Categorie: Peru

Dimineata n-a reusit sa ma scoata din hamac decat pe la 9, insa o scurta intoarcere pana la Pevas pentru a repara motorul de la canoea lui Wellington a intarziat plecarea mai departe pana dupa pranz.

In cele din urma, totul a fost imbarcat—10 galoane de benzina, mancarea, gentile, pusca lui Wellington, sotia lui si copilul (Jason, cel „mosit” de Richard), eu, Delicia si Richard. Pentru Wellington, lipsa de acasa timp de doua saptamani ar fi fost o problema, asa ca Richard a decis ca e cel mai bine sa ii luam si o parte din familie. Din canoe mai ramasesera deasupra apei 5 cm, asa ca la fiecare zece minute Delicia trebuia sa scoata apa care intra din belsug printre crapaturi.

Altfel, totul a fost minunat. Am navigat mai intai pe Ampiyacu in amonte, iar mai apoi pe Rio Bravo, unul dintre afluentii sai. Pe langa admirarea vegetatiei, a trebuit sa ascult „lectiile” de ornitologie ale lui Richard, si sa imi stramb gatul uitandu-ma dupa papagali, tucani, vulturi si tot felul de alte zburatoare.

Pe Rio Bravo

Dupa 6 s-a intunecat, insa tot nu ajunsesem la destinatia propusa, Nuevo Perú, un alt sat Bora, unde Wellington avea rude. Am continuat pe intuneric, cu el la carma scrutand cu lanterna ambele maluri. In cele din urma, dupa aproape doua ore de navigat pe intuneric, o singura luminita a tradat Nuevo Perú, unde luminita s-a transmormat in lanterna unui batran Bora, pe nume Benjamin, care ne-a poftit in coliba sa. Pana la cina, m-am furisat impreuna cu Wellington la un vecin, pentru a vedea cum se prepara ipi.

Intre pilonii de sub coliba stateau pe vine trei barbati, dintr care unul vantura de impuritati ceea ce aveam sa aflu ca erau frunze de coca uscate pe foc si macinate fin. Dupa ce a terminat, a amestecat-o cu cenusa de la o alta planta (secropia, sau satica) si a cernut-o printr-un ciorap, rezultand un praf verde-gri, numit ipi. Barbatii Bora au luat cate o lingura de praf, pe care au inceput sa o molfaie, dupa care mi-au intins si mie una. Ipi este folosit zilnic, de sute de ani, de Bora, pentru a avea mai multa energie—le foloseste la munca, si le taie si pofta de mancare pana seara cand ajung acasa. Am acceptat lingura plina varf de praf si am bagat-o in gura. Pentru ca, insa, am uitat complet de respiratie m-am trezit ca am inhalat inevitabil o parte din praful verde-gri, inecandu-ma si tusind, in rasetele celorlalti. Nu e placut sa ai cenusa cu gust de frunze de coca in gura si sa stai sa astepti sa secreti suficienta saliva incat sa o poti desprinde de gingii si dinti, pentru ca, in final, sa o poti inghiti. Iar pana atunci, limba si obrajii iti amortesc un pic, senzatie asemenatoate cu cea de la dentist. Ce din tribul Bora molfaie o lingura de ipi timp de 2-3, chiar 4 ore, „condimentand-o” din cand in cand cu un betisor inmuiat intr-un tutun vascos.

Ipi

Dupa 20 de minute n-am mai rezistat si am inghitit malul din gura. M-am intors la casa rudelor lui Wellington pentru cina, dupa care am plecat impreuna cu acesta si cu Richard in jungla. In mod normal as fi fost mai rezervat si as fi considerat-o o indeletnicire periculoasa si prea aventuroasa, insa am avut incredere si l-am urmat pe Richard printre liane, in cautare unei anumite specii de broaste. Pe care n-am gasit-o, insa am avut ocazia sa vad altele, navigand printre stoluri de lilieci dezlantuiti de lanternele noastre. Din fericire n-am „prins” nici unul in par, si dupa vreo ora de explorari ne-am intorc la hamace.

Spre dimineata ploaia s-a mai linistit, iar pana am ajuns in Pevas s-a oprit de tot. Am coborat bagajele mustind de apa si m-am felicitat pentru ideea de a-mi inveli camere in doua randuri de pungi de plastic. In schimb orezul si zaharul nu fusesera intr-o situatie la fel de fericita, mai ales ca geanta se rupsese.

Pevas

Micul dejun in Pevas a constat in donsela, unul dintre cei mai gustosi pesti amazonieni, impreuna cu banane prajite. Delicios. Richard era mai plin de energie decat il vazusem vreodata, mai ales avand in vedere ca statuse de veghe. Asa ca tot micul dejun a fost plin de alte povesti, dupa care m-a luat sa vad atelierul lui Francisco Grippa, unul dintre cei mai cunoscuti pictori peruani—singurul punct de interes din Pevas, de altfel un satuc mic la varsarea raului Ampiyacu. Nu l-am intalnit pe Francisco, care era plecat prin sat, insa am intrat in atelierul sau, intr-o casa mare, cu turn. Atelierul era exact cum te astepti sa fie atelierul unui excentric care lucreaza in jungla—cu tot felul de ciudatenii, precum cranii de crocodili, arme ale triburilor, tobe si totemuri. Sincer insa, am impresia ca stilul picturilor lui Francisco, adica improscatul panzelor cu vopsea, a cam trecut. Parerea mea.

Eu, incercand sa schimb stilul Grippa

Am plecat cu o canoe pe raul Ampiyacu spre Pucaurquillo, satul de unde urma sa plecam mai departe in jungla. Ampiyacu se traduce „raul otravit”, imi spusese Richard, nume dat de indieni nu pentru ca raul ar fi otravit, cat pentru a tine departe strainii. Satul Pucaurquillo e locuit de doua triburi, faimosii Bora si mai putin cunoscutii Huitoto. Insa bineinteles ca nu am fost intampinati de salbatici cu fuste de paie, vopsiti pe fata si agitand sulite, ci de indieni cu tricouri si pantaloni scurti. L-am cunoscut astfel pe Wellington (sau Walito), care urma sa ne fie ghid, si pe familia sa. Wellington era fiul sefului de trib Bora, si bun prieten cu Richard, care ii „mosise” ultimul fiu, Jason, nascut in mijlocul junglei.

