Curandero din Quillabamba

Dimineata a inceput cu evacuarea noastra urgenta din magazia in care dormisem, pesemne pentru ca proprietarii plecau la lucru. Piciorul ma durea in continuare, insa aveam sa-mi dau seama abia mai tarziu, cand aveam sa incalec pe motocicleta cat de tare poate sa doara.

Satuc
In una din baracile din dreapta dormisem…

Am plecat imediat dupa un mic dejun frugal (constand in oua-ochiuri cu orez) si dupa ce incepusera sa apara masini din fata, semn ca drumul se deblocase. Am urcat destul de greu pe motocicleta, pentru ca sa-mi dau seama ca nu puteam sa indoi piciorul drept, nici macar cat sa il pot sprijini pe scara. Singura incercare imi provocase dureri ata de ascutite si puternic, incat era sa cad cu tot cu motocicleta peste mine. Aratam caraghios, cu un picior in aer, insa macar ma puteam tine dupa Alejandro.

Alunecare
Alunecarea de teren care ne oprise cu o noapte inainte

Din nou prin rau, din nou apa in ghete. De data asta, insa, multa-multa, pentru ca mi se oprea motorul la fiecare metru. Mi-a luat doua minute sa traversez, in loc de 15 secunde.

Nu mai reuseam sa merg cu piciorul drept intins, asa ca am incercat din nou sa-l sprijin de scara, cu toate durerile imposibile care ma impiedicau. Am gasit o pozitie care sa nu ma faca decat sa ma stramb de durere si am continuat, bineinteles fara nici o speranta sa pot utiliza frana de pe roata spate. Dupa cinci minute, la o groapa pe care o traversam, piciorul mi-a sarit de pe scara, si durerea ascutita de care ma temeam m-a fulgerat din nou, facandu-ma sa ma opresc. Si tot asa, cu episoade de genul asta, am continuat cei 70 de km ai zilei. Partea cea mai frumoasa era cand motocicleta se dezechilibra spre dreapta, si trebuia sa fac ceva sa nu ma rastorn—atunci piciorul drept zbura singur din scara si se sprijinea de pamant, insa nu dura o clipa, si durerea parca imi amputa piciorul. Din fericire (daca pot spune asa), episoadele astea n-au fost atat de frecvente.

Santa Maria
Am trecut rapid prin Santa Maria…

Femei
… nefiind singurii care se grabeau

Toata prima parte a zilei a plouat in stil tropical, adica mult si marunt, pana cand am ajuns la concluzia ca n-am mai fost niciodata atat de ud—singurul lucru uscat era camera foto. Bineinteles, ploaia a mai durat vreo doua ore dupa ce am ajuns la concluzia asta, dar deja nu imi mai pasa. Imi pasa mai mult de los oevos, care aveau sa ajunga in curand omleta la cate gropi indurau, mai ales ca nu puteam sa ma ridic in scari sa amortizez socurile.

Am ajuns intr-un final in Quillabamba, doar pentru ca sa fiu dezamagit de ce gasisem. In afara faptului ca nu am vazut picior de gringo, era la fel de insipid si incolor ca si orice orasel de provincie de la noi. Probabil ca „orasul verii eterne”, sloganul Quillabambei, era singura gaselnita care l-ar fi facut sa para mai interesant. Nu si pentru mine.

Quillabamba
Quillabamba, in zare

N-a fost usor sa gasim un hotel, mai ales ca Alejandro era pentru prima ora in Quillabamba si pentru prima oara ghid in sezonul ploios. Totusi, dupa un sfert de ora de mers cu piciorul drept in aer, de parca as fi cautat hoteluri cum cauta aia apa cu crengute in forma de Y, soarele a stralucit si pe strada mea. Am gasit un hotel cu parcare, ieftin ca braga si foarte aproape de… Zece puncte! Ati ghicit! Plaza de Armas. Insa nu mai conta asta, ci faptul ca in jumatate de ora eram uscat ca Danut din reclama cu canapeaua, si flamand rau de tot.

