Categorie: Peru

Am ajuns in Iquitos binisor dupa 9 si am lancezit toata ziua, fara sa fac mai nimic decat sa zac intr-un Internet cafe la racoare, respectiv adapost de ploaie.

Spre seara am iesit impreuna cu Richard la o friptura de vita argentiniana, cu vin rosu chilean, satui de peste, banane si orez. Destrabalarea a continuat pe Boulevard, la o terasa cu bere si muzica buna (Rolling Stones, Guns’N’Roses, U2), unde a aparut din senin Fernando, zis „Fernando Commando”, un alt indian cu care Richard colabora de peste 10 ani, care m-a bagat in boale cu povesti despre jungla din Ucayali si indienii Matses, incat deja incepuse sa ma bata gandul de o noua aventura.

Fernando „Commando”

N-am avut insa timp, ca la masa a aparut un trubadur local si chel, Mario, care a tras o cantare traditionala cu „Bienvenido, señor à Iquitos” de a rasunat toata terasa. Dupa 6 beri impreuna cu Fernando, l-am vazut in cele din urma pe Richard beat, cred insa ca mai degraba datorita oboselii si lipsei de somn acumulate.

Trubadurul Mario

„Manuel” a intarziat zece ore, asa ca am plecat din Pevas la 3 dupa-amiaza, cu vasul scartaind din toate incheieturile, duduind si scotand un fum negru, intr-un cor de guitaturi de porci negri care calatoreau pe puntea de jos, impreuna cu indieni, misionari, taietori de lemne si o maimutica agitata care tot incerca sa fure mancare din farfuria oamenilor.

Pe vapor

Drumul a fost incet si foarte plictisitor, 18 ore in loc de 10 cat facusem la venire, asa ca am stat la povesti cu Richard si am motait in hamac, intrerupt doar de apusul soarelui pe Amazon si de ocazionalele aparitii ale delfinilor. Am adormit in galagia generala, intr-un hamac atarnat la inghesuiala, deasupra unei babute care a protestat si m-a inghiontit din tot sufletul, si un cuplu care s-a foit toata noaptea. 

Intoarcerea pe Amazon

Am facut dimineata un drum pana in Pevas, pentru a afla cand va trece vaporul spre Iquitos. Nu voiam sa pierd intoarcerea, mai ales ca pe 21 ianuarie dimineata urma sa zbor spre Lima, apoi spre Amsterdam, de acolo spre Bucuresti si apoi, pe 23, spre Iasi. Singurul vapor anuntat pentru perioada care urma era „Manuel”, pe 17, insa nimeni nu avea nici cea mai mica idee despre cand si cum urma sa soseasca. Telefon nu exista in Pevas, iar statia de comunicatii radio degeaba incerca sa primeasca informatii.

Dupa o bere calda pentru Richard, ne-am intors spre Pucaurquillo, oprind pe drum in Santa Lucia, un sat locuit de indieni Yagua, unde ne anuntasem venirea cu o seara inainte. Curaca, adica seful de trib, cu o sapca de baseball in cap si un tricou cu California Surf, ne astepta zambind la debarcader. Am fost invitati in casa mare a tribului, care la Yagua se numeste cucamera, nu maloca si e construita un pic diferit. Lumea din sat a inceput sa se adune, din ce in ce mai multe persoane, de parca am fi fost cine stie ce oaspeti de seama. Si, inainte de a ne da seama, ne-am trezit ca indienii se schimba de tricouri, blugi si sepci de baseball, punandu-si portul traditional—fuste din fibre de palmier, coroane din pene multicolore de papagal—si vopsindu-se rosu pe fata, cu ajutorul unor fructe achiote. Degeaba le-am zis ca nu voiam program turistic, ci eram doar interesat sa aflu despre traditiile si istoricul lor, ca indienii deja isi adusesera si consoartele, si ele vopsite, care insirau pe peretii cucamerei obiecte artizanale de toate soiurile.

Cucamera

Am inceput sa pun intrebarile pe care le aveam, si curaca a inceput sa-mi raspunda, insa cu toata bunavointa, n-am inteles o iota din dialectul Yagua, asa ca fiul sau s-a prin la timp pentru a traduce raspunsurile in spaniola. Asa am aflat ca Yagua sunt mult diferiti de grupul Bora-Huitoto-Hocaina cu care avusesem de a face. Provenind din zona raului Putumayo, au intemeiat Santa Lucia cu 50 de ani in urma, la doar un sfert de ora de Pevas. Desi convertiti oficial la crestinism, cei batrani vad toata treaba ca o religie de gringos, si cred in continuare intr-un singur zeu, Soarele. Sunt renumiti pentru indemanarea cu care vaneaza folosind pucuna, tubul cu sageti cu varfuri otravite. Si mai sunt renumiti pentru un lucru—cand au ajuns conquistadorii spanioli in zona si au avut conflicte sangeroase cu triburile Yagua, din cauza vestimentatiei traditionale (fuste, bluze, plete false din fibra de palmier) au crezut ca au dat peste legendarele amazoane, femeile luptatoare, de unde a venit si numele fluviului—Amazonas.

Dupa discutii a urmat si programul artistic inevitabil, dansuri si cantece tribale traditionale, in jurul stalpului central din cucamera. Salbatice si amuzante, acestea s-au terminat rapid, facand loc asaltului feminin cu comert cu obiecte artizanale. Nu eram foarte doritor, insa pentru a f politicos si a rasplati intr-un fel prestatia tribului, am acceptat sa cumpar ceva. In stilul caracteristic, am optat pentru ceva mai neobisnuit—coroana din pene a sefului de trib, impreuna cu coada falsa din fibra de palmier. Desi surprins un pic de cererea mea, curaca a dat jos repede podoaba de pe cap, cu ochii stralucind la vederea bancnotei de 20 de soli.