Satul Pucaurquillo

Wellington

Am zacut in hamac, urmand ca a doua zi sa plecam mai departe. A plouat majoritatea timpului, insa dupa noaptea trecuta agitata, nu mi-a stricat un pic mai multa relaxare, mai ales ca urma sa fie ultima noapte sub un acoperis. Hamacele au fost intinse afara, cu plasele de tantari peste ele. Insa inainte de a intra sub plasa, am constatat pe pielea proprie atat ineficienta sprayului anti-tantari, cat si cat de hamesiti erau. Si la cati de multi erau, am reusit sa omor prea putini, incluzandu-i si pe cei pe care i-am inspirat accidental.

Azi a fost ziua cea mare, plecarea spre jungla amazoniana. Dimineata a decurs accelerat, intalnindu-ma cu Richard pentru a verifica lista lucrurlor de luat, respectiv pentru a proba o pereche de cizme de cauciuc, iar apoi pentru a impacheta lucrurile, pe care le-am lasat la agentie la Alan, pana la intoarcere. Am cunoscut-o astfel si pe sotia lui Richard—Delicia—o amazonianca din clanul Wambissa al tribului Jivaro, cei cunoscuti pentru tehnica de micsorare a capetelor dusmanilor lor. Si pentru ca a fost o zi a noutatilor, am mai aflat ca Gerard a jucat in Motorcycle Diaries si ca Alan e organizatorul unei conferinte anuale internationale de samanism.

La pranz fusesem invitat impreuna cu Richard de catre Charlie, cu care am ramas la povesti mai bine de doua ore, cat Richard si Delicia au pregatit ultimele lucruri. Am conversat insa in engleza, pentru ca desi intelege romana la perfectie, lui Charlie ii venea destul de greu sa isi gaseasca cuvintele. Mult mai plin de energie decat cu o zi inainte, mi-a povestit despre diverse experiente traite de cand a venit in Iquitos, venire oarecum accidentala, deoarece intentia initiala era de a ajunge la samanii tribului Shipibo din Pucallpa. Cum n-a gasit bilete de avion pentru Pucallpa, a cumparat bilet pentru Iquitos, de unde n-a mai plecat de aproape doi ani.

Nu stiu de ce, insa, Charlie imi lasa impresia ca asteapta un leac magic pentru suferinta lui—prin yoga, meditatie si leacurile samanilor. Sufera vadit din cauza durerilor, insa nu manifesta, parca, dorinta de a avea contact cu lumea. Si, desi am vazut (si re-auzit de la Gerard) ca l-a bucurat nespus de mult vizita mea, Charlie nu pare o persoana sociabila si nu isi paraseste casa decat o data pe luna sau la doua luni, si doar pentru activitati absolut necesare.

Impreuna cu Charlie si Richard

Spre 5, Richard si Delicia au venit sa ma „culeaga”, cu un morman de rucsace de camuflaj ruginite trantite in spatele mototaxiului, si cu Delicia agitand amenintator un instrument-cleste pentru prins serpi. De aici, mototaxiul ne-a lasat in port, unde vasul care ne mai asteapta era ticsit, fara nici un loc liber. Loc pentru hamac, pentru ca pe cele doua punti, hamacele erau aliniate paralel, lipite unul de altul, si umplute de peruani. Am gasit in cele din urma un loc inghesuit de atarnat un hamac, si o banca sub care am bagat gentile. Impreuna cu Richard am stat cu ochii pe ele ca pe butelie, pentru ca portul si vaporul sunt pline de hoti care pandesc orice ocazie. Pentru a fi mai convingator, Richard pusese in evidenta maceta atarnata de rucsac si verifica la fiecare zece minute gentile cu lanterna.

Pe vas, cu destinatia Pevas

Pana a plecat vaporul, aproape de 9 seara, am stat la povesti, Richard fiind un sac fara fund la capitolul acesta. Am aflat astfel despre cum in Caraibe, la tropice, fermierii pacalesc merii—marul este un arbore peren, insa la tropice nu exista anotimpuri, asa ca fermierii, dupa ce culeg merii, rup frunzele; dupa cateva luni acestia infrunzesc si infloresc din nou. Astfel se obtin usor 2-3 culturi pe an.

Mi s-a facut sincer foame cand au inceput povestile despre mancare. Despre tarantule a la plancha, despre carne fezandata de pecari cu fasole, despre viermii din nucile de cocos si o gramada de alte ciudatenii, pe care n-as avea nimic impotriva sa le incerc.

In cele din urma, m-am intins in hamac si, leganat usor de miscarea vasului, am adormit aliniat ca sardelele, strangand bine in brate camera foto si pazindu-mi buzunarele. Noapte buna!

Ba bine ca nu! Nici nu adormisem bine, ca incepe sa ploua zdravan si, desi eram sub copertina, pana reusesc sa ma dezmeticesc, sunt deja ud pana la piele, buimac in haosul creat pe vas cu toata lumea care incerca sa isi rearanjeze hamacele si gentile. „Welcome to the adventure! It doesn’t get any better, it gets worse!”, imi ranjeste vesel in fata Richard, bagandu-mi lanterna in ochi. De cand am plecat din Iquitos, e mult mai vesel si mai agitat—doar ideea de mers spre jungla ii da alta energie. Tuna, fulgera, nivelul de mai jos al vasului e deja inundat, iar bagajele noastre aproape sunt maturate de pe punte de rafalele de vant si ploaie. Richard suspenda un alt hamac deasupra mea in care urca bagajele, si bineinteles ca toata apa din ele va curge pe mine toata noaptea. Ma asigur ca nu visez, pentru ca lucrurile care se intampla, cadrul si personajele sunt exact ca in filmele de aventuri. Ma astept in orice moment sa apara regizorul si sa strige „Cut! Mai tare cu ploaia, baietii din spate care tineti galetile.”