Foamea mi-am stins-o cu niste gustoase anticuchos de corazon, adica frigarui din inima de vita, iar setea cu chicha, o bautura dulce, din porumb fermentat (se zice ca fermentarea se face dupa ce femeile care prepara chicha mesteca boabele de cereale si scuipa in vasul in care se va face bautura).

Ii spusesem lui Alejandro ca ma intereseaza samanii, care in sudul Peru-ului sunt mai degraba cunoscuti drept curanderos, adica vraci, vindecatori. Urma sa cautam a doua zi unul, in Mandor, insa la un pahar de emoliente (o batura calda, tonica, vascoasa, din tot felul de plante, care se vinde la tarabe la toate colturile Plaze-lor de Armas), vanzatoarea ne-a pomenit de un curandero pe nume Huyra, care ii vindecase barbatul de tot felul de trebi, printre care si betia.

Provocarea lui Alejandro de a-l gasi a fost usor acceptata, mai ales ca nu prea aveam ce face in Quillabamba. Dupa aproape o ora de bantuit prin oras, am gasit casa. Alejandro a batut cu pumnul pana cand a iesit o tanti mica-mica, care a intrebat ce vrem. I-am zis pretextul—o lovitura la picior, posibil fractura. Poarta ni s-a inchis in nas, iar dupa un minut de asteptare, a aparut un mosulet care ne-a facut semn sa il urmam. Nu ma asteptam, bineinteles, la un saman cu plete, dezbracat pana la brau, cu pene de condor in cap, insa nici la un mos care sa semene cu un instalator ursuz iesit la pensie, cu o sapca cu New York Mets. Curandero Huyra ne-a facut semn sa stam jos, s-a uitat la piciorul meu si a zis „Maine o sa poti sa indoi piciorul. Pot sa te vindec” dupa care a iesit, sa aduca „trusa” cu alifii.

Alejandro era pe jos de ras. Imi povestea cum curanderos iti maseaza piciorul, dupa care ti-l indoaie brusc, fara sa le pese ca urletele tale ii pot crea probleme cu vecinii. Indoiala de pe fata mea nu facea decat sa ii largeasca ranjetul. N-a durat mult si Huyra s-a intors cu o ladita cu bidonase, cutiute, un lighean si o „zeama” maronie si fierbinte. A inceput prin a-mi spala piciorul cu o solutie care continea alcool si care m-a „ars” pe ranile facute de pietre. Dupa care, timp de mai bine de un sfert de ora, mi-a incalzit piciorul cu fiertura maronie din ierburi si l-a masat. A urmat o serie de incercari de a-mi indoi piciorul, incercari care se opreau la prima grimasa de durere care aparea pe fata mea. Cu toate acestea, dupa 23 de flexii, a reusit sa-l indoaie la 90 de grade.

Curandero Huyra

Curandero Huyra
Curandero Huyra

Din nou, masaj viguros, pe uscat, apoi cu o alta licoare din plante, frumos mirositoare. In final, curandero a intins pe niste fasii de hartie o pasta verde, din cartofi deshidratati si alte minunatii (Alejandro pretinde ca a auzit si cuvantul crocodilo in lista de ingrediente) si mi-a invelit gamba si genunchiul, fixandu-le cu fasa elastica. Trebuia sa tin piciorul intins pana a doua zi dimineata, cand urma sa revin pe mainile curandero Huyra, extrem de vioi si glumet pentru cei 90 de ani pe care ii avea.

Iar dupa atata „frecus” la propriu si la figurat, m-am intors la hotel si am dormit ca un prunc, in ciuda camioanelor si motocicletelor care faceau parada prin fata ferestrei mele.

Jurnal de motociclist

Cred ca am fost impresionat in egala masura de Motorcycle Diaries si de calatoria lui Ewan McGregor impreuna cu Charlie Bormann in jurul lumii, de m-am hotarat sa plec hai-hui.