Imi mai doream ceva, o pucuna, arma traditionala a Yagua, si a fost randul meu sa fiu surprins sa aflu ca tot ce aveau era artizanal, tuburi cu sageti pentru copii si turisti. A durat mai bine de doua ore pentru ca sa dam, in cele din urma, peste un indian care avea acasa o arma reala, pe care am cumparat-o fara multa targuiala.

Reintorsi in Pucaurquillo, am reusit sa aflam prin radio ca vaporul avea sa ajunga in Pevas in noaptea care urma, la 4 dimineata. Asa ca l-am batut la cap pe Wellington sa ma duca sa-l vad pe Alfonso, seful tribului Huitoto. Conform obiceiului, am fost invitati in maloca, unde Alfonso nu s-a oprit din povestit decat dupa multe ore, noaptea tarziu. A fost una dintre cele mai coerente si mai interesante discutii avute cu vreun indian. Alfonso e curaca, adica sef de trib, dar in acelasi timp, e si curandero si vanator experimentat. Mi-a povestit nenumarate lucruri despre plantele din jungla si despre cum a calatorit sa afle despre cum utilizeaza plantele alte triburi. Am aflat despre metoda traditionala de vanatoare a tribului Huitoto, capcanele, si despre cum sunt ele construite pentru toate tipurile de animale, de la maimute la porci pecari si tapiri (sachavaca). Din pacate n-am putut sa mergem sa vedem capcana pe care o avea in functiune la un sfert de ora de mers de sat, afara plouand si noi trebuind sa plecam in acea noapte spre Pevas, pentru a prinde vaporul.

La povesti cu Alfonso

In tot timpul discutiei, Alfonso a pregatit ipi, cernand frunzele maruntite de coca. Wellington, in incercarea de a ajuta, a facut o noua boacana, a treia pe ziua de azi, dupa ruperea pilonilor casei din Pevas si infingerea sagetii de pucuna in gaina Yagua—a batut un sfert de ora in piua in care credea ca a pus frunzele de coca, pentru ca sa-si dea in cele din urma seama ca a batut in draci un sac gol.

La 1 noaptea trebuia sa plecam spre Pevas, asa ca ne-am intors acasa la Wellington, unde toata lumea era treaza, pentru a-si lua ramas bun. A fost locul unde m-am simtit cel mai bine in Peru, si oamenii cei mai calzi si mai primitori, si mi-a parut sincer rau ca trebuie sa plec. Gregory, socrul lui Wellington, mi-a daruit o coroana de pene Bora. Marcella, soacra, a pregatit o sticla plina cu aji negro, un sos iute din bucataria traditionala. Lila, sotia lui Wellington, mi-a atarnat de gat un sirag de coliere din solzi de peste si colti de wangana, iar Wellington o pucuna facuta de mainile lui. Pana s Jason, mezinul familiei, a avut un cadou pentru mine—o portie sanatoasa de pipi in momentul in care l-am luat pentru ultima oara in brate.

Am ajuns in Pevas la 2 noaptea, si am adormit intr-un hamac atarnat intr-una dintre baracile din port, in asteptarea vasului spre Iquitos.

Am plecat dimineata devreme spre Pevas, pentru a ne aproviziona cu ce ne mai lipsea—carne, benzina, cateva alte maruntisuri si o naveta de bere calda pentru Richard, iar pentru 10 soli am reusit sa conving pe cineva sa porneasca un generator timp de doua ore pentru a-mi incarca acumulatorii de la camerele foto si video, secatuiti dupa zece zile in jungla. Pe langa lucrurile bune am tinut mortis sa beau si suc proaspat de fructe, care insa probabil continea apa luata direct din port, pentru ca doua ore mai tarziu micul meu dejun a luat calea Amazonului, lasandu-mi un gust de acid gastric nu foarte placut.

M-am intors cu Richard si Wellington in Nueva Esperanza, un sat in amonte, pe raul Ampiyacu, singurul din zona locuit de tribul Hocaina. Imediat ce ne apropiem de sat, incep sa se auda batai de manguare, tobele utilizate pentru comunicare, care anunta probabil venirea noastra—ieri, in drum spre Pucaurquillo, am oprit cinci minute aici pentru a anunta ca vom reveni in vizita.

In drum spre Nueva Esperanza

Nueva Esperanza e un sat in care locuiesc 130 de indieni Hocaina, in total 22 de familii, insa mai toti barbatii sunt plecati in amonte sa taie busteni, o munca banoasa. Ne asteapta fiul sefului satului, care e retinut de treburi, si n-a putut sa raspunda chemarii tobelor, insa si-a trimis odrasla. Odrasla care are peste 40 de ani si probabil jumatate din dintii din gura, insa care sta bucuros cu noi in maloca, casa cea mare a tribului, sa ne povesteasca despre tribul Hocaina. La fel ca si Huitoto, nu sunt foarte diferiti de Bora, decat prin dialectul vorbit; in rest, impart aceleasi obiceiuri. E greu sa isi dea seama ce vreau sa aflu—da, au muzica traditionala la fiestas, au mancare traditionala, oameni care lucreaza obiecte traditionale, insa nu poate sa imi dea mai multe detalii despre ce e special sau diferit la Hocaina. Singurul loc unde imi spune mai multe e religia. Desi misionarii evanghelisti vin si tin prelegeri, si oamenii se duc la biserica, credinta e in continuare intr-un zeu unic, care reprezinta pamantul, apa, aerul si jungla, si pentru care consuma ipi, praful verde-gri de coca si cenusa de secropia, ca pe un dar sacru. Richard imi da mai multe detalii ulterior—indienii accepta misionarii si Biblia foarte usor, pentru ca e tot o religie monoteista, pentru ca se bazeaza pe niste mituri si principii similare, doar cu personaje diferite: in loc de sfinti sunt arbori si animale.

Fiul sefului Hocaina

In final, asist la o demonstratie de comunicare cu manguares. Manguares sunt doua trunchiuri de copac golite, un macho si o mujere, care lovite cu doua ciocane invelite in cauciuc natural, scot sunete de diverse tonalitati, in functie de forta si locul unde sunt lovite. Nu sunt folosite pentru muzica, ci pentru a comunica, pentru a chema oamenii la maloca, la o fiesta sau pentru a anunta un mesaj important. Gazda noastra bate doua mesaje ca exemple, unul de chemare la sarbatoare si inca unul, prin care isi anunta tatal ca musafirii si-au terminat vizita.

