Lună: ianuarie 2007

N-am mai apucat sa dorm, desi un somn linistit ar fi fost mai mult decât binevenit dupa ayahuasca, pentru a continua visele. La întoarcerea în Iquitos mi-am luat un ramas-bun scurt de la Richard, la fel de emotionat ca si mine, si care a plecat stânjenit (si obosit) spre casa. Abia astept sa ma intorc in jungla pentru o noua aventura cu el! Poate la anul…

Am stat la facut bagajele si am tot ambalat si dezambalat totul pana cand am reusit sa ansamblez un rucsac obez cu toate lucrurile. La 6 dimineata eram in drum spre aeroport, la 8 in avion si la 10 coboram pe aeroportul Jorge Chavez in Lima. Am luat un taxi si am hotarat ca imi voi petrece jumatatea de zi dintre zboruri in Miraflores, cartierul „de fite” al capitalei. Taximetristul a tinut sa imi arate tot felul de locuri in drum, sa opreasca de cateva ori la locuri mai interesante si sa faca pe ghidul, motive suficiente pentru a ma jecmani de inca 10 soli in final.

Spre deosebire de centrul orasului, care are o aura mai rustica, Miraflores e modern si de bon-ton, de la arhitectura de tip zgarie-nori la vederea superba spre Pacific si la restaurantele si magazinele din zona.

Continuă să citești Miraflores

… sau ayahuasca, in Quechua. O planta, o bautura, un halucinogen, un ritual samanic, o calatorie si o experienta unica ce iti schimba pentru totdeauna modul in care vezi anumite lucruri. E mult de povestit, poate cea mai lunga poveste de pana acum, insa oricat de lunga, detaliata, frumoasa sau ciudata ar fi, nu poate sa redea decat infim de putin experienta traita.

Tot auzisem de ayahuasca, inca din Cuzco, de efectul halucinogen si de ardoarea cu care era cautata de turisti, desi banuiala mea era ca ceremoniile din centrele turistice erau, mai degraba, inselatorii sau variante de plastic ale ritualului, asa cum au ajuns multe dintre lucruri traditionale, din dorinta de a le exploata turistic. Mai tarziu, in Iquitos, povestind vrute si nevrute cu Richard, am atins si subiectul ayahuasca, iar intrebarea care a urmat, ‘Te intereseaza?’ n-a asteptat raspuns. ‘Cel mai bine e sa participi la un asemenea ritual dupa ce ne intoarcem din jungla. Vei vedea atunci jungla in alt mod’. A fost suficient sa imi trezeasca curiozitatea, desi Richard adaugase ca pentru el ayahuasca nu a fost experienta asteptata. In plus, localnicii cu care mai discutasem, cand auzeau de ayahuasca, parca auzeau de diavol—si parca ar fi intins mainile in fata cu aratatoarele in forma de cruce, pentru a se feri de ispita (desi nimeni n-a facut acest gest). Continuă să citești Vrejul mortilor

Pe 21 aveam avionul spre casa, dar nici un chef sa petrec timpul in Lima, mai ales ca Iquitos avea mult mai mult farmec. Asa ca am ramas si am acceptat sugestia lui Richard de a vedea imprejurimile orasului (destinatii clasice pentru turisti, de altfel), desi acesta a dezertat rapid din functia de ghid si a plecat la o bere cu Fernando „Commando”, pasand responsabilitatile sotiei sale, Delicia.

Prima destinatie a fost Pilpituhasu, o ferma de fluturi a unei austriace, Gudrun, stabilita langa Iquitos in urma cu 25 de ani. Am vazut fluturi si omizi de tot felul–interesante, n-am ce zice–insa cred ca am apreciat mai mult „musafirii” adoptati ai fermei de fluturi, adica un jaguar, o familie de tapiri, un furnicar, doi macaw (papagali) si o gasca de maimute jucause si obraznice. Jucause pentru ca imediat m-au invadat, tragandu-ma de pantaloni si catarandumi-se in cap. Obraznice pentru ca dupa ce au incercat sa-mi deschida fermoarul de la geanta, au reusit sa-mi fure din buzunar o bancnota de 20 de soli.

Fluturi imperechindu-se
Continuă să citești Maimute, jaguari si anaconda

Am ajuns in Iquitos binisor dupa 9 si am lancezit toata ziua, fara sa fac mai nimic decat sa zac intr-un Internet cafe la racoare, respectiv adapost de ploaie.