M-am prezentat la ora 9 la agentia de unde urma sa inchiriez motocicleta, insa obloanele erau inca trase. Asa ca am tras o fuga spre un mic dejun, iar in momentul in care am terminat si m-am intors, lucrurile era deja pregatite—motocicleta, casca si ochelarii, manusi de vara si de iarna, jacheta si pantaloni de biker, protectii pentru tibii si genunchi, haine de ploaie, si ghidul—Alejandro. Motocicleta, o Honda Tornado de 250cc parea cam micuta, insa n-am facut mofturi, ca oricum era prima mea experienta serioasa de enduro, si preferam sa ridic de jos la prima cazatura un motor de 250cc decat unul de 800cc. Jacheta imi venea de minune, insa dupa ce am incercat sa probez 10 minute pantalonii prea mici, am ajuns la concluzia ca nu ma pot duce cu ei decat la un eventual gay parade. Protectiile pentru genunchi si tibii au intrat cam fortat, insa restul lucrurilor, inclusiv Alejandro, pareau ok. Traseul era schitat pe sase zile, plecand din Cuzco, trecand prin Pisac, Ollantayatambo, Santa Maria, Quillabamba, din nou Santa Maria, apoi Santa Tereza, din care urma sa plec spre Aguas Caliente. De acolo, planuiam sa urc pe jos sa prin rasaritul la Machu Picchu in prima zi a anului 2007, si sa ma intorc pe 2 seara in Cuzco.

Am parasit Cuzco echipati pe la 10, si nu bine am iesit din oras ca Alejandro m-a oprit sa ma intrebe daca nu-mi doream sa vad ruinele incase de la Sacsaywaman. Mai degraba decat mormanele de pietre acoperite de iarba, mi-a placut cum se pronunta numele locului—Sexy woman. I-am explicat lui Alejandro ca nu ma intereseaza ruine si monumente, pentru ca in cele mai multe cazuri… daca ai vazut una, le-ai vazut pe toate. Parerea mea.

Alejandro
Alejandro

Eram excitat de motocicleta, care era usoara si manevrabila, insa ma lasa rece (si la propriu si la figurat) ploaia care ne-a insotit aproape pana la Pisac, suficient insa pentru ca sa ne ude fleoasca si sa ne faca sa ne punem salopetele de ploaie, de un galben fierbinte, care ne faceau sa aratam ca o combinatie ciudata de lucrator la salubritate si sperietoare de ciori. Imediat ce le-am pus, s-a zis si cu ploaia, si mi-a luat cinci minute sa ii explic lui Alejandro conceptul legilor lui Murphy.

Am ajuns si in Pisac, unde lucrurile ar fi fost mult mai frumoase daca targul de „de toate” n-ar fi fost atat de tourist oriented, cu lucruri artizanale trase la xerox. Iar cele care imi atrageau atentia, de fapt imbinau frumosul cu inutilul intr-un mod care ma facea sa trec la urmatoarea taraba. Si tot asa, pana cand mi s-a facut mila de Alejandro care pazea de o ora motocicletele si bagajele, si m-am intors, am incalecat si dii mai departe.

Pisac

Pisac

Pisac

Pisac
Targul din Pisac

Am uitat pana acum sa aduc in poveste peisajul minunat. Seamana un pic cu Bucovina. Un pic. Muntii sunt mai inalti si mai ascutiti, mai verzi si mai abrupti. E mai cald (cand e mai cald) si e mai ud cand ploua. Si in loc de vaci LaDorna pasc lame. Iar tantile de aici n-au bundita de jder, ci niste fuste infoiate si palarii in cap. In rest, e superb, iti ia respiratia—ti-o poate lua de tot daca la urmatoarea curba te uiti la peisaj si nu la carosabil.

Sat traditional
Sat traditional din zona

Cald si bine, ca in povesti sau in vremurile bune din Lord of the Rings, trecem pe sub soare printre lame si varfuri verzi si incetosate. Se face dupa-amiaza bine cand ajungem in Ollantayatambo, un sat Inca viu, dupa cum ii place sa se autodescrie. Si chiar ar fi asa daca piata centrala (sper ca nu se cheama tot de Armas) e ticsita de autocare cu turisti, care fie viziteaza ruinele, fie se pregatesc sa plece pe Inca Trail, patru zile pe jos spre Macchu Picchu. Inca Trailul meu e mai deosebit, fie si pentru ca sper sa nu ma lovesc la tot pasul de gringos (cum sunt si eu, de altfel).