Manguares

Plecam la timp din Nueva Esperanza pentru a prinde o ploaie torentiala pe Ampiyacu, care ne uda la piele pana ajungem in Pucaurquillo, insa e deja ceva obisnuit.

Spre seara, dupa ploaie, vizitez Pucaurquillo, satul lui Wellington, impreuna cu Richard. E pe cale de a se moderniza, cu tineri in blugi si ochelari de soare, care joaca volei, cu bere si Coca-Cola (calde, ce-i drept), cu o alee din dale de ciment si o viitoare continuare a acesteia pana la Pevas, care va scurta calatoria de o ora cu canoea. Cumparam si o gaina din sat, pentru ca ni s-a acrit de orez, banane si peste, iar Richard o omoara in cel mai uman mod posibil, fara sange, fara zbatut si alergat fara cap—ii tine pliscul in mana si se aseaza pe ea, iar intr-un minut gaina a trecut deja pe lumea cealalta.

Din fericire, partea de modernitate e compensata de o cina cu familia lui Wellington, la lumina lumanarii in bucataria veche, pe piloni, acoperita cu frunze de palmieri. In farfuria din fata mea e o supa din piranha, cu boabe ca de fasole, dar de cinci ori mai mari si cu furnici. Intentionat, pentru a da o aroma speciala—e o supa traditionala Bora, insotita de paine din yuca fermentata inmuiata in aji negro, o pasta iute dar extrem de savuroasa. Bineinteles ca toti ma urmaresc amuzati cum sparg capul furnicilor intre dinti, si cum incerc sa-mi scot picioarele lor chitinoase dintre dinti. Insa sunt respectat pentru ca mananc din aceeasi farfurie cu ei, si pentru ca nu sunt doar un gringo, ci si un pic charapa (om al junglei), dupa ce am fost la vanatoare noaptea cu Wellington, si mai ales dupa ce am trecut cu brio de proba Matses, cu inocularea veninului de broasca, lucru pe care Wellington il povesteste admirativ de fiecare data cand are ocazia.

Dupa cina, care imi va ramane mult timp printre amintirile deosebite despre experiente pe care ai vrea sa le repeti, asist la un alt lucru specific Bora, insa uitat de majoritatea indienilor actuali: nunu. E vorba de un tutun al junglei, care se prizeaza mai special—altcineva ti-l sufla in nara prin intermediul unui tub de 20 cm. Ii urmaresc facand asta, insa nu imi vine sa incerc, si ma multumesc cu privitul amuzat, si cu prizatul de unul singur, ocazie cu care narile mi e desfunda instant.

Seara se incheie cu o vanatoare de broaste, in care Wellington sare pe intuneric in apa de nebun si inoata pana la copacii unde Richard aude broastele care oracaie „Waaa tatatatatata”. In mai putin de jumatate de ora avem in plasa trei exemplare care arata foarte dragalas, si care m-ar fi pacalit foarte usor daca n-as fi simtit veninul lor pe pielea proprie.

Richard e nerabdator la culme sa extraga veninul din broasca prinsa cu o seara inainte, si leaga broasca cu membrele de patru bete, enervand-o pentru a secreta veninul. Acesta nu intarzie sa apara, o substanta vascoasa alba, iesind din glandele de pe spatele broastei, pe care Richard o culege pe o spatula improvizata. Dupa ce e chinuita si stoarsa de venin, broasca e eliberata in acelasi copac de unde am cules-o. Veninul va fi probabil trimis vreunui laborator, insa Phyllomedusa bicolor are o poveste iesita din comun, pe care am mai auzit-o de cateva ori de cand am ajuns in Iquitos.

Phyllomedusa bicolor, stoarsa de venin

Glandele ei secreta o neurotoxina foarte puternica, una dintre cele mai puternice existente in natura. Descoperita de indienii Matses, broasca si veninul ei joaca un rol important in viata tribului. Barbatii isi introduc in organism neurotoxina din veninul broastei, prin intermediul unor rani provocate; ajunsa in sange, aceasta actioneaza extrem de rapid si de violent, prin mecanisme nu cunoscute foarte bine. Cei supusi veninului au reactii diverse si, desi nu e dureroasa in sine, experienta e descrisa de Richard, care a incercat-o, ca fiind starea cea mai aproape de moarte, fara ca insa sa mori. Multi vomita, cad la pamant, isi pierd cunostinta si au o stare de rau extrem. Insa dupa o perioada cuprinsa intre zece minute si o ora, isi revin. Si se simt mai puternici, organismul rezista mai bine la boli, la efortul muncii sau vanatorii, la lipsa de mancare sau de somn.

Si pentru ca seara trecuta am dat peste un Matses care lucreaza in zona, imi da prin cap sa incerc si eu, mai ales ca veninul broastei inca n-a omorat pe nimeni. Indianul, pe nume Mariano, sovaie, insa accepta in cele din urma. Richard ma intreaba cate doze vreau. El are opt cicatrici pe umarul drept, de la opt arsuri punctiforme in care i s-a pus veninul. Alti gringos au incercat doua, trei sau patru intr-o sedinta, insa multi dintre ei au jurat sa nu repete experienta. Wellington are si el doua puncte pe umar. Dar pentru ca e un macho thing si contrar recomandarilor lui Richard si uimirii lui Wellington optez pentru sapte.

Mariano

Mariano aduce un lemn pe jumatate arzand, scos din vatra, si cu un bat al carui capat e aprins de la acesta, imi arde pielea de pe bratul drept in sapte locuri. Sapte puncte cat gamalia unui chibrit, in linie. Mariano rupe crusta arsurilor si imi pune pe fiecare cate o picatura din veninul colectat de Richard.