Spre seara am iesit impreuna cu Richard la o friptura de vita argentiniana, cu vin rosu chilean, satui de peste, banane si orez. Destrabalarea a continuat pe Boulevard, la o terasa cu bere si muzica buna (Rolling Stones, Guns’N’Roses, U2), unde a aparut din senin Fernando, zis „Fernando Commando”, un alt indian cu care Richard colabora de peste 10 ani, care m-a bagat in boale cu povesti despre jungla din Ucayali si indienii Matses, incat deja incepuse sa ma bata gandul de o noua aventura.

Fernando „Commando”

N-am avut insa timp, ca la masa a aparut un trubadur local si chel, Mario, care a tras o cantare traditionala cu „Bienvenido, señor à Iquitos” de a rasunat toata terasa. Dupa 6 beri impreuna cu Fernando, l-am vazut in cele din urma pe Richard beat, cred insa ca mai degraba datorita oboselii si lipsei de somn acumulate.

Trubadurul Mario

„Manuel” a intarziat zece ore, asa ca am plecat din Pevas la 3 dupa-amiaza, cu vasul scartaind din toate incheieturile, duduind si scotand un fum negru, intr-un cor de guitaturi de porci negri care calatoreau pe puntea de jos, impreuna cu indieni, misionari, taietori de lemne si o maimutica agitata care tot incerca sa fure mancare din farfuria oamenilor.

Pe vapor

Drumul a fost incet si foarte plictisitor, 18 ore in loc de 10 cat facusem la venire, asa ca am stat la povesti cu Richard si am motait in hamac, intrerupt doar de apusul soarelui pe Amazon si de ocazionalele aparitii ale delfinilor. Am adormit in galagia generala, intr-un hamac atarnat la inghesuiala, deasupra unei babute care a protestat si m-a inghiontit din tot sufletul, si un cuplu care s-a foit toata noaptea. 

Intoarcerea pe Amazon

Am facut dimineata un drum pana in Pevas, pentru a afla cand va trece vaporul spre Iquitos. Nu voiam sa pierd intoarcerea, mai ales ca pe 21 ianuarie dimineata urma sa zbor spre Lima, apoi spre Amsterdam, de acolo spre Bucuresti si apoi, pe 23, spre Iasi. Singurul vapor anuntat pentru perioada care urma era „Manuel”, pe 17, insa nimeni nu avea nici cea mai mica idee despre cand si cum urma sa soseasca. Telefon nu exista in Pevas, iar statia de comunicatii radio degeaba incerca sa primeasca informatii.

Dupa o bere calda pentru Richard, ne-am intors spre Pucaurquillo, oprind pe drum in Santa Lucia, un sat locuit de indieni Yagua, unde ne anuntasem venirea cu o seara inainte. Curaca, adica seful de trib, cu o sapca de baseball in cap si un tricou cu California Surf, ne astepta zambind la debarcader. Am fost invitati in casa mare a tribului, care la Yagua se numeste cucamera, nu maloca si e construita un pic diferit. Lumea din sat a inceput sa se adune, din ce in ce mai multe persoane, de parca am fi fost cine stie ce oaspeti de seama. Si, inainte de a ne da seama, ne-am trezit ca indienii se schimba de tricouri, blugi si sepci de baseball, punandu-si portul traditional—fuste din fibre de palmier, coroane din pene multicolore de papagal—si vopsindu-se rosu pe fata, cu ajutorul unor fructe achiote. Degeaba le-am zis ca nu voiam program turistic, ci eram doar interesat sa aflu despre traditiile si istoricul lor, ca indienii deja isi adusesera si consoartele, si ele vopsite, care insirau pe peretii cucamerei obiecte artizanale de toate soiurile.

Cucamera

Am inceput sa pun intrebarile pe care le aveam, si curaca a inceput sa-mi raspunda, insa cu toata bunavointa, n-am inteles o iota din dialectul Yagua, asa ca fiul sau s-a prin la timp pentru a traduce raspunsurile in spaniola. Asa am aflat ca Yagua sunt mult diferiti de grupul Bora-Huitoto-Hocaina cu care avusesem de a face. Provenind din zona raului Putumayo, au intemeiat Santa Lucia cu 50 de ani in urma, la doar un sfert de ora de Pevas. Desi convertiti oficial la crestinism, cei batrani vad toata treaba ca o religie de gringos, si cred in continuare intr-un singur zeu, Soarele. Sunt renumiti pentru indemanarea cu care vaneaza folosind pucuna, tubul cu sageti cu varfuri otravite. Si mai sunt renumiti pentru un lucru—cand au ajuns conquistadorii spanioli in zona si au avut conflicte sangeroase cu triburile Yagua, din cauza vestimentatiei traditionale (fuste, bluze, plete false din fibra de palmier) au crezut ca au dat peste legendarele amazoane, femeile luptatoare, de unde a venit si numele fluviului—Amazonas.