Iquitos e cel mai mare port de pe Amazon. E un oras fascinant, in care turistii trec neobservati, pentru ca are o aroma speciala, pe care (spre deosebire de Cuzco) gringos nu o pot covarsi. In plus, e un oras foarte sigur, fiind singurul din Peru in care politia de pe strada nu poarta pistoale. Poate si pentru ca aici se poate ajunge doar cu avionul sau cu vaporul, neexistand nici o sosea care sa lege orasul de restul tarii.

Iquitos a crescut de la un sat la ditamai orasul acum 150 de ani, cand a inceput febra cauciucului extras din arborii prezeni in jungla amazoniana. Dezvoltarea exagerata a dus la aparitia “baronilor cauciucului”, indivizi extrem de bogati, care si-au construit vile luxoase, placate cu faianta din cea mai scumpa, adusa din Portugalia. Gustave Eiffel a proiectat trei structuri de cladiri, care au fost fabricate, aduse aici cu vaporul in Lima, transportate cu catari si hamali peste Anzi, si reansamblate aici—din pacate doar una mai e in picioare, in Plaza de Armas.

Ma fascineaza Iquitos, si seamana un pic cu Iasul ca atmosfera—dupa cum imi spunea Björn, un prieten care a fost aici. Are tot cam atat de multa populatie (300–400 de mii), are o cladire de Gustave Eiffel (necunoscatorilor le aduc aminte ca Hotelul Traian si vechea Hala de peste din Iasi au fost proiectate tot de Eiffel). Se zice ca, la fel ca Iasul, ar fi plin de fete frumoase—sincer, prefer Iasul la capitolul asta.

Micul dejun l-am luat tot la Yellow Rose of Texas. Stiu, sacrilegiu, veti striga—mancare texana in jungla? Ei bine, micul dejun era o mixtura tipica, chilli texan si bacon, cu yucca prajita si cu sucuri de fructe din jungla (camu-camu, parca). In plus, e un loc pitoresc pentru a lua masa, si aveam nevoie de Gerard pentru a-mi da indicatii cum sa il gasesc pe Richard Fowler.

Am mers ceva pe jos pana la adresa data de Gerard, unde locuia Alan Shoemaker, un prieten al lui Richard. Intre momentul in care l-a sunat pe Richard si venirea acestuia, am apucat sa discutam ceva, si am aflat ca Alan e stabilit aici de 15 ani, insurat cu o localnica (ca si Gerard si Richard), si pasionat de samanism. A avut recent probleme cu sanatatea (peritonita cu septicemie si tromboze, aproape a ramas fara picior), iar tratamentul unui saman i-a salvat viata, dizolvand cheagurile de sange din picior. Nu apucam sa discutam mai multe, ca apare Richard. Are peste 50 de ani, e uscat si rough si e clar alcoolic cronic. Insa e recomandat de toata lumea ca fiind singurul care cunoaste jungla si care poate sa ma duca in zone neexplorate, in care indienii nu isi dau jos blugii si tricourile Nike pentru a imbraca fuste de frunze si a dansa salbatic pentru cativa soli. Schitam vag traseul care va merge pe la adevaratii Bora si inca cel putin doua triburi. Se pare ca vor urma doua saptamani de calatorie in jungla amazoniana, cu riscurile pe care le implica (triburi agresive, caimani si alte animale, tantari si tot felul de boli la care acestia fac curierat gratis), insa si cu promisiunea unei aventuri de neuitat. Cel putin, dupa cum povesteste situl lui Richard.

Richard „Aukcoo” Fowler e un personaj desprins din cartile de aventuri sau de pe Discovery Channel. La baza naturalist, specializat in herpetologie, are multe in lista din CV. E veteran al razboiului din Vietnam, unde a zacut timp de doi ani intrebandu-se zilnic daca va mai ajunge acasa. A crescut tigri si serpi. A ingrijit crocodili de toate tipurile dintr-o colectie privata din State. A lucrat si lucreaza cu tot felul de laboratoare pentru care colecteaza venin de broaste si serpi. Acum 15 ani s-a mutat in Iquitos, iar de 8 ani n-a mai plecat de aici. Cunoaste jungla mai bine decat oricare alt ghid si are o multime de povesti in geanta. Face calatorii de supravietuire in jungla si, pana acum, n-a pierdut pe nimeni. Studiaza si cunoaste plantele junglei si cum sunt utilizate ele de triburi, inclusiv in ceremoniile samanice ayahuasca. Si are o figura si un renume de alcoolic notoriu, care sper sa nu fie o problema in calatoria cu el.

Richard „Aukcoo” Fowler

Sunt norocos ca l-am prins proaspat intors dintr-o alta expeditie in jungla, cu un grup de asiatici, ca nu e sezon turistic in Peru, ca nu e recomandat de Lonely Planet si ca e mai greu de gasit in Iquitos. Iar cand ma intalnesc cu el, se vede ca abia asteapta sa paraseasca orasul si sa se reintoarca in jungla. Punem la cale cateva detalii, dar inca nu stiu incotro exact mergem. Insa Richard imi promite o aventura de neuitat, full-contact cu jungla, si ma convinge.

Profit de uratoarele cateva ore libere si ma indrept spre Belén, cel mai sarac cartier al Iquitosului, cunoscut ca „Venetia Amazonului”. Comparatia e deplasata, pentru ca Belén nu e turistic, nu e de bon ton si nu e, mai ales, ceva de laudat. Cartierul e aglomerat, galagios si mizer, iar cea mai mare parte a lui e formata din case si baraci de lemn plutitoare, care se ridica si coboara odata cu Amazonul. Oamenii traiesc aici in conditii deplorabile, devarsa resturi, fac baie si spala rufe in apa care curge prin fata casei, iar principalul mijloc de deplasare e canoea, care de multe ori abia iese 3-5 cm deasupra apei. Insa cu toate astea, lumea isi vede cat mai normal de viata, admira Amazonul de pe „prispa casei”, iar copiii se balacesc in jurul prispei.