Cele sapte puncte arse

La inceput, nu simt nimic, decat usturimea arsurilor. Insa nu trece un minut, si acestea incep sa arda, din ce in ce mai tare. Caldura se risipeste rapid in tot corpul si pulsul imi creste la peste 100 de batai pe minut. Simt cum ceva in piept incepe sa se intareasca, ca un nod, care devine din ce in ce mai mare si mai dur, apasandu-mi respiratia. Sangele pulseaza din ce in ce mai repede, de parca cineva ar invarti de un buton pentru a-mi creste numarul de batai de inima pe minut, iar mainile ma furnica de parca as fi conectat la o sursa de curent electric. Au trecut doar cinci minute si deja organismul meu reactioneaza la toxina din veninul broastei—simt ca inima a ajuns la ritmul maxim pe care il pot suporta ca debit vasele sangvine, pe unde sangele circula ca la Formula 1. Incepe sa mi se faca rau, tot sistemul digestiv e dat peste cap si se contracta haotic. Imi vine sa vars, dar rezist—insa pentru doar un minut, dupa care cina de ieri si micul dejun (peste prajit cu orez si cartofi prajiti) ies din stomacul meu in spasme puternice. Vars in reprize, timp de doua minute, si ajung sa imi para rau ca nu mai am ce varsa, pentru ca acum contractiile stomacului devin dureroase. Sunt inca constient, si ma intreb ce urmeaza… Insa se pare ca organismul meu a invins, pulsul incepe sa scada si contractiile digestive sa se linisteasca. Respiratia devine mai regulata, dar nici cand Richard si Wellington ma felicita ca am trecut peste incercare, nu imi vine sa cred ca e gata. Nu stiu ce sa zic, poate ca ma asteptam sa fie mai rau, desi nu a fost deloc de domeniul placutului—astept sa revad toata experienta, filmata de Richard. Ma simt obosit si stors, cu un gust acru de la sucul gastric care imi persista in gura si in nari. Insa cand reusesc sa ma ridic, deja ma simt mult mai bine, iar cand ajung in canoe, pentru a pleca inapoi spre Pucaurquillo, sunt plin de energie si totul e ok. Nu stiu daca intr-adevar neurotoxina e de vina pentru energizare, sau e doar mintea mea care se autosugestioneaza.

Daca eu sunt bine, nu acelasi lucru il pot spune despre Richard, care si-a dat din greseala cu venin in ochiul drept. Ochiul se inroseste si se umfla rapid, iar in urmatoarea ora Richard sta ghemuit in fata canoei, doborat de toxina. Se abtine sa nu verse, cand veninul coboara si ii amorteste tot capul, iar apoi ii ataca tot sistemul nervos. Soarele puternic care ne arde nu face deloc experienta mai usoara, insa dupa ce trece ora, ochiul incepe sa se dezumfle, iar seara, cand ajungem in prea-civilizatul sat al lui Wellington, Pucaurquillo, Richard e plin de energie si abia asteapta sa se repeada spre o bere (calda, din pacate) la bufetul din sat.

Ochiul lui Richard, dupa contactul cu veninul

Intalnirea cu Phyllomedusa bicolor e o alta experienta prin care am trecut cu bine—”What doesn’t kill ya, makes ya stronger”, dupa cum zice Richard. Matses isi fac de doua-trei ori pe an acest „vaccin”, si sunt recunoscuti ca fiind cei mai duri indieni ai junglei amazoniene, vanatori si razboinici excelenti, ultimii care au „depus armele” si care n-au fost crestinizati de misionari. Ma intreb daca as trece din nou prin calvarul inocularii cu venin, si imi spun ca da. De fapt, cred ca in curand il voi insoti pe Richard din nou la vanatoare de broaste, pentru a-mi procura o rezerva de venin.

Jungla e un loc deosebit, nu seamana cu nimic din ce te astepti si iti rezerva surprizele ei. Ploua cand nu te astepti, animalele apar cand te astepti cel mai putin, iar daca le cauti nu se dau gasite. Cu cat stai mai mult, cu atat sansele sa vezi mai multe cresc. Insa eu nu caut sa bifez animale ca la gradina zoologica, asa ca ne intoarcem. Vreau sa petrecem mai mult timp in satele triburilor Bora, Huitoto, Yagua si Hocaina din zona, si voi beneficia dn plin si de jungla ce la inconjoara.

Asa ca parasim tabara si, cu toate panzele sus de care e in stare motorul de 5 CP al canoei, navigam inapoi spre civilizatie. Insa nici nu apucam bine sa prindem viteza, ca vad un cap mic inaintand prin apa. „Snake!” exclam, la timp pentru ca Richard sa insface instrumentul pentru prins serpi si sa incerce sa apuce animalul. Acesta ii scapa, insa, si schimba directia de inotat. Nici nu apuc sa cred ca l-am pierdut, ca Wellington sare dupa el in apa, imbracat, inoata si il prinde de dupa cap. Surpriza—nu e un sarpe, ci un sobolan mare de apa, pe care il leaga si il pune in cosul cu banane si yuca. Sper doar ca nu are e gand sa il gateasca!

Sobolanul, botezat mai tarziu Pancho

Calatoria de intoarcere nu e foarte placuta, pentru ca ploua cu galeata. In plus, apa e scazuta cu mai bine de un metru decat acum trei zile cand am urcat raul—asta pentru ca nu a plouat suficient. In concluzie, ramurile pe sub care trecem sunt pline de mal si de frunze putrede, o adevarata placere sa incasezi asa ceva in cap. Mai mult, de doua trei ori calea e blocata de trunchiuri rasturnate, si trebuie sa trecem barca incarcata peste ele—aceeasi metoda, cu seva lubrefianta de secropia, ca si noaptea trecuta.