Din Ollantayatambo drumul urca curbe stranse timp de doua ore, pana la trecatoarea Abra Malaga la 4300m, de unde, cand isi face mila ceata, se vede varful Santa Virginia. Deja e frig-frig, am mucii haturi, cum se zice pe la noi, insa sunt incantat. Incepe coborarea, alte trei ore prin ceata. Una dintre ele trece cu mine cu ochelarii pe ochi, stergandu-i la fiecare minut, pana cand ma prind ca nu am viteza ca sa am nevoie de ei. Asa ca restul coborarii merge mai usor, si navighez relativ mai artistic printre gropi, balti si santuri lasate de camioane pe drumul de categoria forestiera. Sunt plin de noroi si ud, but it’s fun. Chiar si cand trecem printr-un rau din care imi umplu o gheata cu un pic de apa, ca sa nu ma rastorn de tot.

Abra Malaga
In trecatoarea Abra Malaga

Iesim din ceata la timp ca sa vad superba vale a raului Urubamba, inainte sa se intunece. Luam o pauza si imi scot protectiile, care mi-au blocat circulatia. Nu e usor, pentru ca picioarele mi s-au umflat, si imi ia mai bine de cinci minute de fiecare. Oricum, se pare ca nu sunt foarte utile, pentru ca de aici oricum nu mai e ceata, gropile sunt mai rare…

Plecam la drum spre Santa Maria, pana unde mai sunt 40 de km sau aproape doua ore. E intuneric, insa legile lui Murphy functioneaza imbatabil si orbeste. La zece minute dupa ce am renuntat la jambiere, intru pe o portiune cu pietre mai mari si pierd controlul, iar motocicleta cade peste picorul drept, strivindu-l de pietrele ascutite. Imi vine sa urlu, in schimb topai de durere pana cand pun piciorul in pamant. Pot sa ma sprijin in el, insa asta nu inseamna neaparat ca e rupt. Dupa zece minute, ma urc din nou in sea si plec mai departe, in ideea ca oricum nu am alta solutie. E greu sa folosesc piciorul pentru a echilibra motocicleta, insa nu imposibil.

Incercam sa depasim un sir de camioane si masini, insa un politist ne fluiera. Ne asezam la rand—s-a surpat un versant peste drum, a durat o zi sa-l refaca practicabil, iar pana acum zece minute s-a trecut din directia noastra. Acum sunt cam 50 de camioane si autobuze care trebuie sa treaca din partea cealalta. Asteptam, mult si bine, mai ales ca la fiecare doua camioane e nevoie de ajutor de la un buldozer cu sufa. Asteptam in ideea ca fiecare camion e ultimul… Insa nu e asa. Dupa o ora si jumatate, coada e la fel de mare.

Se aude deodata un uruit, si farurile camionului care vine incep sa se incline din ce in ce mai mult spre stanga. Se prabuseste din nou versantul de munte si aluneca cu tot cu camion. Buldozerul salvator intervine in ultimul moment sa salveze ziua, si reuseste. Insa politia declara drumul inchis.

Ne intoarcem 15km, spre un satuc, adica niste baraci de muncitori, in speranta ca vom putea gasi un loc de dormit. Traversam din nou raul, insa de data asta iau cate un litru de apa in fiecare gheata (care, culmea sunt si impermeabile, deci apa nu iese din ele. Si n-a iesit pana cand nu le-am scos, cand am ajuns la baraci.

La „bucatarie” observ un purcelus alb, pufos de Guineea, care topaie printre picioarele bucataresei. Apetisant! Norocul lui e ca supa calda de gaina si copanul de pui vin repede. Intre timp se rezolva si cu cazarea, intr-o magazie in care luam si motocicletele la somn. Imi vad piciorul inainte de culcare, care nu arata pe cat doare. Astept dimineata pentru un diagnostic mai bun, si ma scufund obosit in sacul de dormit. Noapte buna.

