Viata la tara

Ne-am luam ramas bun de la Cipanas, balacindu-ne in apele termale din cada din baie. Starea de curat si bine a durat pana cand ne-am urcat in autobuzul catre Tasikmalaya, escaladand saci cu cartofi si verze si localnici care se uitau curiosi la noi.

Incepuse sa ploua zdravan imediat ce autobuzul a demarat scrasnind din osii, fara ca soferul sa aiba emotiile noastre in curbele stranse. Dupa o ora in care ne-am felicitat ca nu ne-am rostogolit ca sacii cu varza, am coborat in Kampung Naga, un satuc uitat intr-o vale printre vulcanii locului. Am stat cuminti inca o ora sub streasina unui warung, dupa care am coborat in vale, in sat.


In Kampung Naga

Kampung Naga e unul dintre putine sate indoneziene traditionale ramase. Atat de traditionale, incat am avut iminenta senzatie ca abia ce s-a terminat al doilea razboi mondial si japonezii si-au luat talpasita, lasandu-i pe tarani sa isi continue traiul.


Tarani ocupati

N-am stat mult, grabindu-ne sa ajungem inainte de inserat in Tasikmalaya, de unde planuiam sa luam un tren mai departe. Ajunsi acolo, n-am gasit gara, asa ca ne-am multumit sa asteptam un autobuz catre Yogyakarta.

Despre aerul conditionat

De cand ajunsesem in Indonezia, de fiecare data cand cineva intreba si afla ca suntem din Romania, pe fata le aparea expresia aceea, de chiulangiu la orele de geografie. Asa ca am ramas masca sa vad intr-o reclama la aer conditionat (Plasmacluster) ca promova „Coanda air flow”. N-am avut curiozitatea, recunosc, sa intreb pe vreo unul dintre cei care se uitau la televizor in autogara daca stiu ce e aia.

Mai departe, aerul conditionat m-a bantuit tot restul serii. Inteleg ca in Indonezia e cald. Si umed. Am fost incantat ca am gasit bilete la autobuz cu aer conditionat pentru o calatorie de 8 ore. Insa n-am inteles de ce in autobuzele indoneziene, aerul conditionat e setat pe temperaturi care fac iernile romanesti sa para primavara. Efectul Coanda–daca a existat si la aerul conditionat din autobuz–n-a facut decat sa ne lungeasca chinul pana cand am coborat, la 4.30 dimineata, in zapuseala din Yogyakarta.

Gunung Papandayan

Inalt de 2682 m, Gunung Papandayan e unul dintre cei mai activi vulcani ai Indoneziei. A erupt ultima oara in 2004, si toata valea din jurul sau a fost evacuata. E interesat ca imediat ce se linisteste, lumea revine pe versantii muntelui, construiesc din nou case, strazi etc. si o iau de la capat (lucru valabil pentru multi alti vulcani, din cate inteleg).

Am plecat dis-de-dimineata, la 5.30, cu doar trei ore de somn la bord. Speram sa prindem rasaritul, insa soarele era deja pe cer la acea ora. Aveam sa descoperim ca, oricum, ar fi trebuit sa renuntam si la cele trei ore de somn pentru a ajunge la timp. Din Cipanas am luat un angkot, adica minibus, care ne-a lasat la Cikajan dupa o ora. Foarte amabil, soferul a parcat si a mai asteptat cinci minute pana a aparut un alt minibus in care ne-a facut semn sa urcam. Am mers inca jumatate de ora pana la Cisurupan, un sat pe versantii vulcanului Papandayan, unde minibusul ne-a debarcat intr-un nor de praf.

Fusesem informati de cei de la hotel, intr-un amestec de engleza si indoneziana, ca de acolo trebuia sa luam mai departe un ojek spre varful muntelui. Ne-am uitat in jur mai bine de un minut, sperand ca exista o sansa sa fi inteles gresit. Din pacate, ne-am lamurit abia in momentul in care soferii de ojek ne-au asaltat cu oferte–ojek-urile erau niste scutere amarate. Indonezienii nu se targuiesc mult. Nici noi n-a fost nevoie, asa ca ne-am trezit urcati fiecare in spatele unui tanar pe scutere, accelerand la deal si incercand sa evite gropile adanci din asfalt, ramase asa probabil de la ultima eruptie.