Dupa cinci ore, murati de ploaie, ajungem in Ancuna Colonia, un satuc Bora in care traiesc zece familii. Suntem gazduiti de o familie de cunostinte sau rude ale lui Wellington, intr-o casa rotuda, imensa, maloca, in care de obicei au loc intalnirile tribului si fiestas, dar in care, aici, locuiesc doua familii. Maloca e construita din barne, legate intre ele cu fibra de palmier, cu acoperisul din frunze uscate de palmier, ordonate astfel incat nici o picatura de apa nu razbate printre ele. Peretii sunt mai degraba un gard de bete in jurul barnelor care sustin casa. Pe jos e pamant batatorit, iar in doua locuri se face focul, cu butuci asezati cap la cap si focul facut intre capete. Pe masura ce lemnul arde, butucii sunt impinsi spre foc, capetele servind si la suport pentru vasul in care se gateste. Fumul iese printr-un spatiu larg din laterala acoperisului. Nu exista paturi—toata lumea doarme, leagana copii sau pur si simplu zace in hamacele suspendate de barne.

Maloca

In maloca convietuiesc la un loc oameni, caini, gaini si un oaspete special, o maimutica neagra wapo, extrem de galagioasa si de sperioasa, care tace doar cand o iau in brate si se lipeste de mine ca de mama ei. Mai sunt si alte animale, nu foarte agreabile—paianjenii-lup, care stau agatati de acoperis. Insa, desi arata inspaimantator, Richard ma linisteste, spunandu-mi ca e ceva normal intr-o casa cu acoperis din frunze de palmier.

Maimutica wapo negro

Seara vine repede, impreuna cu o armata de tantari, cu care deja m-am obisnuit; ceea ce nu inseamna, insa, ca ii urasc mai putin. Iar impreuna cu seara si tantarii, vine si galagia milioanelor de cosasi si alte insecte sau oracaitul broastelor. Nu stiu cum, insa in toata harmalaia, Richard aude un oracait aparte, de Phyllomedusa bicolor, una dintre cele mai veninoase broaste din jungla amazoniana. Insa Richard nu are nici o jena si se catara in palmier, de unde coboara cu broasca in mana, care—spre deosebire de Bufo marina e chiar simpatica. E pusa la pastrare, pentru a i se recolta veninul maine.

Phyllomedusa bicolor

Seara se termina cu povesti Bora, la casa de coca, unde localnicii prepara ipi, amestecul de praf de frunze de coca si cenusa de secropia pe care il molfaie toata ziua. Un localnic mai in varsta, despre care aflu mai tarziu ca e curandero, incepe sa spuna povesti la lumina lumanarii, in dialect Bora, oprindu-se din cand in cand sa omoare tantarii care ii asalteaza picioarele goale. Wellington incearca sa tina pasul cu traducerile, insa mai pierde—insa si eu il pierd, pentru ca nivelul meu de spaniola e inca scazut. Cu toate astea, reusesc sa pun cap la cap ce aud, si sa pricep ce zice batranul—povesti despre originea tribului, nascut dintr-o bucata de la mijlocul unui anaconda, despre Chullachaqui si Yashingo, spiritele junglei, si despre manguares, faimoasele lor tobe.

La povesti si ipi

Astazi am eliberat gasca de pui de crocodili, care au fost extrem de fericiti sa inoate din nou in voie, exceptand unul mai mic si mai aiurit care s-a ascuns pe sub scandurile din canoe si a inceput sa miaune (in fine, sa scoata zgomotele pe care le scoate un pui de crocodil).

N-am mai schimbat tabara, si doar am explorat toate cotloanele raurilor, impreuna cu Wellington. Am taiat niste bete, am luat de la Richard cateva carlige si plumbi si, dupa ce am alergat iar dupa cosasi si greieri, am inceput sa pescuim. Primul pestisor a fost sacrificat si hacuit in bucati, pe post de momeala. N-a durat mult si am simtit in bat o smucitura puternica, semn ca ceva muscase. Am scos din apa o frumusete de piranha cu reflexe rosiatice-portocalii, paco, care se zbatea disperat, probabil la gandul ca urma tigaia. L-am desprins cu grija, uitandu-ma la dintii care abia asteptau sa imi faca praf degetele, si am aruncat din nou. Tehnica de pescuit piranha e cel putin interesanta�imediat dupa ce ai aruncat, rascolesti apa violent cu varful batului, simuland un peste care se zbate. Dupa care astepti ca momeala sa pluteasca spre fundul apei, si dupa cateva secunde simti ca musca. In jumatate de ora aveam deja zece pesti care se zbateau pe fundul canoei, si am mai fi continuat, daca mie nu mi-ar fi taiat firul muscatura unui piranha, iar lui Wellington nu i-ar fi indoit carligul muscatura unui altuia. Am plecat, insa nu inainte de a intinde o plasa de pescuit in zona.

Seara a venit, odata cu ultima incercare de a vana crocodili. Toti trei am plecat in susul raului, in cautare de carne care sa vrea sa se lase prinsa. Pentru ca raul era mult mai ingust si crengile de deasupra lui numeroase, am incasat cateva in fata, find intuneric si nevazand mai nimic�nici macar paianjenii sau alte insecte, unele chiar foarte mari, care cadeau sau se agatau de mine. Ma trezeam mai apoi ca ma gadila ceva pe ceafa sau ca altceva se zbatea in parul meu, dandu-mi fiori.

Calatoria s-a intrerupt brusc atunci cand cateva trunchiuri de copaci prabusite peste rau ne-au oprit. Banuiam ca vom face cale intoarsa, insa n-a fost sa fie asa. Ingeniozitatea lui Wellington (si probabil experienta generatiilor de indieni care s-au izbit de aceeasi problema) ne-a salvat. Unul dintre trunchiuri era de secropia (sau satica, arborele ale carui frunze sunt folosite la preparat ipi, si a carui seva are proprietati lubrefiante. Wellington a decojit cu maceta o portiune din trunchi si am coborat din canoe pentru a o impinge peste trunchi. Spun impropriu „coborat”, pentru ca , de fapt, iesisem din canoe si stateam intr-un echilibru precar pe trunchiurile scufundate in apa. Nu ma simteam foarte in largul meu, instabil deasupra unui rau adanc si in care bantuiau crocodili si piranha�desi facusem baie mai devreme in acelasi rau. Insa am impins toti trei canoea si, intr-un final, a alunecat peste trunchiuri.