Belén

Plec din Belén, insa ma opresc in partea terestra, neplutitoare, a cartierului, unde e o piata aglomerata si galagioasa. Testez fructe ale junglei, majoritatea de care n-am auzit si n-am vazut in viata mea, insa nu gasesc nimic care sa ma dea pe spate. Si abia dupa ce parasesc tarabele cu fructe imi dau seama ca pofta m-a facut sa uit de spalat fructe, maini, sau faptul ca anumite fructe mai zemoase, precum pepenii, pot fi contaminate in interior. Sper sa nu fiu tintuit la pat de dizenterie in primele mele zile in jungla.

Turul pietei se incheie cu o captura bogata de ardei iuti, dintre care favoritii mei sunt Charapita, mai mici decat o boaba de mazare si de-a dreptul mortali.

Ardei iuti: Charapitas, Rocoto, Aji miraflores, Aji limo, Misguinucho, Motelito si Puncunucho

La 7 sunt din nou la Yellow Rose unde Gerard ma asteapta sa mergem sa-l vizitam pe Charlie, un roman care traieste de doi ai in Iquitos. Sincer, sunt un pic sceptic cand Geard imi spune ca stie un roman in Iquitos, pentru ca am intalnit suficienti straini care fac confuzia Bucharest-Budapest sau mai rau.

Ajungem rapid pe Condomine 544, strada ce poarta numele unui baron al cauciucului care a dat numele prezervativului—condom. Gerard bate la usa si un barbat ii deschide. In urmatoarele 30 de secunde, indoiala mea referitoare la originea lui Charlie dispare, pentru ca barbatul imi da „buna ziua” in romana, chiar daca e cu un accent usor stalcit. Charlie are in jur de 50 de ani si barba si parul carunt. Daca nu ar fi slab, ar semana un pic cu George Lucas. E vadit emotionat de prezenta mea, ceea ce nu impiedica, insa povestile sa inceapa. Numele lui e Karol Pal si e originar din Covasna. A incercat sa fuga din tara de doua ori in anii ’80, a fost prins, inchis si batut de Securitate. A treia oara, in noapte dintre 23-24 august 1982, cand soldatii care pazeau frontiera erau inca ametiti dupa sarbatoare, a reusit sa fuga. A ajuns in Statele Unite, in Dallas, unde a lucrat in industrie, cu zacaminte si minerale, insa se pare ca intoxicatia cu metale l-a doborat. In 2000 a fost diagnosticat cu cancer si metastaze, iar doctorii nu i-au dat mai mult de 12-18 luni de trait. A inceput sa apeleze la medicina alternativa, si a ajuns in Iquitos, unde cu ajutorul unui saman si al leacurilor acesuia, starea sa s-a mai imbunatatit. Insa se vede suferinta pe fata lui, si din cand in cand se mai opreste din povestit si inchide ochii pentru a se readuna. Se vede, insa, ca e si placut surprins de surpriza facuta de Gerard, mai ales ca e prima data cand vede un roman si vorbeste romaneste (cu greu) dupa 25 de ani!

Iar seara trece repede, astfel ca la plecare ramane sa il mai vizitez si maine pe Charlie, impreuna cu Richard (cu care este prieten), inainte de plecarea noastra in expeditie.

Ma trezesc dimineata cu noaptea in cap, pentru a ajunge la timp la aeroport. Sunt acolo la 7 fix, fericit ca la AeroCondor coada la check-in e mica. Stupoare insa! Se pare ca nu sunt pe lista de pasageri. Stiam ca in Peru e obligatoriu sa reconfirmi biletul cu 48 de ore inainte de zbor, insa eu il cumparasem doar cu o zi si jumatate inainte… Toate verifcarile de sistem, timp de jumatate de ora, telefoane date la agentie, au ramas fara nici un raspuns, asa ca mi s-a spus doar „ne pare rau!”.

N-am avut insa timp sa ma enervez mai mult decat era necesar si sa coc planuri de razbunare, pentru ca am vazut o persoana oarecum cunoscuta care se agita pe langa check-in „Señor Marius, señor Marius!”. Era femeia care imi vanduse biletul si care, gafaind, imi adusese un nou bilet la o alta linie aeriana, cerandu-si scuze de faptul ca linia aeriana nu ii confirmase biletul. Am rasuflat usurat, iar dupa inca doua ore de asteptat, eram in avion.

In Lima am stat in aeroport cinci ore, asteptand conexiunea pentru Iquitos. O zi deloc interesanta, petrecuta pazind bagaje, confirmand rezervari la zboruri, alergand de la un check-in la altul.

Si probabil ca ar fi ramas asa, daca n-as fi ajuns in Iquitos. Primul lucru remarcat la coborarea din avion a fost ca seara in Iquitos e mai cald si mai umed decat in dusul de la hotelul Royal Qosqo din Cuzco. Al doilea lucru, pe care nu se putea sa nu il remarc, a fost multimea de „taximetristi” care m-au asaltat la iesire „Cinco soles señor!”, „Dos soles, señor!”, „Trés soles, señor!”. Zic „taximetristi” pentru ca aveau mototaxiuri, adica un fel detriciclete motorizate. M fost asaltat la propriu, cu 20 de indivizi aproape calare pe mine—asa ca m-am amuzat un pic pe seama lor si I-am rugat sa se alinieze si am inceput „Din Oceanul Pacific, a iesit un peste mic etc. etc.”. Asa am scapat de jumatate dintre ei, cei care nu vor sa aiba de a face cu „locos”, adica cu nebunii. Din cei ramasi am ales unul cu o fata un pic mai cinstita, Fernando.