In Cuzco

Dimineata m-a trezit cam umeda si cu pretentii de reumatism, asa ca am facut scandal sa schimb camera cu una pe care o mai vede soarele din cand in cand. S-a rezolvat, insa asta n-a facut deloc Cuzco un oras mai frumos. Mda, poate e centrul turistic al Peru-ului, orasul de aur, capitala imperiului incas si inca cateva alte lucruri. Insa are tot o Plaza de Armas (cata lipsa de imaginatie) si magazinele pentru turisti si agentiile acopera tot ce ar putea fi traditional sau interesant in oras (in afara de arhitectura catorva cladiri).

Plaza de Armas
Plaza de Armas din Cuzco

Asa ca lancezesc cam toata ziua, pe o banca in Plaza de Armas fotografiind tot felul de peruani, sau soparlind la soare pana cand incepe ploaia (aici e vara si e sezonul ploios).

Peruan

Peruan
Peruani care lancezesc, ca si mine, in Plaza de Armas

Incerc sa imi caut o alternativa la Cuzco, o modalitate de a explora Valle Sagrada (Valea Sacra a Incasilor) altfel decat mergand ca turmele de turisti pe circuitul Inca Trail. Intentia initiala de a face kayaking dispare cand aud pretul „especially for you, señor”, insa gasesc o agentie mica care e dispusa sa imi inchirieze o motocicleta enduro pentru urmatoarele sase zile, cu care voi explora valea pe traseul Pisac–Santa Maria–Quillabamba–Santa Teresa–Aguas Caliente–Macchu Picchu si inapoi spre Santa Teresa si Cuzco. La insistentele mele, agentia imi da si un ghid—care sper sa ma ajute sa descopar mai multe decat imi spune ghidul Lonely Planet. Sper ca primul rasarit din 2007 sa il pot vedea deasupra Macchu Picchu…

Si pentru ca toata ziua m-am refacut dupa „excesele” Craciunului, imi permit sa incerc o delicatesa a zonei—cuy, adica porc de Guineea, care e denumit asa dupa cum il striga bucatarul pentru ca sa-l ademeneasca in tigaie: cuy, cuy cuy… E delicios, asa ca putin ma intereseaza cat de dragalas arata viu. Ba chiar ma gandesc sa iau lectii de gatit, pentru ca am ochit un purcelus grasut undeva intr-un pet shop acasa…

Cuy
Ex-porcusor de Guineea

Schimbare de planuri

Imi planificasem sa ma trezesc la 6 dimineata si sa plec in insulele Taquile si Amantaní, de pe lacul Titicaca, unde as fi dormit la o familie de Quechua sau Aymara, o experienta autentica, mai departe de agentii de turism sau de curentul electric. Insa simptomele de rau de inaltime persistau, asa ca am decis sa plec din Puno, spre un loc cu altitudine mai mica. Cuzco nu era mult mai jos (3200m, fata de 3830m), insa la 7 ore cu autobuzul suna rezonabil, mai ales ca e punctul de plecare pentru calatoriile in Valea Sacra a Incasilor si spre mult-prea-trambitatul Macchu-Picchu.

Puno
Plecarea din Puno…

Juliaca
…trecand prin Juliaca

Drumul spre capitala fostului imperiu incas a fost linistit, si as spune chiar plictisitor, timp de 8 ore, daca intr-un sat nu asfi fost martorul unor dansuri traditionale, care mi-au adus aminte de ursarii si caprele de la noi.

Plimba ursul

Dansuri
Dansuri traditionale, sau plimbatul ursului la peruani

In rest, varfurile Anzilor si norii de ploaie au insotit tot drumul, pana cand, spre noapte, am ajuns in Cuzco, unde la hotelul Royal Qosqo ma asteptau un dus fierbinte, un pat cam tare, un somn bun si, speram eu, zile urmatoare fara dureri de cap de orice fel.