Timp de doua ore, lanternele au scormonit tufisurile dupa crocodili, pana cand am auzit din spatele canoei exclamatia lui Wellington�sub frunzisul de langa mal, doi ochi straluceau rosu in lumina lanternei. Richard a apreciat ca e vorba de un crocodil, un caiman negru, lung de un metru si jumatate, si ne-am apropiat pentru a-l prinde viu. Incercarea a esuat, la fel si a doua si a treia, de fiecare data vaslind in amonte un sfert de ora si lasand canoea sa alunece in liniste pe langa mal, pentru a avea o sansa. In cele din urma, Richard s-a dat batut, insa crocodilul probabil stia ca a patra incercare urma sa fie prin vizorul pustii lui Wellington, asa ca n-a mai aparut.

Nimeni n-a mai insistat, probabil ca toti eram satui de vanatoarea lipsita de rezultate din ultimele zile, asa ca ne-am retras tacuti in hamace, desi Wellington jurase ca nu doarme daca nu prinde ceva.

Am strans tabara inainte de 9 dimineata si am navigat din nou in amonte, timp de vreo sase ore. Bineinteles ca musiu Soare arde cand are el chef, adica in momentul in care noi ne scurgem lesinati in canoe, fara pic de umbra. Cum ajungem la mal si vrem sa ne gasim de treaba, cum hop si ploaia!

Dupa cum spuneam, nimeni nu stie cum se cheama raul pe cursul caruia urcam. Insa eu i-as spune Raul cu Fluturi, pentru ca n-am mai vazut in viata mea atati fluturi la un loc, de toate felurile, culorile si marimile, care zburda in jurul tau, fie ca esti in canoe sau pe uscat.

Debarcam in mijlocul unui camp cu zeci de fluturi, unde e o tabara parasita de taietori de lemne, mai precis cateva baraci din pari acoperite cu frunze uscate de palmier. Inspectand imprejurimile, gasesc un craniu sfaramat de crocodil, semn ca cineva l-a vanat si „papat”, probabil taietorii de lemne. Sper sa avem si noi ocazia, si cat mai curand. Pana atunci insa, Wellington descopera o larva zemoasa si grasa, galbena si imensa, si incearca sa ne convinga ca e comestibila. Cum nimeni nu are curajul (nici macar eu, desi mi-am promis ca o sa incerc toate ciudateniile), o arunca un pic in tigaie sa se rumeneasca, dupa care o mananca din doua inghitituri.

Larva=papa

Cum nu mi-a trecut pofta de mancare, in timp ce astept sa fie gata mancarea, arunc cu o undita improvizata in apa, dupa ce m-am chinuit cinci minute sa prind un greiere drept momeala. Din doua aruncari scot doi pesti, rusinos de mici, dar care sunt totusi ceva. Insa norocul meu se opreste aici pentru urmatoarea jumatate de ora cat mai am rabdare sa ma zgaiesc la balta si la undita atarnand bleaga. Doar ca trebuie sa mananc ce am prins�nu e rau, pentru ca carnea s-a terminat ieri�-insa mai mult stau sa aleg oase decat sa ma satur. Wellington imi face semn dupa ce termin pranzul sumar si il urmez, ne urcam in canoe si vaslesc contra curentului pentru a intra pe balta unde prinsesem mini-pestii. Incet, tanarul Bora desfasoara o plasa de pescuit, pe care o plaseaza cu atentie in timp ce eu vaslesc incet, si ma intreb daca macar aici vom avea mai mult succes. Ramane de vazut, pentru ca abia peste o zi vom veni sa „culegem” roadele.

Cum toata lumea e pusa pe facut rost de carne, Richard apare cu o chestie mai ciudata�o broasca imensa, Bufo marina, ale carei glande secreta o otrava foarte puternica. Insa lui nu-i pasa prea mult de asta si se joaca cu monstrul gasit, dupa care ii stoarce glandele de substanta toxica cu o punga de plastic.

Bufo marina

Bineinteles ca Wellington are pata pusa pe vanatoare, si sincer il inteleg, pentru ca nu imi place orezul doar cu legume, mai ales cu banane sau cartofi prajiti. Asa ca reluam imediat ce s-a innoptat vanatoare, de data aceasta cu canoea in cautare de crocodili, pentru ca am descoperit un curs de apa mai linistit, unde e mai probabil sa-i gasim. Navigam in amonte pe intuneric, cu motorul pornit, timp de aproape doua ore, dupa care intoarcem canoea si o lasam sa pluteasca, dirijand-o usor cu o vasla. Lanternele scormonesc prin vegetatia deasa de pe maluri, cautand crocodili. Sincer, dupa nereusitele ultimelor expeditii de vanatoare sunt cam sceptic. Nu e ca Wellington n-ar avea talent si fler, insa se pare ca pur-si-simplu nu e sezonul potrivit. Asa ca plutim in deriva pe intuneric in continuare, evitand cioturi si crengi de deasupra apei.

La un moment dat, insa, Richard vede ceva in tufisurile de pe mal si plonjeaza pe jumatate afara din barca, scormonind malul. In zece secunde e din nou in barca, tinand strans in mana un crocodil de aproape jumatate de metru, care se zbate in disperare. Scepticismul meu ia sfarsit, iau crocodilul „in brate” si Richard imi tine o noua lectie de cunostinte despre natura. Plutim mai departe si intr-un sfert de ora avem inca trei ui, mai mici, nervosi tare care musca orice, inclusiv degetul meu neatent, pana la sange. Iata-ma in barca cu o gradinita de reptile, de care trebuie sa am grija sa nu sara peste bord si, mai important, sa nu sara peste bord cu tot cu degetul meu. Iar in timp ce eu fac pe bona, Richard si Wellington scaneaza malurile pentru „the big one”. Care insa, in ciuda insistentelor noastre, refuza sa se faca vazut.

