sa facem o scurta incursiune in Agadir.

Agadir e cel mai mare oras de coasta din sudul Marocului, o destinatie de lux pentru francezi si marocanii mai instariti. Desi cunoscut de pe vremea cand anticii se dadeau in barci pe aici, Agadir a fost distrus de un cutremur in 1963, iar regele Hassan II a poruncit sa se toarne un deal (un fel de mormant colectiv) peste vechea medina, si sa se construiasca un nou oras, ceva mai la sud. Asa ca ce vedem noi acum e nou, in stil arhitectural cu influente franceze, curat si plictisitor. Lipseste ce cautam noi, adica farmecul pe care il are, in schimb, Taghazout.

Ce ma impresioneaza tine, bineinteles, de sfera designului—large scale typography, o inscriptie pe dealul de langa mormantul colectiv, care zice cu litere luminoase noaptea „Sa-ti fie frica de Allah si sa-ti respecti regele”.

M-am trezit in fata ferestrei, uitandu-ma plin de speranta la ocean care, degeaba, era plat. Asa ca am luat decizia de a lua autobuzul pentru jumatate de ora pana la Tamri, unde era de presupus ca sunt valuri.

Tamri

Erau, chiar prea multe. Oceanul clocotea ca o oala uitata pe aragaz, iar in plus beneficiam si de un flux puternic, asa ca mai mult am facut conditie fizica decat surfing. Cu toate astea, victoria e aproape: azi am reusit sa ma ridic pe placa. Ce-i drept, doar in genunchi si doar pentru o secunda, inainte de a lua o gura sanatoasa de apa cu nisip si o placa in cap. Sunt pe drumul cel bun.

Eu, incercand zadarnic sa ma ridic pe placa de surf

La intoarcere ne-a cules acelasi autobuz care, in urma cu doua saptamani, ne adusese din Essaouira. Jumatatea de ora din Tamri pana in Taghazout am petrecut-o in discutii culinare cu controlorul de bilete, care nu ma credea ca am facut tajina. Asa ca a trebuit sa ii explic ce prostii am facut, pas cu pas, ocazie cu care am primit si cateva sfaturi utile.

Incitat de discutii, am hotarat ca cina va fi tot in familie, ocazie cu care noul experiment intitulat „calmari cu portocale” a dat rezultate pe care cei doi flamanzi surferi le-au considerat comestibile (nu ca ar fi fost greu sa considere comestibil aproape orice chestie ingerabila).

Unul dintre calmari inainte de intalnirea cu tigaia

La 8 seara s-a luat curentul in tot satul, asa ca ne-am infiintat la magazinul lui Mhand unde, la lumina lumanarii, am luat lectii de djembe de la varul sau in clasa a 6-a pana cand s-a facut ora 10 si l-a chemat mama in casa.

Azi natura n-a fost la fel de darnica, iar valurile au fost mai anemice. Ceea ce nu ne-a impiedicat in nici un fel sa petrecem iar intreaga zi, pana la apus, la surfing.

Seara am decis ca e cazul sa fac experimente culinare. Si, cum reteta tajinei era inca proaspata in memorie, am cumparat ingredientele si m-am pus pe treaba. Dupa mai bine de o ora am inceput sa testam pe propriile persoane rezultatele experimentului. Probabil pentru ca eram lihniti de foame dupa atata balaceala, verdictul a fost bland: acceptabil pentru o prima incercare, insa tajina a iesit cam seaca pentru ca oala si capacul au fost metalice, nu din ceramica (cum cere traditia). Totul a fost udat de doua runde de whisky marocan, adica siroposul ceai de menta, preparat in-house.

Si, pentru ca eram pus pe experimente si pentru ca m-a izbit accidental imaginea mea in oglinda de pe hol, am ajuns la concluzia ca arat ca un mop si ca este imperios necesar sa ma tund. Singur. Dupa o ora de arta abstracta realizata cu forfecuta de la briceagul din dotare, rezultatul a fost un eu relativ recognoscibil.

Seara a fost incununata de victoria repurtata impotriva muntelui de vase murdare (reziduu al procesului culinar), dupa care, extenuat, am cazut lat, fara sa-mi mai pese ca fratiorul meu sforaia!