Dupa discutii a urmat si programul artistic inevitabil, dansuri si cantece tribale traditionale, in jurul stalpului central din cucamera. Salbatice si amuzante, acestea s-au terminat rapid, facand loc asaltului feminin cu comert cu obiecte artizanale. Nu eram foarte doritor, insa pentru a f politicos si a rasplati intr-un fel prestatia tribului, am acceptat sa cumpar ceva. In stilul caracteristic, am optat pentru ceva mai neobisnuit—coroana din pene a sefului de trib, impreuna cu coada falsa din fibra de palmier. Desi surprins un pic de cererea mea, curaca a dat jos repede podoaba de pe cap, cu ochii stralucind la vederea bancnotei de 20 de soli.

Imi mai doream ceva, o pucuna, arma traditionala a Yagua, si a fost randul meu sa fiu surprins sa aflu ca tot ce aveau era artizanal, tuburi cu sageti pentru copii si turisti. A durat mai bine de doua ore pentru ca sa dam, in cele din urma, peste un indian care avea acasa o arma reala, pe care am cumparat-o fara multa targuiala.

Reintorsi in Pucaurquillo, am reusit sa aflam prin radio ca vaporul avea sa ajunga in Pevas in noaptea care urma, la 4 dimineata. Asa ca l-am batut la cap pe Wellington sa ma duca sa-l vad pe Alfonso, seful tribului Huitoto. Conform obiceiului, am fost invitati in maloca, unde Alfonso nu s-a oprit din povestit decat dupa multe ore, noaptea tarziu. A fost una dintre cele mai coerente si mai interesante discutii avute cu vreun indian. Alfonso e curaca, adica sef de trib, dar in acelasi timp, e si curandero si vanator experimentat. Mi-a povestit nenumarate lucruri despre plantele din jungla si despre cum a calatorit sa afle despre cum utilizeaza plantele alte triburi. Am aflat despre metoda traditionala de vanatoare a tribului Huitoto, capcanele, si despre cum sunt ele construite pentru toate tipurile de animale, de la maimute la porci pecari si tapiri (sachavaca). Din pacate n-am putut sa mergem sa vedem capcana pe care o avea in functiune la un sfert de ora de mers de sat, afara plouand si noi trebuind sa plecam in acea noapte spre Pevas, pentru a prinde vaporul.

La povesti cu Alfonso

In tot timpul discutiei, Alfonso a pregatit ipi, cernand frunzele maruntite de coca. Wellington, in incercarea de a ajuta, a facut o noua boacana, a treia pe ziua de azi, dupa ruperea pilonilor casei din Pevas si infingerea sagetii de pucuna in gaina Yagua—a batut un sfert de ora in piua in care credea ca a pus frunzele de coca, pentru ca sa-si dea in cele din urma seama ca a batut in draci un sac gol.

La 1 noaptea trebuia sa plecam spre Pevas, asa ca ne-am intors acasa la Wellington, unde toata lumea era treaza, pentru a-si lua ramas bun. A fost locul unde m-am simtit cel mai bine in Peru, si oamenii cei mai calzi si mai primitori, si mi-a parut sincer rau ca trebuie sa plec. Gregory, socrul lui Wellington, mi-a daruit o coroana de pene Bora. Marcella, soacra, a pregatit o sticla plina cu aji negro, un sos iute din bucataria traditionala. Lila, sotia lui Wellington, mi-a atarnat de gat un sirag de coliere din solzi de peste si colti de wangana, iar Wellington o pucuna facuta de mainile lui. Pana s Jason, mezinul familiei, a avut un cadou pentru mine—o portie sanatoasa de pipi in momentul in care l-am luat pentru ultima oara in brate.

Am ajuns in Pevas la 2 noaptea, si am adormit intr-un hamac atarnat intr-una dintre baracile din port, in asteptarea vasului spre Iquitos.