Ne intoarcem la tabara, insa nu pentru mult tmp. Pe la zece toata lumea e in hamace, doar eu si Wellington plecam in jungla la vanatoare de maj�s, niste rozatoare care ar trebui sa aiba cam 30 kg fiecare, daca i-am prinde. E curios ca noaptea jungla nu mi se pare periculoasa. Fie pentru ca animalele stiu sa se fereasca bine, fie pentru ca eu si Wellington suntem cele mai periculoase fiinte din zona. Adevarul e ca, la cat de doritor de carne e, tanarul Bora n-ar avea nici o jena sa se intalneasca cu un anaconda gigant sau cu un jaguar�ba chiar ar fi incantat si ar saliva. Asa ca il urmez, cu lanterna stinsa, avand (sau mai bine zis incercand sa am) grija pe unde calc. Dupa jumatate de ora de scormonit tufisurile, ne urcam intr-un copac, unde Wellington pune cateva vreascuri de-a curmezisul, formand o platforma. Stam la panda pret de o ora, pe inturneric, ascultand toate miscarile. Din cand in cand, aprindem lanterna pentru a scana tufisurile�bineinteles, eu n-as recunoaste un maj�s nici daca l-as sti din atlasul zoologic. In cele din urma ne ajunge, si ne intoarcem la tabara cu coada intre picioare si mana goala.

Insa n-am somn si liniste, si nici Wellington. Asa ca plecam din nou dupa crocodili. Urcam raul cu motorul pornit, mai departe decat prima ora, si ne lasam dusi de curent in liniste, la intoarcere. Eu stau in fata si vaslesc pentru a orienta canoea, iar Wellington sta in spate, cu lanterna si pusca pregatita. Insa nu vad mare lucru fara lanterna, asa ca nu trece mult timp si incasez o creanga mai groasa in fat, care ma rastoarna pe spate, cu picioarele in sus. Din fericire, in canoe. De aci mai incolo sunt mai atent si deschid lanterna, cu riscul de a alunga animalele. Insa Wellington le vede pe mal de cateva ori, si consuma un cartus. Insa norocul nu tine cu noi, pentru ca incepe ploaia in forta si nu mai distingem nimic. Asa ca ne intoarcem si realizam ca e 3 dimineata. Somn si, probabil, maine o luam de la capat.

Nu e rau sa dormi intr-un hamac legat de doi copaci din jungla, insa nu e deloc incantator ca plasa de tantari sa devina o capcana, tinand tantarii inauntru, impreuna cu tine si alte insecte, care speri sa fie, totusi, benigne. Si oricati ai omori, nu se stie de unde, apar altii noi—incat ajungi sa te intrebi daca nu e mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care i-ai hranit, decat sa-i omori si sa apara altii cu stomacul gol. Uite-asa m-au chinuit tantarii si intrebarile filozofice, pana cand n-am mai suportat si am transformat hamacul si plasa din jur intr-o bomba chimica cu ajutorul sprayului. Bineinteles, tantarii nu m-au mai deranjat, insa, gazat cu DEET, am adormit si eu aproape instant.

Dimineata mi-am dat seama ca dormisem in hamac impreuna cu ambele camere, foto si video, cu poncho-ul de ploaie, o sticla de apa de doi litri, si vreo zece furnici negre si mari cat gandacii nostri de bucatarie. Probabil simtindu-se bine, au fost de gasca si nu m-au muscat in timpul somnului.

Imediat dupa micul dejun, Wellington si-a luat pusca si mi-a facut semn. Urma sa plecam la vanatoare, tanarul Bora fiind nerabdator sa manance ceva carne—mai nerabdator decat mine, in orice caz. Inarmat cu o maceta, rucsacul cu doi itri de apa si „armele” mele, cele doua camere, l-am urmat. Ne-am croit drum prin vegetatia, cum se zice, „luxurianta”, taind in disperare liane, crengi si arbusti, facand o gramada de zgomot, bineinteles. Traversand o mlastina, am reusit sa ma afund in mal pana deasupra genunchilor, trebuind apoi sa scormonesc dupa cizma pierduta si sa devin de nerecunoscut pentru cei care ma cunosc ca o persoana ingrijita, curata, cu unghiile curate si mirosind frumos. L-am urmat in continuare pe Wellington, din ce in ce mai sceptic referitor la reusita vanatorii, pe masura ce orele treceau. Mai ales ca toata treaba parea mai mult o sauna fierbinte si sufocanta in stil amazonian decat vanatoare, si o sauna la care apa ti se termina la putin timp dupa ce ai intrat in ea—sugand cate putin din tubul care iese din vasul din rucsac—si in care mai ai de stat cateva ore bune. Tricoul meu gri deschis e gri inchis acum de la umezeala, si daca l-as stoarce as umple cu siguranta la loc vasul din spate.

La vanatoare

Singurul motiv pentru care l-am urmat fara sa cracnesc pe tanarul Bora e faptul ca pare ca stie foarte bine ce face. Jungla amazoniana nu e gradina zoologica, sa topaie peste tot maimutelele. Ba mai mult, in afara de insecte de tot felul, dintre care multe musca si mai multe sunt tantari, nu prea vezi alte animale. Doar nu sunt proaste sa fie prinse si mancate de noi sau de alte animale. Pasarile se plimba bine mersi la 50 de metri deasupra noastra, printre frunze, iar restul animalelor de joaca de-a v-ati-ascunselea, iar un profan ca mine nu le-ar vedea nici daca s-ar maimutari si s-a stramba la mine din desis. Singurele zgomote care seamana cu grohaituri de animale sunt cele facute de cizmele mele de cauciuc pline cu mal. In schimb, Wellington vede urme. De tot felul de rozatoare, de sacha vaca (adica tapir), de pecari, care e un porc mistret mai mic. Imi arata urmele, care pentru mine sunt aproape imperceptibile. Mai perceptibil e mirosul de urina al unui pecari, de pe un trunchi putred de copac, de unde Wellington rupe o aschie si imi da sa miros. Cum de si-a dat seama, habar n-am. Insa tanarul indian e in mediul sau aici, si cunoaste toate semnele junglei. La cat ne-am invartit si am schimbat directia, e de mirare ca stie in ce directie trebuie sa ne intoarcem—iar busola mea confirma.

