Eram într-un final mai aproape de faimoasele triburi de headhunter-i din Borneo. Pe vremuri, aceste triburi dăduseră mult de furcă rajahilor albi din familia Brooke, și treziseră imaginația multor generații de călători—cu siguranță ultimii fiind noi.
Deși fascinați de descrierile lui Charles Hose din cartea The Pagan Tribes of Borneo, nu ne așteptam să vedem triburi necontactate. De fapt, nici nu ne-am fi dorit foarte mult, având în vedere că ținem să păstrăm ceva intact pe umeri…
Șef de trib Iban (sursa: Tropenmuseum)
Războinic Orang-Ulu (sursa: Tropenmuseum)
Practica vânătorii de capete ajunsese acum 100 de ani la rang de sport. Triburile Iban împrumutaseră deja obiceiul de la sălbaticele triburi Orang-Ulu, din adâncurile junglei. Pentru ca un cap să fie „valabil”, el trebuia tăiat dintr-o singură lovitură, cât victima era încă în picioare. Dacă victima era deja moartă sau căzută, se considera că spiritul victimei e deja plecat, iar capetele nu mai aveau nicio valoare, ba chiar puteau aduce ghinion.
Capetele erau mai apoi prinse cu fibre de ratan și atârnate la afumat, apoi atârnate de grinzile casei, cam cum atârnăm noi globurile în pomul de Crăciun. Fără niciun fel de considerație pentru feng-shui sau igienă (capetele erau apoi hrănite, mai ales la sărbători, cu mâncare îndesată între maxilare sau în orbitele goale ale ochilor).
Foto: Charles Hose
Lăsând deoparte lecția de istorie, ne-am aventurat în junglă, la o oră și ceva de Kapit, spre Rumah Bundong, una dintre cele mai vechi „case lungi” din zonă, veche de peste 130 de ani.
Rumah Bandong
Casele lungi (longhouses) sunt deseori sate întregi care împart aceeași casă, cu o lungime de zeci sau sute de metri, în care locuiesc uneori peste o sută de familii. Ce e interesant la Rumah Bandong e că e o casă făcută în întregime din lemn, în stil tradițional, în condițiile în care majoritatea caselor lungi sunt făcute în zilele noastre din materiale moderne (ciment, prefabricate etc.) pentru a preveni incendiile.
Orice longhouse are două zone interioare—zona comună, în care oamenii își petrec timpul ziua lucrând sau socializând și care e un coridor lung, de abia îi vezi capătul; și locuințele private, în care se intră din zona comună.
Zona comună din longhouse
Din fericire pentru noi, hobby-ul cu tăiatul capetelor a încetat acum peste 50 de ani, însă bătrânii (care pentru fiecare cap tăiat își făceau un tatuaj) își mai aduc aminte de acele vremuri.
Bătrân din tribul Iban, cu câteva tatuaje—însă fără capete tăiate la activ
Ca dovadă a sângerosului obicei, de grinda din zona comună erau agățate vreo zece tărtăcuțe de nefericiți dușmani, însă ferite de ochii curioșilor și acoperite cu un sac. Ies la iveală doar la sărbători mari, când tot tribul dansează în jurul lor și le dau de mâncare—la propriu, înghesuind orez și carne în orbitele craniilor înnegrite de fum.
Un sac cu capete, atârnat de grindă
Și un exemplar la vedere
În rest, viața decurge normal, fix ca într-un sat din România:
Bătrânii muncesc…
…tineretul se uită la televizor
…sau suflă în vuvuzele
…iar la bucătărie e gol, pentru că părinții sunt la muncă, nu în Italia ci în Kuching sau Sibu
Poate doar la nivel de detaliu să mai existe diferențe față de satele din România. Pe pereții caselor lungi, în loc de „Răpirea din serai”, sunt trofee de vânătoare, săbiile de tăiat capete (just in case…) și diplome nenumărate pentru donat sânge—singurul hobby sângeros cu care au mai rămas foștii vânători de capete.
Trofee de toate felurile