Iquitos noaptea

Douazeci de minute, cat a durat drumul pana in centru, am tot conversat cu Fernando despre Iquitos si jungla, despre localnici si despre multe altele. S-a oferit pana si sa-mi dea o harta detaliata a zonei, daca m-ar fi batut gandul sa plec in jungla. In cele din urma, m-a lasat la poarta hotelului. Aici, prima camera care mi-a fost oferita avea deja „chiriasi”, o familie de gandaci de bucatarie, sau mai bine zis „de jungla”, pentru ca erau mari cat aratatorul meu. Am refuzat si am ales o alta camera, mai curata si fara chiriasi. Dupa un dus rapid, am iesit sa vad orasul. Era seara tarziu, dupa 9, insa centrul era animat. A doua zi era ziua orasului, iar fiesta era in toi. Artificii, concerte, balci, nebunie.

Belen, cartierul care pluteste pe Amazon

Iquiteni petrecand de ziua orasului

Iron House, proiectata de Gustave Eiffel, adusa pe vapor si apoi carata peste Anzi, si reansamblata in Plaza de Armas din Iquitos

Am razbit pana in Plaza de Armas, la restaurantul Yellow Rose of Texas, unde auzisem ca il pot gasi pe Gerard Mayeaux, fostul sef al Biroului de Turism, si omul cel mai indicat pentru a da sfaturi.

Gerard Mayeaux

Yellow Rose e, intr-adevar, o oaza de Texas in mijlocul junglei amazoniene, doar ca pe langa sei de cal pe scaunele de bar, steaguri confederate si capete de vita impaiate, are si specificul local—piranha si crocodili uscati, piei de sarpe si tot felul de nimicuri indigene atarnate. Gerard a fost foarte amabil si timp de mai bine de jumatate de ora mi-a vorbit despre optiunile de a explora jungla off the beaten track, adica nu cu o agentie care face tururi la gramada. Alternativele mele erau indienii Cucama, care insa erau destul de departe de Iquitos, si Richard Fowler. Richard, veteran al US Army, pasionat de studiul reptilelor si un bun cunoscator al junglei, insa cu o mare problema—bautura. Am decis ca vreau sa ma risc, insa mai intai era nevoie sa îl gasesc pe Richard.

Yellow Rose of Texas in… Iquitos

Trebuie sa mai stau si azi in Cuzco, pentru ca am gasit bilet pentru Iquitos abia pentru maine. Nu-i bai, ca tot aveam nevoie de un pic de relaxare. In plus, ii bat la cap pe cei de la agentie sa imi dea asigurarea pe care am platit 30$ pentru a-mi putea face o radiografie la piciorul drept. Stiu ca n-au facut nici o asigurare si ca au bagat banii in buzunar, insa am contractul semnat, asa ca in final sunt de acord sa plateasca radiografia. Desi cabinetul e modern pentru Peru, e amuzant cum doctorita si ghidul care ma insoteste apuca de tablia mesei pe care stau pentru a potrivi exact piciorul meu sub aparatul cu raze X. Deci se poate si mai rau decat la noi.

Radiografia arata mai bine decat se simte piciorul meu. Nici o fisura, doar spatiul articular marit, probabil de la traumatism, asa ca scap doar cu antiinflamatoare si recomandari de repaus. Insa radiografia costa 100 de soli, adica un pic mai mult decat cei 30$ cat am platit pentru asigurare, iar agentia se vede nevoita sa plateasca, fara sa faca scandal.

La plecare am ocazia sa vad un „monument” inedit din Cuzco, o casa bantuita si care nu e locuita de mai bine de 30 de ani. Ghidul imi spune ca acum trei ani a avut loc o petrecere de Halloween si ca doi dintre participanti au innebunit pana dimineata.

Casa bantuita din Cuzco

Resul zilei decurge anost, pentru ca ploua, si turul calare al orasului pe care il planificasem pica. Insa gasesc alternative pentru a-mi mentine bun dispozitie. Mai intai, fac un tur de signage spotting, adica semnalizarea turistica din Cuzco, si sunt impresionat de placutele de faianta cu numele strazilor.

Insa Ploaia are ceva cu mine (si eu cu ea). E anotimpul ploios (vara) aici, si ploua cand ii tuna, marunt si enervant, cu atat mai enervant cu cat mai este si frig. Sunt insa momente cand o raza de soare isi face de cap si razbate, dand fie nastere unui splendid curcubeu (care de altfel e si simbolul orasului), fie unor vederi spectaculoase a cladirilor vechi ale orasului.

Catedrala Santo Domingo, construita pe vechiul templu incas, Corichanca

Cand toate lucrurile de facut esueaza, ramane intotdeauna unul eficient, care iti creste buna dispozitie si subtiaza contul–shopping-ul. Misun mai bine de doua ore dupa cadouri si alte de-astea prin oras, si doar ploaia imi taie la un moment dat cheful de targuit si sapat dupa tot felul de lucruri interesante. Iar seara la hotel, nu am timp sa ma plictisesc, pentru ca timp de mai bine de o ora incerc sa gasesc o modalitate de a ambala si pozitiona lucrurile mai fragile, astfel incat sa ajunga intregi acasa.

Dimineata a venit odata cu claxoanele de sub fereastra, adica pe la un 5. Am mai tras de patura peste cap, doar-doar o avea proprietati antifonice. Vezi sa nu. Micul dejun in Huyro a insemnat pui prajit cu cartofi si orez–culmea ca ceaiul nu e la moda in asa-zisa capitala a ceaiului.

In Huyro

N-am mai stat mult, am incalecat si dusi am fost, spre Cuzco. In afara de ploaie, vant, ceata, noroi si frig, nu am ce sa va povestesc despre calatoria inapoi, poate doar ca faceam numaratoarea inversa la kilometrii si orele ramase pana la un dus fierbinte, haine si bocanci uscati.

Inapoi spre Cuzco

Am oprit pe drum in Urubamba, un sat cu numele raului care strabate Valea Sacra, la atelierul de ceramica a lui Pablo Seminario. Pablo este arhitect si s-a mutat aici din Piura (un oras nordic al Peru-ului) acum 27 de ani, deschizandu-si un atelier de ceramica impreuna cu sotia. Ceramica face o gramada de lume in zona, datorita turismului intens, insa sotii Seminario fac diferit. Au studiat ceramica si simbolistica culturilor pre-Columbiene, iar stilul lor este o interpretare contemporana a acestora. Desene Mocha, Nazca, Paracas, Chimu se regasesc uneori in acelasi obiect de ceramica (sau, mai nou, mobilier si bijuterii semnate Seminario).