Prin Anzi
Prin Anzi, prin ploaie

Pe insulele plutitoare

Ma asteptam, sincer, ca Mosul sa fie un pic mai atent cu mine anul asta. Eu zic ca am fost cuminte, ce-i drept nu am invatat poezii, dar puteam sa compun relativ usor ceva in stil dadaist… Asa ca nu mi s-a parut fair-play ca Mosul mi-a facut cadou, pe langa insolatie si toxiinfectie, si o portie zdravana de rau de altitudine. Urcasem de la Nazca (600m) la Puno (3830m) in 24 de ore, cand normal e sa urci maximum 500m pe zi peste 2500m—asa ca m-am procopsit cu o durere de cap sfredelitoare, cu ameteli si greata, astfel incat nu mi-a mai pasat ca n-o sa mai vad cum sarbatoresc peruanii Craciunul, si m-am bagat in pat dupa un dus fierbinte imediat ce am ajuns in Puno.

Miezul noptii, prilej de bucurie si chef pentru peruani, pentru mine a insemnat o sperietura zdravana, de la petardele si artificiile care mi-au bubuit sub fereastra, trezindu-ma din convalescenta.

Dimineata a parut mai optimista, durerea de cap fiind mai blanda (mda, avea de ce sa fie bucuroasa—Mos Craciun ii adusese un pacient, pe mine). Am facut o plimbare lenesa pe stradutele pustii din Puno, dupa care m-am decis sa fac o excursie pe cont propriu pe Islas Flotantes si am cumparat un bilet la una dintre barcile care paraseau la fiecare ora portul din Puno.

Plaza de Armas
Plaza de Armas, bineinteles, in Puno

Portul
Portul din Puno, pe malul lacului Titicaca

Islas Flotantes, sau Islas de los Uros, sunt o ciudatenie a lacului Titicaca (cel mai inalt lac navigabil din lume, daca n-ati chiulit de la geografie in liceu). Dupa cum le spune si numele, sunt insule plutitoare—facute dintr-un fel de papura, totora. Se pare ca tribul Uros, pentru a scapa de invazia incasilor, si-au construit aceste insule in largul lacului Titicaca, si de mai bine de 600 de ani, in fiecare saptamana, adauga un strat nou de papura, care compenseaza straturile de dedesubt, care putrezesc.

Islas Uros

Islas Uros

Islas Uros
Insulele plutitoare Uros

Debarc pe una dintre insule, si experimentez senzatia ciudata ca fiecare pas se afunda in insula. Ma plimb de-a lungul ei si in unele zone pasii se afunda mai tare si papura se umezeste—sunt zone mai putrede care pot ceda. Totul e facut din papura, de la casutele in care traiesc bastinasii Uros, pana la barcile cu care se plimba de la o insulita la alta.

Islas Uros

Islas Uros

Islas Uros
Totul pe insule e facut din papura

Sunt peste 30 de astfel de insulite locuite, unele mai mici, altele mai mari si exista si o scoala plutitoare. Desi pescuiesc, sursa principala de castig a locuitorilor insulelor este turismul, si castigurile provenite din vanzarea a tot felul de suveniruri kitsch, din care majoritatea sunt de gasit peste tot in Peru (bratari, amulete, ceramica, textile). Asa ca toate locuitoarele isi dezvelesc tarabele cu prostioare imediat ce vad vreun gringo.

Locuitori din insulele Uros

Locuitori din insulele Uros

Locuitori din insulele Uros

Locuitori din insulele Uros

Locuitori din insulele Uros
Locuitoarele insulelor

Nu cumpar nimic, insa experimentez un pranz pregatit de o localnica, trucha con papas y arroz, adica un fel de pastrav proaspat prins, cu cartofi si orez. E un pranz delicios, mai ales ca soarele arde nemilos si am mare noroc de un sombrero din paie pe care l-am cumparat in Nazca.