Cautand aventura, pe doua roti de ojek

Dupa mai bine de jumatate de ora in care am fost ingrijorat de suspensiile din spate ale scuterului pe care le apasam cu intreaga mea fiinta, am fost debarcati la capatul drumului asfaltat, intr-o parcare din care se zareau cele doua cratere pufnind nervos.


Spre craterele lui Papandayan

In parcare asteptau, ca soparlele la soare, vreo zece cowboys, tineri de-ai locului, gata sa isi ofere serviciile de ghid. Ciudat, avand in vedere ca nu vazusem picior de turist de cand aterizasem in Cipanas (in Indonezia acum e cam extrasezon, avand in vedere ca e sezonul ploios al anului).

Am batut repede palma cu un pusti care isi zicea Johny si stia ceva engleza, avand in vedere ca lectiile mele de indoneziana ajunsesera abia la faza la care stiam sa spun fara ezitare Saya tidak bisa bicara bahasa Indonesia. Saya mengerti bahasa Indonesia sediket-sediket saja, adica ‘Nu vorbesc indoneziana. Pot sa inteleg foarte putin’.

Foarte curand mi-am adus aminte ca am cam chiulit la orele de educatie fizica (adica sala fitness) anul asta. Din fericire, calvarul n-a durat decat doua ore. Am urcat printre bolovani prabusiti, paraie bolborosind si un miros de sulf din ce in ce mai puternic, pana cand n-am mai rezistat si a trebuit sa folosim servetele de hartie pentru a respira prin ele. Pentru ca vantul incepuse sa sufle mai puternic, am inceput sa ocolim primul crater al lui Papandayan in directia opusa vantului, iar aerul a devenit din nou respirabil.


Ocolim primul crater, in directia opusa vantului

Peisajul e dincolo de orice asteptari. Il pot compara doar eventual cu cel din Lord of the Rings, in care Frodo urca vulcanul in care trebuie sa arunce inelul. Mirosul de sulf ne duce catre locurile in care, din adancurile pamantului, bolboroseste ceva care arunca la suprafata substanta galbena si urat mirositoare, creand depozite peste depozite.


Sulf

Johnny ne-a tras de maneca si ne-a pus sa mergem neaparat pe urmele lui. Lucru pe care l-am facut de indata, avand in vedere ca talpile ni se cam incinsesera si vazusem o urma de picior in laterala cararii, adanca de cam 30 de cm, in care fierbea o apa galbuie sulfuroasa. N-a trecut mult si am dat peste cateva cratere in care fierbea lava, aruncand stropi in jur. Nu era de un rosu aprins, cum ma asteptam de la Discovery, insa mi-am dat seama ca nu as fi vrut de loc sa fie asa. E mai bine, ca turist, sa te multumesti cu mai putin de o eruptie ‘pe bune’.



Lava

Am plecat mai departe, spre al doilea crater, incercand sa ignor mirosul de sulf. Pe langa disconfortul de moment, imi aducea fantastic de mult aminte de o pozna facuta cand eram mic–spargerea unor oua incondeiate, suficient de vechi.

Cel de-al doilea crater e mai putin impresionant, desi e cel care a aparut in urma eruptiei de acum 4 ani. Insa te ia cu fiori peisajul cu padurea carbonizata, in care scorburile copacilor bolborosesc, lasand sulf si gaze sa iasa din adancuri. Un adevarat peisaj post-nuclear.


Al doilea crater al lui Papandayan



O padure apocaliptica

Obositi, batuti de soarele fierbinte (ne intrebam unde e ploaia aia cu care ne ameninta ghidul Lonely Planet, de cel putin doua ori pe zi), ne-am intors spre primul crater, prin locul in care, acum 4 ani, se termina soseaua, intr-o parcare similara cu cea din care plecasem noi cu cateva ore in urma.

Intorsi in Cipanas, stresati de traficul groaznic prin care trebuise din nou sa navigam, schimband nu-stiu-cate minibuze (sau minibusuri?), ne-am prabusit lati in cada cu apa fierbinte de la hotel, din care ne-am tarait in pat, pana la cina luata la un warung (terasa) pe marginea strazii principale din satuc.