Creatiile familiei Seminario

Pablo si fiul sau, Pablo Jr., imi fac turul atelierului si imi raspund la toate intrebarile pe care reusesc sa le formulez coerent in spaniola, legate de simbolism, de misterele desenelor culturii Nazca, despre eróticos, adica ceramica cu simbolistica sexuala, despre care eu cred ca e mai degraba o gaselnita pentru a specula banii turistilor. Insa se pare ca sexul a fost dintotdeauna prezent in ceramica pre-Columbiana, dupa cum arata si o serie de exponate din micul muzeu din atelierul Seminario.

Pablo Jr. si Pablo Sr.

Imi iau calduros ramas bun de la cei doi, tatal si fiul Seminario, si incalec in directia Cuzco. Bate un vant rece si ploua marunt, insa viteza motocicletei face ca fiecare picatura de ploaie sa fie ca un ac de gheata pe fata mea. Iar kilometrii curg, si Cuzco nu se vede… Decat mult prea tarziu, cand frisoanele de frig deja m-au cuprins si m-au facut o persoana irascibila pentru cei de la agentie, unde predau motocicleta si echipamentul. Si seara se incheie in acelasi ton, pentru ca dusul fierbinte sperat e imposibil, pentru ca e o problema la hotel–incat ma bag sub doua paturi si adorm, un pic mai fericit cand picioarele incep sa mi se incalzeasca.

Anul 2007 va fi probabil unul somnoros, daca e sa ma iau dupa cat de des am dat snooze la alarma care trebuia sa ma trimita val-vartej spre rasaritul de la Machu Picchu. Abia la 5 am fost apt sa fac ochi si sa o imi dau sufletul la cel mai masochist mod cu putinta, urcand treptele taiate in piatra de incasi, pret de 8 kilometri. Numai ca am uitat de piciorul accidentat si de lipsa prelungita de la activitati fizice solicitante de tip fitness, asa ca mi-a luat mai bine de doua ore sa ajung in varf. Din nefericire, suficient de mult incat sa pierd rasaritul. Din fericire, o ceata deasa i-a impiedicat si pe cei mai harnici sa-l vada.

Urcand spre Machu Picchu

Primul lucru pe care l-am remarcat despre Machu Picchu, chiar inainte sa-l vad, e ca e cea mai scumpa distractie din Peru. Biletul de intrare e $40, trenul de la Cuzco pana aici e $70 one-way, autobuzul pentru pensionari de la Aguas Calientes la Machu Picchu (8km) e $8. Asta in conditiile in care o camera la hotel costa de la $3 in sus, la fel si o masa cu trei feluri la un restaurant.

Machu Picchu, inclusiv vederea clasica

Trecand peste partea meschina, prefer sa las Wikipedia sa va spuna povestea sanctuarului din varful muntelui, pentru ca sta mai bine cu talentul si rabdarea decat mine. Ce pot spune, doar, e ca a meritat sa bat 400 km pana aici. Nu sunt un fan al muzeelor si ruinelor, ba mai mult, as putea spune ca, pentru mine, toate sunt la fel in mare masura. Si daca as fi vreun Ministru al Culturii, as da dispozitie ca toate ruinele sa fie reconstituite la starea initiala, nu lasate pe campii. Revenind la Machu Picchu, recunosc ca este impresionant, si nu ca arhitectura, ci ca locatie in varful unui pisc, un oras invaluit in ceata, misterios, un oras secret si pentru incasi.

Nici un rasarit, doar ceata deasa

N-am mai indraznit sa ma aventurez inca doua ore pe treptele inguste de pe Huayna Picchu, varful din spatele Machu Picchu, care pe langa ruinele sale proprii, ofera si o priveliste unica asupra cetatii secrete. Am devenit pensionar, si dupa trei ore hai-hui prin ruine, am coborat in Aguas Calientes cu autobuzul.

In Aguas Caliente n-am mai stat decat putin, suficient insa sa ma amuz de indarjirea cu care localnicii sustin ca numele corect al localitatii nu e Aguas Calientes (dat de izvoarele termale din apropiere), ci Machu Picchu Pueblo–halal incercare de rebranding, sa numesti un satuc dintr-o vale ceva de genul „Satul Varfului Machu”. Dupa care am luat trenul spre hidrocentrala, avand in vedere ca ar fi fost plictisitor sa fac drumul inapoi tot pe jos.

Jumatatea de ora petrecuta in tren a fost plina de surprize. Peruanul care statea in fata mea a inceput sa faca conversatie, si a trebuit sa raspund, incercand sa exploatez la maxim spaniola invatata de cand sunt aici. Am mai fost intrebat de unde sunt, insa raspunsul „Rumania” a fost descumpanitor pentru toti interlocutorii–cei mai destepti s-au abtinut de la comentarii de genul „Errr… Alemania?”. Insa taranul peruan din fata mea m-a lasat masca. Stia de Bucuresti, de Constanta, de Delta Dunarii, de Nadia Comaneci, de Ceausescu, de Chisinau si Republica Moldova, bineinteles ca si de Dracula si de Transilvania, insa si de campurile petrolifere romanesti, de vinuri si de inca alte cateva lucruri. Am continuat discutia, raspunzandu-i la intrebarile care le avea legate mai degraba de actualitatea din Romania, pentru a avea timp sa imi formulez in minte o intrebare clara in spaniola–cum de stie atatea? Raspunsul a venit repede si simplu. „Am studiat resurse naturale la Moscova timp de sase ani, acum mult timp. Iar in perioada aceea am si calatorit un pic, am vazut Odessa, Varna dar si Constanta”. N-am apucat nici sa-mi iau ramas bun, pentru ca tocmai coboram in statia de la hidrocentrala si peruanul atotcunoscator a luat-o la fuga sa prinda un loc in camionul pentru Santa Teresa. Insa nu m-a mirat, mai tarziu, sa-i vad poza si numele pe un afis electoral pentru primaria din Santa Teresa–inginerul Americó Rivas.

