Gata, am plecat din Kuching. Era și momentul. Triburile vânătorilor de capete ne așteaptă (sperăm cu intenții bune), undeva în amontele Batang Rejang, la câteva zile de drum.
Prima parte, de la Kuching la Sibu, am făcut o confuzie—am cerut bilet la clasa I pe barcă. Doar că în Borneo, first class înseamnă de fapt congelatorul ambarcațiunii. Ciudat e că butonul de pornit/oprit aparatul de aer condiționat era unul și același cu butonul de pornit/oprit barca. Și mai ciudat e că era ticsit de malaezieni care păreau extrem de încântați de cele zero grade din compartiment. Noi nu—tocmai de iarnă și temperaturi negative fugisem din țară.
Pe barcă, spre Sibu
După patru ore pe mare, am intrat pe Batang Rejang, cel mai mare fluviu din Borneo, un fel de Amazon local, pe care am ajuns la Sibu. De acolo, încă patru ore, altă barcă, alt orășel—Kapit, în mijlocul junglei.
Pe Batang Rejang
În Kapit
Am debarcat în Kapit, unde ne-a luat ceva timp să scăpăm de un ghid local, Joshua, recomandat pare-se de Lonely Planet, care ne-a urmărit peste tot în timp ce căutam un hotel. Poate că am avut noroc că a fost greu să găsim un hotel cu camere libere (era un fel de conferință a unor politicieni și totul era plin, pentru că poți număra hotelurile din Kapit pe degetele de la o mână).
N-a mai contat că numele hotelului era un elogiu adus pasiunii malaezienilor pentru temperaturile scăzute. Ne-am prăbușit în pat la Greenland Inn rupți de oboseală, amețiți de atâta dat în bărci, dar gata de noi aventuri în ziua următoare.