Dimineața (care pentru oamenii loviți încă de jet-lag începe la prânz) a cerut de mâncare, așa că ne-am străduit să găsim ceva tradițional. Și ce poate fi mai tradițional decât să mănânci la un fel de fast-food colectiv, o aglomerație de tarabe într-o piață din Bukit Bintang, cartierul din vecinătatea noastră.
Nu țin minte cum se numeau felurile de mâncare, ci doar că au venit foarte rapid. Vedeta din prim planul de mai jos e un desert cel puțin ciudat: ABC (air batu campur, sau ice kacang). Mai pe românește, fulgi de gheață cu sirop din zahăr de palmier, lapte și tot felul de alte ingrediente din care am reușit să identific doar tăiței, arahide, boabe de fasole și de porumb. Delicios după ce renunți să cauți eventuala costiță care însoțește fasolea!
ABC, un desert cu ingrediente greu identificabile
Până spre seară am umblat hai-hui pe la turnurile Petronas, prin Chinatown și Little India (trăiască mâncarea indiană de la Sangeeta, jos cu tăițeii malaezieni!) până când n-am mai putut să ne târâm picioarele după noi. Am decis că e momentul să încercăm o curiozitate despre care aflasem de pe un afiș—fish spa, adică masaj cu pești. Mai pe limba noastră, îți bagi picioarele (la propriu) într-un bazin cu peștișori, care vin și ciugulesc (sau ronțăie, mușcă, rup) pielea moartă de pe tălpi și degete, lasându-ți picioarele fine ca un fund de bebeluș.
Ajunși la Morino Kaze, un spa cu reputație deosebită în zona piscicolă, ne-am descălțat cu speranța că după o zi de mers, aroma picioarelor noastre le va potoli pofta sau agresivitatea peștilor. Din păcate eticheta cerea o etapă de spălare a picioarelor, înainte de a intra în acvariul cu peștișorii mici. Am rezistat nici mai mult, nici mai puțin de trei secunde, după care am scos picioarele din apă, aproape urlând (eu, nu peștii) din cauza gâdilăturilor. Următoarea dată am rezistat cinci secunde. Se pare că peștișorii erau flămânzi tare, pentru că imediat ce un deget atingea apa, culoarea acesteia devenea gri de la sutele de mini-piranha ce năvăleau la ospăț. Au urmat etape din ce în ce mai lungi în care încercam să-mi înghit hototele de râs și să nu izbesc călcâiele de fundul acvariului—nu cumva să omor maseurii.
După un sfert de oră am trecut la acvariul numărul doi, cu peștii mai mari. Dacă primii ne-au gâdilat așa, cum te gâdilă o pană, cei din acvariul doi parcă erau colegi de școală care te-au legat de bancă și te gâdilă cu scopul precis să-ți dai sufletul. În cele din urmă am reușit să ne obișnuim cu ei (cum te obișnuiești și cu colegii de bancă mai enervanți) și să-i ignorăm.
Nu, nu sunt hamsii, sunt pești maseuri malaezieni, instruiți și certificați pentru masaj la picioare!
După încă un sfert de oră ședința de masaj a luat sfârșit. Nu mai avusesem picioarela așa de fine de vreo treizeci și trei de ani, adică probabil din momentul în care începusem să le folosesc pentru mers. Mi-a fost sincer milă să le bag la loc în bocancii obosiți de mers. Hotelul era departe, dar ne-am grăbit să ajungem cât mai repede în cameră, să scoatem picioarele din bocanci, să le spălăm, să le admirăm, și să le culcăm cu grijă în pat cu noi, de parcă ar fi fost niște animale de rasă rară, cu un pedigree ieșit din comun!