Am plecat dimineata devreme spre Pevas, pentru a ne aproviziona cu ce ne mai lipsea—carne, benzina, cateva alte maruntisuri si o naveta de bere calda pentru Richard, iar pentru 10 soli am reusit sa conving pe cineva sa porneasca un generator timp de doua ore pentru a-mi incarca acumulatorii de la camerele foto si video, secatuiti dupa zece zile in jungla. Pe langa lucrurile bune am tinut mortis sa beau si suc proaspat de fructe, care insa probabil continea apa luata direct din port, pentru ca doua ore mai tarziu micul meu dejun a luat calea Amazonului, lasandu-mi un gust de acid gastric nu foarte placut.

M-am intors cu Richard si Wellington in Nueva Esperanza, un sat in amonte, pe raul Ampiyacu, singurul din zona locuit de tribul Hocaina. Imediat ce ne apropiem de sat, incep sa se auda batai de manguare, tobele utilizate pentru comunicare, care anunta probabil venirea noastra—ieri, in drum spre Pucaurquillo, am oprit cinci minute aici pentru a anunta ca vom reveni in vizita.

In drum spre Nueva Esperanza

Nueva Esperanza e un sat in care locuiesc 130 de indieni Hocaina, in total 22 de familii, insa mai toti barbatii sunt plecati in amonte sa taie busteni, o munca banoasa. Ne asteapta fiul sefului satului, care e retinut de treburi, si n-a putut sa raspunda chemarii tobelor, insa si-a trimis odrasla. Odrasla care are peste 40 de ani si probabil jumatate din dintii din gura, insa care sta bucuros cu noi in maloca, casa cea mare a tribului, sa ne povesteasca despre tribul Hocaina. La fel ca si Huitoto, nu sunt foarte diferiti de Bora, decat prin dialectul vorbit; in rest, impart aceleasi obiceiuri. E greu sa isi dea seama ce vreau sa aflu—da, au muzica traditionala la fiestas, au mancare traditionala, oameni care lucreaza obiecte traditionale, insa nu poate sa imi dea mai multe detalii despre ce e special sau diferit la Hocaina. Singurul loc unde imi spune mai multe e religia. Desi misionarii evanghelisti vin si tin prelegeri, si oamenii se duc la biserica, credinta e in continuare intr-un zeu unic, care reprezinta pamantul, apa, aerul si jungla, si pentru care consuma ipi, praful verde-gri de coca si cenusa de secropia, ca pe un dar sacru. Richard imi da mai multe detalii ulterior—indienii accepta misionarii si Biblia foarte usor, pentru ca e tot o religie monoteista, pentru ca se bazeaza pe niste mituri si principii similare, doar cu personaje diferite: in loc de sfinti sunt arbori si animale.

Fiul sefului Hocaina

In final, asist la o demonstratie de comunicare cu manguares. Manguares sunt doua trunchiuri de copac golite, un macho si o mujere, care lovite cu doua ciocane invelite in cauciuc natural, scot sunete de diverse tonalitati, in functie de forta si locul unde sunt lovite. Nu sunt folosite pentru muzica, ci pentru a comunica, pentru a chema oamenii la maloca, la o fiesta sau pentru a anunta un mesaj important. Gazda noastra bate doua mesaje ca exemple, unul de chemare la sarbatoare si inca unul, prin care isi anunta tatal ca musafirii si-au terminat vizita.

Manguares

Plecam la timp din Nueva Esperanza pentru a prinde o ploaie torentiala pe Ampiyacu, care ne uda la piele pana ajungem in Pucaurquillo, insa e deja ceva obisnuit.

Spre seara, dupa ploaie, vizitez Pucaurquillo, satul lui Wellington, impreuna cu Richard. E pe cale de a se moderniza, cu tineri in blugi si ochelari de soare, care joaca volei, cu bere si Coca-Cola (calde, ce-i drept), cu o alee din dale de ciment si o viitoare continuare a acesteia pana la Pevas, care va scurta calatoria de o ora cu canoea. Cumparam si o gaina din sat, pentru ca ni s-a acrit de orez, banane si peste, iar Richard o omoara in cel mai uman mod posibil, fara sange, fara zbatut si alergat fara cap—ii tine pliscul in mana si se aseaza pe ea, iar intr-un minut gaina a trecut deja pe lumea cealalta.