N-am mai oprit in Santa Teresa decat pentru lua bagajele lasate cu o zi in urma, si a alimenta („benzinaria” din sat, de fapt, e o bodega cu butoaie cu benzina, iar alimentarea se face cu o galeata si o palnie). Insa am facut un ocol, pentru ca la 2 km de sat se aflau niste izvoare termale, unde ne-am incalzit oasele si am inotat intr-o piscina exterioara (pretentios spus) inconjurata de pantele Anzilor si jungla.

La izvoarele termale langa Santa Teresa

Am trecut de Santa Maria odata cu lasarea serii si am oprit in Huyro, un satuc aparent mizer si minuscul, insa despre care Alejandro imi spusese ca produce ceai negru de foarte buna calitate. Ceai am gasit, la un magazinas, insa satul nu avea nici un restaurant sau macar o picanteria, asa ca ne-am indopat cu frigarui de vita si cartofi de la o localnica cu un gratar ambulant la coltul strazii.

Reintors la „hotel” (de fapt o hospedad destul de mizera, dar singura gasita), am fost oprit la o bere in stil peruan de catre familia care sarbatorea noul an in curte. Bere peruana inseamna ca exista o sticla de minim un litru si un pahar care se dau din mana in mana–bea primul, insa destul de incet, pentru ca se sta la povesti, dupa care sticla si paharul trec la urmatorul, si tot asa. Am stat si eu destul de mult la povesti, pentru ca sticla si paharul au trecut de cel putin patru ori pe la mine. Insa aveam ce povesti. Mai intai, m-au tras de limba despre ce fac, de unde sunt (surpriza, mezinul familiei stia macar de Transilvania si Dracula, stia ca e o legenda si vazuse un film pare-se istoric–insa a dat-o in bara cand a zis ca Vlad Tepes bea sangele turcilor invinsi). Dupa care a urmat povestea lor, mult mai interesanta decat a mea.

Povestea e legata de istoricul cultivarii ceaiului in Huyro, din 1913, si de familia La Torres, care detinea hacienda si care a adus un specialist in ceai din Sri Lanka pentru a imbunatati procesul de fabricare a ceaiului negru–tatal capului familiei cu care stateam la bere. Probabil ca n-as mai fi scapat in veci de povesti si bere, avand in vedere ca pasiunea mea pentru ceai n-a trecut neobservata, insa se facuse deja tarziu si a doua zi trebuia sa plec dimineata devreme spre Cuzco. Desi regret ca n-am dat curs invitatiei de a merge a doua zi si a vedea plantatiile de ceai si fabrica veche La Torres.

Ploaia ma trezeste si imi dau seama ca nu e deloc funny sa plec la drum spre Aguas Calientes (sau Machu Picchu Pueblo, cum mai e cunoscut) pe vremea asta. Dar n-am de ales.

Micul dejun in Santa Teresa consta intr-o specialitate locala, rocoto relleno, adica ardei iuti umpluti, pentru care am dat comanda speciala cu o seara inainte. Sunt deliciosi, insa din pacate au fost gatiti prea mult si a iesit iuteala din ei.

Plecam pe ploaie spre o hidrocentrala la 20 km de Santa Teresa, locul unde se termina soseaua circulabila. Aici Alejandro va ramane sa pazeasca motocicletele, si tot de aici, va trebui sa merg pe jos 11 km spre Aguas Calientes, partial pe langa calea ferata. Piciorul meu drept nu protesteaza la ideea de mers pe jos, ci mai degraba la cea de a fi indoit cand stau in saua motocicletei, asa ca iata-ma plecand de nebun prin ploaie prin jungla. Drumul a luat trei ore, nu doua, pentru ca a trebuit sa ma minunez de peisaje. E fascinant sa vezi cum se ridica ceata si ascunde piscurile, sau sa te gandesti ca ar fi o nebunie sa faci rafting pe raul Urubamba, care fierbe de la ploile din ultimele zile. Asa ca uit ca sunt ud leoarca, desi am un poncho de ploaie pe mine, si ajung fericit (dar ud) in Aguas Calientes.

Prin jungla, spre Machu Picchu

Pe acolo pe sus e Machu Picchu

N-are sens sa va zic ce si cum am mancat, sau cat timp mi-a luat sa gasesc cazare—e aceeasi poveste ca peste tot, mai ales ca Aguas Calientes, locul de plecare spre Machu Picchu, e supra-aglomerat cu gringos. Supriza a fost insa sa il vad coborand din trenul de dupa-amiaza pe Alejandro, care reusise sa lase motocicletele in paza unor prieteni de la hidrocentrala, si venise sa petreaca revelionul la o prietena. Insa inainte de asta, m-a invitat la o chicha.

Prinsesem gustul de chicha din Quillabamba, insa Alejandro mi-a explicat pe indelete lucrurile. In primul rand, exista mai multe tipuri—chicha de quinua, chicha frutillada, chicha morada, chicha amarilla si tot asa. Insa chicha adevarata e chicha amarilla, care se face din porumb germinat si fermentat, rezultand un fel de bere. Se zice ca pentru a fermenta chicha, femeile din Peru mesteca boabele germinate de porumb si le scuipa in vas. Eu sper totusi ca nu. Gasim in partea ne-turistica a satucului o chicheria, pe care Alejandro o recunoaste dupa carpa rosie atarnata intr-un bat la intrare. Aici chicha se serveste in pahare de sticla, insa mari si solide ca niste halbe, care se apuca cu ambele maini (in caz ca te ametesti…). Stam mai bine de o ora la cate un litru de licoare fermentata si la taclale, prilej pentru a-mi imbunatati cunostintele de spaniola, iar la plecare ne uram „Feliz Año!” si Alejandro, in spiritul traditiei locale, imi toarna in cap o mana de confetti si petale galbene.