Cina la un warung, pe stradutele din Cipanas

In cautare de vulcani

Cam asta ne-a sugerat cafeaua de dimineata, luata in gara Gambir din Jakarta, impreua cu o portie serioasa de Lonely Planet.

Ne propusesem sa urcam in primul tren si sa traversam insula Java in cautarea unor vulcani activi. Bandung, la doua ore de calatorie spre sud-vest, e al patrulea oras ca marime din Indonezia si un punct de plecare ideal pentru a urca pe Tangkuban Prahu, unul dintre vulcanii mai accesibili.

Cele doua ore au trecut repede, cu un peisaj suberb derulandu-se pe langa tren. Ghinionul nostru a fost ca aveam singura fereastra din tren care era atat de murdara incat nu puteai sa vezi nimic prin ea, decat umbre. Asa ca ne-am intins gaturile pentru a prinde macar cateva detalii de pe alte ferestre, mai curate. Am fost insa amuzati de sistemul de sales-on-board, prin care (asemenea calatoriilor cu avionul) poti cumpara tot felul de nimicuri, de la parfumuri la jucarii, listate intr-o revista de shopping.


Cumparaturi in tren

Odata ajunsi in Bandung, ne-am hotarat instant (nici acum nu stiu exact de ce) ca vrem sa plecam mai departe–de vulcani nu duce lipsa intreaga Java. Asa ca patru microbuze si patru ore mai tarziu, la zece seara, coboram in Cipana, un sat in centrul insulei Java. Hotelul a fost o surpriza placuta–baia avea o cada generoasa, in care curgea continuu apa fierbinte de la izvoarele termale din apropiere. Am lenevit doua ore in apa, si doar muchiile tari ale cazii ne-au trimis in pat, la somn. Gata de trezirea de dimineata, pentru asaltul Gunung Papandayan, unul dintre cei mai activi vulcani din Indonezia.


Cada de la Hotel Tirta Merta

Am aterizat in Java!

N-am avut deloc timp in ultima saptamana sa astept vacanta. Am fost prea ocupat cu ultimele proiecte la birou, asa ca inca incerc sa imi revin si sa-mi intru in ritm, acum ca e miezul noptii in Jakarta si stau in pat cu un ventilator care imi sufla direct in ochi si cu Adriana care a adormit alaturi.

Au trecut deja 24 de ore de cand am plecat din Bucuresti, cu toata lumea uitandu-se crucis la mine in sandale, fara sosete, in drum spre aeroport. In Amsterdam, unde am facut escala, am avut parte de o cursa contra-cronometru pentru a ajunge la farmacie si a obtine Lariam (un antimalaric puternic) si pentru a prinde zborul spre Jakarta. Reusisem sa rezervam locuri in dreptul iesirilor de urgenta, asa ca ne-am lafait din momentul in care am ajuns in avion, dormind cam toate cele 14 ore cat a durat zborul.

Ne-am trezit in zapuseala din Jakarta. Primul semn ca sunt totusi in alta tara (deci in vacanta)–la toaleta barbatilor, deasupra pisoarelor, e un imens acvariu cu pestii vii. Nu stiu daca e decorativ sau are un efect stimulent asupra mictiunii, pentru a evita picaturile pe varful pantofilor…

N-am mai gasit bilete la zborurile spre Bali, asa ca ne-am exersat putina indonesiana pe care o stiam, incercand sa obtinem un pret decent la taxiul care avea sa ne duca cei 35 km pana in centru. Selamat malam, adica ‘buna seara’, a fost de putin ajutor, pentru ca toti taximetristii vorbeau engleza mai bine decat noi ‘bahasa Indonesia’, adica limba locului. Cu toate astea, am avut norocul ca indonezienii sunt mult mai putin agresivi cu turistii decat alte natii, asa ca ne-am trezit in mai putin de o ora pe Jalan Jaksa, straduta backpackerilor si hostelurilor.


Pe Jalan Jaksa

Prima experienta culturala nu avea cum sa fie decat culinara. Cina, luata la Papa Cafe, cu pui cu sos padang si nasi goreng (orez cu legume), pe langa somnul pe care ni l-a adus, ne-a demonstrat ca am ales bine destinatia.

Ca in orice calatorie a lui Habarnam, habar nu am incotro vom pleca maine. Depinde de trenuri. De vreme. De ora la care ne trezim. De gustul cafelei.