Din fericire, partea de modernitate e compensata de o cina cu familia lui Wellington, la lumina lumanarii in bucataria veche, pe piloni, acoperita cu frunze de palmieri. In farfuria din fata mea e o supa din piranha, cu boabe ca de fasole, dar de cinci ori mai mari si cu furnici. Intentionat, pentru a da o aroma speciala—e o supa traditionala Bora, insotita de paine din yuca fermentata inmuiata in aji negro, o pasta iute dar extrem de savuroasa. Bineinteles ca toti ma urmaresc amuzati cum sparg capul furnicilor intre dinti, si cum incerc sa-mi scot picioarele lor chitinoase dintre dinti. Insa sunt respectat pentru ca mananc din aceeasi farfurie cu ei, si pentru ca nu sunt doar un gringo, ci si un pic charapa (om al junglei), dupa ce am fost la vanatoare noaptea cu Wellington, si mai ales dupa ce am trecut cu brio de proba Matses, cu inocularea veninului de broasca, lucru pe care Wellington il povesteste admirativ de fiecare data cand are ocazia.

Dupa cina, care imi va ramane mult timp printre amintirile deosebite despre experiente pe care ai vrea sa le repeti, asist la un alt lucru specific Bora, insa uitat de majoritatea indienilor actuali: nunu. E vorba de un tutun al junglei, care se prizeaza mai special—altcineva ti-l sufla in nara prin intermediul unui tub de 20 cm. Ii urmaresc facand asta, insa nu imi vine sa incerc, si ma multumesc cu privitul amuzat, si cu prizatul de unul singur, ocazie cu care narile mi e desfunda instant.

Seara se incheie cu o vanatoare de broaste, in care Wellington sare pe intuneric in apa de nebun si inoata pana la copacii unde Richard aude broastele care oracaie „Waaa tatatatatata”. In mai putin de jumatate de ora avem in plasa trei exemplare care arata foarte dragalas, si care m-ar fi pacalit foarte usor daca n-as fi simtit veninul lor pe pielea proprie.

Richard e nerabdator la culme sa extraga veninul din broasca prinsa cu o seara inainte, si leaga broasca cu membrele de patru bete, enervand-o pentru a secreta veninul. Acesta nu intarzie sa apara, o substanta vascoasa alba, iesind din glandele de pe spatele broastei, pe care Richard o culege pe o spatula improvizata. Dupa ce e chinuita si stoarsa de venin, broasca e eliberata in acelasi copac de unde am cules-o. Veninul va fi probabil trimis vreunui laborator, insa Phyllomedusa bicolor are o poveste iesita din comun, pe care am mai auzit-o de cateva ori de cand am ajuns in Iquitos.

Phyllomedusa bicolor, stoarsa de venin

Glandele ei secreta o neurotoxina foarte puternica, una dintre cele mai puternice existente in natura. Descoperita de indienii Matses, broasca si veninul ei joaca un rol important in viata tribului. Barbatii isi introduc in organism neurotoxina din veninul broastei, prin intermediul unor rani provocate; ajunsa in sange, aceasta actioneaza extrem de rapid si de violent, prin mecanisme nu cunoscute foarte bine. Cei supusi veninului au reactii diverse si, desi nu e dureroasa in sine, experienta e descrisa de Richard, care a incercat-o, ca fiind starea cea mai aproape de moarte, fara ca insa sa mori. Multi vomita, cad la pamant, isi pierd cunostinta si au o stare de rau extrem. Insa dupa o perioada cuprinsa intre zece minute si o ora, isi revin. Si se simt mai puternici, organismul rezista mai bine la boli, la efortul muncii sau vanatorii, la lipsa de mancare sau de somn.

Si pentru ca seara trecuta am dat peste un Matses care lucreaza in zona, imi da prin cap sa incerc si eu, mai ales ca veninul broastei inca n-a omorat pe nimeni. Indianul, pe nume Mariano, sovaie, insa accepta in cele din urma. Richard ma intreaba cate doze vreau. El are opt cicatrici pe umarul drept, de la opt arsuri punctiforme in care i s-a pus veninul. Alti gringos au incercat doua, trei sau patru intr-o sedinta, insa multi dintre ei au jurat sa nu repete experienta. Wellington are si el doua puncte pe umar. Dar pentru ca e un macho thing si contrar recomandarilor lui Richard si uimirii lui Wellington optez pentru sapte.

Mariano

Mariano aduce un lemn pe jumatate arzand, scos din vatra, si cu un bat al carui capat e aprins de la acesta, imi arde pielea de pe bratul drept in sapte locuri. Sapte puncte cat gamalia unui chibrit, in linie. Mariano rupe crusta arsurilor si imi pune pe fiecare cate o picatura din veninul colectat de Richard.