Anul nou in Peru vine cu sapte ore intarziere fata de fusul meu orar, insa manifestarile in mare sunt la fel—oamenii stau in familie sau cu prietenii si beau si se veselesc. Cu cateva ore inainte, in strada se aprind focuri si oamenii arunca lucrurile vechi, in speranta unei reinnoiri. Si peste tot vezi lucruri galbene, de la chiloti pe tarabe, la baloane si palarii din hartie, la amestecul de confetti si petale de flori. E fascinatia peruanilor pentru oro, aur, intr-o tara in care pe vremuri incasii poleiau zidurile cu aur, iar azi saracia e la moda, asa ca galbenul, sau amarillo, e expresia unei doleante mai degraba materiale, ridicate la rang de superstitie.

Se ard lucrurile vechi…

Copiii se joaca cu petarde…

Iar la miezul noptii toata lumea are confetti galbene in cap

La miezul noptii, in piata centrala (care inca nu se cheama de Armas) bubuie petarde si artificii, lumea se imbratiseaza si isi toarna in cap confetii galbene, iar eu ma duc sa dorm, sperand ca a doua zi ma voi trezi la timp pentru rasaritul de pe Machu Picchu. La Multi Ani!

Crezusem ca facusem o afacere mai buna decat Alejandro, alegand camera cu fereastra si vedere la strada, insa fata de om trezit la 5 si ceva dimineata (de lumina care intra din belsug, si de primele camioane si motociclete harnice), pe care am vazut-o in oglinda, spunea clar ca nu. Piciorul statuse intins toata noaptea, si dupa il simteam de parca mi-ar fi spus ca n-are nici un chef sa se indoaie azi.

Inainte de a pleca din Quillabamba, am trecut din nou pe la curandero Huyra, pentru partea a doua a sedintei de vindecare. Lucrurile au semanat destul de mult cu prima—batranul mi-a spalat tot piciorul mai intai cu alcool, apoi cu tot felul de fierturi de ierburi, mi l-a incalzit si masat vreo jumatate de ora. A inceput apoi cu flexarea piciorului. Uimirea mea ca prima flexie de 90 de grade nu e dureroasa, s-a transformat in grimase si apoi in urlete, spre ultimele din cele 50 de flexii. A urmat din nou invelirea piciorului in fasii cu o pasta verde, dupa care ne-am luat la revedere de la energicul curandero, desi senzatia a fost de adio, la cei 90 de ani ai batranului.

Am renuntat la calatoria spre Mandor, pentru ca Alejandro auzise zvonuri ca strainii sunt jefuiti cu cutitul la gat, asa ca am calatorit spre Siete Tinajas, o alta cascada din zona. Nu stiu ce as putea sa va povestesc de orele petrecute in drum spre cascada sau la intoarcere, sau drumul mai departe spre Santa Teresa… Despre caldura umeda care ma sufoca sub casca, despre jungla de pe malul raului Urubamba, despre camionetele stravechi care ne faceau sa inghitim kilograme de praf, sau de suvoaiele de apa prin care trebuia sa trecem si care ne udau pana aproape de brau… Nu ma omor dupa descrierile de peisaje, nici macar de alea din jungla, dovada ca din liceu sar peste pasajele de acest gen—da, sacrilegiu, si peste alea din „Stapanul Inelelor” al lui Tolkien. In schimb, mi-a trecut o idee prin cap, si am cumparat din Quillabamba doi bureti si o rola de banda adeziva, cu care mi-am fixat camera video pe casca, de va dati seama cum se uitau peruanii pe langa care treceam. Si m-am tot jucat cu noua gaselnita, filmand traseul spre Siete Tinajas pana cand am ramas fara baterie.

Cascada Siete Tinajas

In scurta pauza de pranz in Santa Maria am invatat sa deosebesc un sol fals de unul adevarat. Pe fata, elementele care fac diferenta sunt liniile din dreapta, care la fals sunt mai rare si nu sunt paralele. Pe spate, detaliile Cornului Abundentei si liniile sunt mult mai fine la original. In plus, culoarea metalului difera. Se pare ca falsificarea in special a monedelor, e „la moda” in Peru.

Nuevo Sol (in dreapta falsul)

Mai tarziu, drumul spre Santa Tereza, nu a mai fost atat de distractiv. Era mult mai ingust, cu curbe stranse pe marginea unor versanti abrupti, si cu pietroaie imprastiate peste tot, din acelea care imi venisera de hac cu doua zile in urma. De altfel, si nu o data, era sa zbor de pe drum cu tot cu motocicleta. Noroc ca piciorul mesterit de batranul Huyra incepuse sa functioneze, ba mai mult, puteam sa apas si frana de pe spate cu el.

Pe versantii Anzilor

Am ajuns in Santa Tereza la apusul soarelui. Un catun cu doua ulite paralele, dintre care una asfaltata, fara Plaza de Armas (pariu ca in maxim doi ani isi construiesc una!), Santa Tereza e o oaza de liniste si de frumusete, in ciuda acoperisurilor de tabla si a aparentei lipse de traditional. Are in primul rand apa calda la hospedad, gazda unde ne-am luat camere. Are un restaurant cu pizza si spaghetti bolognese, insa si cu aji de gallina si chicha morada, bautura dulce din porumb negru. Si vecini ai gazdei care iti ofera un loc langa ei, pe „prispa” casei, si fac „posta” o sticla cu cerveza (bere) si un pahar, acelas pentru toti. Are muzica rock, care de altfel e foarte populara in America de Sud, si nu e de mirare ca la o chicheria sau la o picanteria sa rasune Deep Purple sau Red Hot Chili Peppers. Are un je-ne-sais-quoi, sau yo-no-se-qué, care probabil ca va disparea in cativa ani cand soseaua va face accesul turistilor mai facil. Si mai are si ploi neasteptate, care iti fac praf orice speranta ca ghetele pe care le-ai pus la uscat vor fi vreodata altfel decat mustind de apa…

Santa Teresa