Dupa patru ore ne intoarcem, cu mana goala. Luam aceeasi directie, in mare, unde abia acum observ ca Wellington a lasat semne—crestaturi cu maceta, ramuri indoite si probabil si altele. La un moment dat, cand tai in forta cu maceta frunzele unui palmier care ma incurca, dintr-un tufis sare ceva ce fuge tropaind, cu viteza de Speedy Gonzales. Wellington incarca pusca, dar e prea tarziu. Ratasem un wababa-ceva (nu inteleg denumirea), un rozator mare cat un motan. Un pic mai veseli, ne continuam drumul, dar nu pentru mult. Se aud niste zgomote ciudate si Wellington arunca rucsacul si maceta si dispare intre copaci si liane. Astept fara sa fac nici un zgomot. Se aud doua impuscaturi, nu foarte departe, iar in cinci minute tanarul indian isi face aparitia zambind larg printre dintii innegriti de ipi, tinand in mana o pasare cat o curca, care inca se mai zbate. E un trompeterro, care e eutanasiat cu o lovitura cu cantul macetei, care ii rupe gatul.

Ne intoarcem in tabara dupa sase ore, fericiti insa, de prca am fi vanat un urs. Eu tarai dupa mine pasarea, care se mai incurca prin tufisuri si liane, insa care face din pranzul cu orez si linte o adevarata experienta gurmanda, desi Delicia a facut-o un pic prea sarata.

Sauna amazoniana, noroiul si sangele de trompeterro de pe hainele mele cer o baie in rau. Care e suficient de adanc incat sa trebuiasca sa ma tin de canoe ca sa nu plec odata cu curentul. Insa balaceala e preferabila caldurii umede si sufocante din jungla. Cand ies, nu trece un minut, si hainele curate si uscate pe care le imbrac se lipesc din nou de mine… dar macar raman curate.

Pe inserate, a doua parte a vanatorii are loc stand la panda in hamacele de camuflaj, pe traseul pe care Wellington a gasit urmele de tapir, probabil traseul pe care aceste animale il parcurg spre rau, pentru a se adapa. Timp de doua ore stau nemiscat, ascultand si fiind cu ochii in patru, insa ploaia incepe inainte ca vreun animal sa aiba bunul simt sa treaca prin apropiere, si ne alunga in tabara, unde ne adapostim la timp in hamacurile cu plastic deasupra.

Probabil noaptea trecuta ramasese un spatiu intre hamac si plasa pentru tantari, pentru ca mana mea dreapta era umflata si creata precum coaja de portocala de la cate muscaturi aveam. Se pare ca tantarii de aici sunt mai speciali—nu actioneaza doar la apus si la rasarit ci toata ziua, iar in plus, ii cam doare la basca de sprayul protector. Am muscaturi pana si pe fund, prin hamac si pantaloni. Iar la toaleta din mijlocul naturii, nu indraznesc sa-mi dau pantalonii jos mai mult de treizeci de secunde, pentru ca nu vreau muscaturi prea multe pe partile mai sensibile sau mai intime. Asa ca adio, constipatie!

Plecam iar cu intarziere, pentru ca Wellington a plecat cu barca sa caute ceva, si s-a intors la pranz. Intre timp, Richard ma taraste prin jungla din nou, in cautare de serpi, insa gasim doar un regiment ordonat de furnici care cara frunze pentru musuroi—insa spectacolul e fascinant, asa ca stau mult timp cu ochii pe el.

Furnici care taie frunze… nu la caini

Parasim Nuevo Perú si navigam in amonte. Parasim si Rio Nuevo si intram pe unul dintre afluentii sai, care nici nu exista in anotimpul mai uscat. Oricum, de acum incolo se pare ca raurile si satele nu mai au nume. Spun sate, desi e vorba mai degraba de o mana de case aruncate pe o movila de pamant care se ridica suficient de mult deasupra apei. Si nu trece mult si oprim la ultimul sat—de aici incolo e doar jungla, scaldata intr-un soare arzator azi.

Sat Bora

Spre inserat tragem la mal, si dupa ce toata incarcatura e scoasa din canoe, mi se pregateste locul de dormit, adica traditionalul hamac, legat intre doi copaci de data aceasta, cu plasa de tantari in jur si cu o prelata de plastic, iar intre timp, Delicia si sotia lui Wellington pregatesc cina.

Eu ma ofer sa am grija de Jason, care pentru cele noua luni pe care le are, e perfect adaptat pentru jungla. Nu plange mai deloc, se joaca toata ziua si se taraste de-a busilea prin toate colturile, gangurind. Cand scapa nesupravegheat, se joaca cu maceta sau prinde gaze si alte chestii pe care le baga in gura, lucruri care, probabil, ar aduce la disperare un parinte din alte parti.

Jason

Programul de noapte continua cu vanatoare de broaste pentru interesele naturaliste ale lui Richard, si cu o vanatoare pentru de-ale gurii cu Wellington. Inceputa cu un pescuit cu maceta care are ca rezultat doi habarnam-cum-se-cheama mari cat palma, vanatoarea continua pe ape. Plec pe intuneric doar eu si Wellington, in amonte cu canoea. Urcam destul de mult timp pe cursul raului, cu motorul pornit, dupa care il coboram in liniste, dusi de curent. Wellington urmareste cu lanterna si asculta atent miscarile de pe maluri, gata sa traga cu pusca pe care o are sprijinita pe genunchi. Insa ploaia vine si ne strica toate planurile de vanatoare—ne intoarcem la tabara si ne cuibarim sub prelatele de plastic in hamace, sperand ca n-o sa ne ude la piele.