Cele sapte puncte arse

La inceput, nu simt nimic, decat usturimea arsurilor. Insa nu trece un minut, si acestea incep sa arda, din ce in ce mai tare. Caldura se risipeste rapid in tot corpul si pulsul imi creste la peste 100 de batai pe minut. Simt cum ceva in piept incepe sa se intareasca, ca un nod, care devine din ce in ce mai mare si mai dur, apasandu-mi respiratia. Sangele pulseaza din ce in ce mai repede, de parca cineva ar invarti de un buton pentru a-mi creste numarul de batai de inima pe minut, iar mainile ma furnica de parca as fi conectat la o sursa de curent electric. Au trecut doar cinci minute si deja organismul meu reactioneaza la toxina din veninul broastei—simt ca inima a ajuns la ritmul maxim pe care il pot suporta ca debit vasele sangvine, pe unde sangele circula ca la Formula 1. Incepe sa mi se faca rau, tot sistemul digestiv e dat peste cap si se contracta haotic. Imi vine sa vars, dar rezist—insa pentru doar un minut, dupa care cina de ieri si micul dejun (peste prajit cu orez si cartofi prajiti) ies din stomacul meu in spasme puternice. Vars in reprize, timp de doua minute, si ajung sa imi para rau ca nu mai am ce varsa, pentru ca acum contractiile stomacului devin dureroase. Sunt inca constient, si ma intreb ce urmeaza… Insa se pare ca organismul meu a invins, pulsul incepe sa scada si contractiile digestive sa se linisteasca. Respiratia devine mai regulata, dar nici cand Richard si Wellington ma felicita ca am trecut peste incercare, nu imi vine sa cred ca e gata. Nu stiu ce sa zic, poate ca ma asteptam sa fie mai rau, desi nu a fost deloc de domeniul placutului—astept sa revad toata experienta, filmata de Richard. Ma simt obosit si stors, cu un gust acru de la sucul gastric care imi persista in gura si in nari. Insa cand reusesc sa ma ridic, deja ma simt mult mai bine, iar cand ajung in canoe, pentru a pleca inapoi spre Pucaurquillo, sunt plin de energie si totul e ok. Nu stiu daca intr-adevar neurotoxina e de vina pentru energizare, sau e doar mintea mea care se autosugestioneaza.

Daca eu sunt bine, nu acelasi lucru il pot spune despre Richard, care si-a dat din greseala cu venin in ochiul drept. Ochiul se inroseste si se umfla rapid, iar in urmatoarea ora Richard sta ghemuit in fata canoei, doborat de toxina. Se abtine sa nu verse, cand veninul coboara si ii amorteste tot capul, iar apoi ii ataca tot sistemul nervos. Soarele puternic care ne arde nu face deloc experienta mai usoara, insa dupa ce trece ora, ochiul incepe sa se dezumfle, iar seara, cand ajungem in prea-civilizatul sat al lui Wellington, Pucaurquillo, Richard e plin de energie si abia asteapta sa se repeada spre o bere (calda, din pacate) la bufetul din sat.

Ochiul lui Richard, dupa contactul cu veninul

Intalnirea cu Phyllomedusa bicolor e o alta experienta prin care am trecut cu bine—”What doesn’t kill ya, makes ya stronger”, dupa cum zice Richard. Matses isi fac de doua-trei ori pe an acest „vaccin”, si sunt recunoscuti ca fiind cei mai duri indieni ai junglei amazoniene, vanatori si razboinici excelenti, ultimii care au „depus armele” si care n-au fost crestinizati de misionari. Ma intreb daca as trece din nou prin calvarul inocularii cu venin, si imi spun ca da. De fapt, cred ca in curand il voi insoti pe Richard din nou la vanatoare de broaste, pentru a-mi procura o rezerva de venin.

Jungla e un loc deosebit, nu seamana cu nimic din ce te astepti si iti rezerva surprizele ei. Ploua cand nu te astepti, animalele apar cand te astepti cel mai putin, iar daca le cauti nu se dau gasite. Cu cat stai mai mult, cu atat sansele sa vezi mai multe cresc. Insa eu nu caut sa bifez animale ca la gradina zoologica, asa ca ne intoarcem. Vreau sa petrecem mai mult timp in satele triburilor Bora, Huitoto, Yagua si Hocaina din zona, si voi beneficia dn plin si de jungla ce la inconjoara.

Asa ca parasim tabara si, cu toate panzele sus de care e in stare motorul de 5 CP al canoei, navigam inapoi spre civilizatie. Insa nici nu apucam bine sa prindem viteza, ca vad un cap mic inaintand prin apa. „Snake!” exclam, la timp pentru ca Richard sa insface instrumentul pentru prins serpi si sa incerce sa apuce animalul. Acesta ii scapa, insa, si schimba directia de inotat. Nici nu apuc sa cred ca l-am pierdut, ca Wellington sare dupa el in apa, imbracat, inoata si il prinde de dupa cap. Surpriza—nu e un sarpe, ci un sobolan mare de apa, pe care il leaga si il pune in cosul cu banane si yuca. Sper doar ca nu are e gand sa il gateasca!

Sobolanul, botezat mai tarziu Pancho

Calatoria de intoarcere nu e foarte placuta, pentru ca ploua cu galeata. In plus, apa e scazuta cu mai bine de un metru decat acum trei zile cand am urcat raul—asta pentru ca nu a plouat suficient. In concluzie, ramurile pe sub care trecem sunt pline de mal si de frunze putrede, o adevarata placere sa incasezi asa ceva in cap. Mai mult, de doua trei ori calea e blocata de trunchiuri rasturnate, si trebuie sa trecem barca incarcata peste ele—aceeasi metoda, cu seva lubrefianta de secropia, ca si noaptea trecuta.

Dupa cinci ore, murati de ploaie, ajungem in Ancuna Colonia, un satuc Bora in care traiesc zece familii. Suntem gazduiti de o familie de cunostinte sau rude ale lui Wellington, intr-o casa rotuda, imensa, maloca, in care de obicei au loc intalnirile tribului si fiestas, dar in care, aici, locuiesc doua familii. Maloca e construita din barne, legate intre ele cu fibra de palmier, cu acoperisul din frunze uscate de palmier, ordonate astfel incat nici o picatura de apa nu razbate printre ele. Peretii sunt mai degraba un gard de bete in jurul barnelor care sustin casa. Pe jos e pamant batatorit, iar in doua locuri se face focul, cu butuci asezati cap la cap si focul facut intre capete. Pe masura ce lemnul arde, butucii sunt impinsi spre foc, capetele servind si la suport pentru vasul in care se gateste. Fumul iese printr-un spatiu larg din laterala acoperisului. Nu exista paturi—toata lumea doarme, leagana copii sau pur si simplu zace in hamacele suspendate de barne.

Maloca

In maloca convietuiesc la un loc oameni, caini, gaini si un oaspete special, o maimutica neagra wapo, extrem de galagioasa si de sperioasa, care tace doar cand o iau in brate si se lipeste de mine ca de mama ei. Mai sunt si alte animale, nu foarte agreabile—paianjenii-lup, care stau agatati de acoperis. Insa, desi arata inspaimantator, Richard ma linisteste, spunandu-mi ca e ceva normal intr-o casa cu acoperis din frunze de palmier.

Maimutica wapo negro

Seara vine repede, impreuna cu o armata de tantari, cu care deja m-am obisnuit; ceea ce nu inseamna, insa, ca ii urasc mai putin. Iar impreuna cu seara si tantarii, vine si galagia milioanelor de cosasi si alte insecte sau oracaitul broastelor. Nu stiu cum, insa in toata harmalaia, Richard aude un oracait aparte, de Phyllomedusa bicolor, una dintre cele mai veninoase broaste din jungla amazoniana. Insa Richard nu are nici o jena si se catara in palmier, de unde coboara cu broasca in mana, care—spre deosebire de Bufo marina e chiar simpatica. E pusa la pastrare, pentru a i se recolta veninul maine.

Phyllomedusa bicolor

Seara se termina cu povesti Bora, la casa de coca, unde localnicii prepara ipi, amestecul de praf de frunze de coca si cenusa de secropia pe care il molfaie toata ziua. Un localnic mai in varsta, despre care aflu mai tarziu ca e curandero, incepe sa spuna povesti la lumina lumanarii, in dialect Bora, oprindu-se din cand in cand sa omoare tantarii care ii asalteaza picioarele goale. Wellington incearca sa tina pasul cu traducerile, insa mai pierde—insa si eu il pierd, pentru ca nivelul meu de spaniola e inca scazut. Cu toate astea, reusesc sa pun cap la cap ce aud, si sa pricep ce zice batranul—povesti despre originea tribului, nascut dintr-o bucata de la mijlocul unui anaconda, despre Chullachaqui si Yashingo, spiritele junglei, si despre manguares, faimoasele lor tobe.

La povesti si ipi

Astazi am eliberat gasca de pui de crocodili, care au fost extrem de fericiti sa inoate din nou in voie, exceptand unul mai mic si mai aiurit care s-a ascuns pe sub scandurile din canoe si a inceput sa miaune (in fine, sa scoata zgomotele pe care le scoate un pui de crocodil).

N-am mai schimbat tabara, si doar am explorat toate cotloanele raurilor, impreuna cu Wellington. Am taiat niste bete, am luat de la Richard cateva carlige si plumbi si, dupa ce am alergat iar dupa cosasi si greieri, am inceput sa pescuim. Primul pestisor a fost sacrificat si hacuit in bucati, pe post de momeala. N-a durat mult si am simtit in bat o smucitura puternica, semn ca ceva muscase. Am scos din apa o frumusete de piranha cu reflexe rosiatice-portocalii, paco, care se zbatea disperat, probabil la gandul ca urma tigaia. L-am desprins cu grija, uitandu-ma la dintii care abia asteptau sa imi faca praf degetele, si am aruncat din nou. Tehnica de pescuit piranha e cel putin interesanta�imediat dupa ce ai aruncat, rascolesti apa violent cu varful batului, simuland un peste care se zbate. Dupa care astepti ca momeala sa pluteasca spre fundul apei, si dupa cateva secunde simti ca musca. In jumatate de ora aveam deja zece pesti care se zbateau pe fundul canoei, si am mai fi continuat, daca mie nu mi-ar fi taiat firul muscatura unui piranha, iar lui Wellington nu i-ar fi indoit carligul muscatura unui altuia. Am plecat, insa nu inainte de a intinde o plasa de pescuit in zona.

Seara a venit, odata cu ultima incercare de a vana crocodili. Toti trei am plecat in susul raului, in cautare de carne care sa vrea sa se lase prinsa. Pentru ca raul era mult mai ingust si crengile de deasupra lui numeroase, am incasat cateva in fata, find intuneric si nevazand mai nimic�nici macar paianjenii sau alte insecte, unele chiar foarte mari, care cadeau sau se agatau de mine. Ma trezeam mai apoi ca ma gadila ceva pe ceafa sau ca altceva se zbatea in parul meu, dandu-mi fiori.

Calatoria s-a intrerupt brusc atunci cand cateva trunchiuri de copaci prabusite peste rau ne-au oprit. Banuiam ca vom face cale intoarsa, insa n-a fost sa fie asa. Ingeniozitatea lui Wellington (si probabil experienta generatiilor de indieni care s-au izbit de aceeasi problema) ne-a salvat. Unul dintre trunchiuri era de secropia (sau satica, arborele ale carui frunze sunt folosite la preparat ipi, si a carui seva are proprietati lubrefiante. Wellington a decojit cu maceta o portiune din trunchi si am coborat din canoe pentru a o impinge peste trunchi. Spun impropriu „coborat”, pentru ca , de fapt, iesisem din canoe si stateam intr-un echilibru precar pe trunchiurile scufundate in apa. Nu ma simteam foarte in largul meu, instabil deasupra unui rau adanc si in care bantuiau crocodili si piranha�desi facusem baie mai devreme in acelasi rau. Insa am impins toti trei canoea si, intr-un final, a alunecat peste trunchiuri.

Timp de doua ore, lanternele au scormonit tufisurile dupa crocodili, pana cand am auzit din spatele canoei exclamatia lui Wellington�sub frunzisul de langa mal, doi ochi straluceau rosu in lumina lanternei. Richard a apreciat ca e vorba de un crocodil, un caiman negru, lung de un metru si jumatate, si ne-am apropiat pentru a-l prinde viu. Incercarea a esuat, la fel si a doua si a treia, de fiecare data vaslind in amonte un sfert de ora si lasand canoea sa alunece in liniste pe langa mal, pentru a avea o sansa. In cele din urma, Richard s-a dat batut, insa crocodilul probabil stia ca a patra incercare urma sa fie prin vizorul pustii lui Wellington, asa ca n-a mai aparut.

Nimeni n-a mai insistat, probabil ca toti eram satui de vanatoarea lipsita de rezultate din ultimele zile, asa ca ne-am retras tacuti in hamace, desi Wellington jurase ca nu doarme daca nu prinde ceva.