Pranz
Pregatirea pranzului…

Dupa a treia insula, lucrurile incep sa semene prea mult, de la senzatia de afundare a insulei cand pasesti pe ea, la bordeiele si barcile din papura, la tarabele cu suveniruri neinspirate. Asa ca ma intorc in Puno, in ideea ca probabil voi revedea Islas de los Uros maine, daca plec spre insulele Amantaní si Taquile.

Intors in Puno, lancezesc prin oras, reusesc in cele din urma sa dau de cap problemelor tehnice ale blogului, si iau un pranz copios cu o friptura de alpaca (o ruda a lamei) si legume, udate de un suc de papaya si de un pisco sour din partea casei. Pe cat de gustos a fost pranzul, pe atat de mult l-am regretat spre seara, cand simptomele de rau de altitudine au revenit in forta, iar trucha, alpaca, pisco si toate rudele lor ingerate pe percursul zilei s-au reintors in natura, in urma unor crize violente de varsaturi care au insotit durerile de cap insuportabile si frisoanelor care mi-au decorat seara de Craciun.

Coca in Arequipa

‘Neatza e prea mult spus unui om care n-a putut sa-si incline scaunul din autobuz (pentru ca peruanul din spate era prea gras), unui om care trebuia sa se fereasca de peruanul din dreapta (care, cand adormea, avea tendinta sa cada cu capul in brate la mine), unui om care nu prea a dormit cele 10 ore de calatorie si a fost debarcat in Arequipa la 3.30 dimineata. Adica eu.

Am mai dormit doua ore in autogara, pe o banca de fier, cu capul pe rucsac si strangand in brate geanta cu aparatul foto. M-am trezit odata cu casa de bilete, la 6, ocazie cu care am aflat ca bilete spre Puno mai erau la 10.30 si poimarti (din cauza aglomeratiei de Craciun). Am cumparat biletul si am incercat sa profit de cele patru ore pentru a vedea ceva din Arequipa. Adica, in primul rand un mic dejun, la care am baut faimosul maté de coca, ceai din frunze de coca. Nu e nimic din ce ati crede, ci doar un ceai energizant—pana la urma, Coca Cola a avut extras din frunze de coca in compozitie mai bine de 40 de ani!

Maté de coca
Mate de coca

Plaza de Armas (considerata cea mai frumoasa piata centrala din Peru) nu a facut o impresie extraordinara, ci mai degraba Iglesia de La Compañía, o biserica franciscana cu motive incase pe toata fatada.

Plaza de Armas
Plaza de Armas in Arequipa

Arequipa
Dimineata in Arequipa

Iglesia de la Compañia
Iglesia de la Compañia

A urmat manastirea dominicana Santa Catalina, o adevarata oaza de liniste, o cetate in centrul orasului Arequipa, despre care mai bine las pozele sa vorbeasca (n-am chef de compuneri in stilul lui Sadoveanu, cu descrieri de peisaje).

Santa Catalina

Santa Catalina

Santa Catalina
Manastirea Santa Catalina

Daca am uitat sa mentionez ceva, a fost ca trebuia sa fie o zi execrabila in toata vacanta asta, si sper sa fi fost azi. Pe langa lipsa de somn, s-a facut simtita insolatia datorata sandboardingului si, colac peste pupaza, o toxiinfectie alimentara—probabil datorata portiei de ceviche cu creveti cruzi de cu o zi inainte. Si pentru ca trei ceasuri rele nu sunt de ajuns, in momentul in care am ajuns la autogara, mi-am dat seama ca imi lipsea camera foto. In starea in care eram, nu mai stiam daca o uitasem la manastire, daca imi cazuse in taxiul cu care venisem, sau daca—pur si simplu—imi fusese furata. Cursa cu taxiul, 15 minute pana inapoi la manastire a fost un calvar, insa faptul ca am regasit camera pe banca de la iesire, m-a mai readus la viata.

Am avut noroc ca taximetristul m-a lasat la o alta companie de autobuze, unde am reusit sa mai gasesc un bilet, asa ca iata-ma in drum spre Puno, cu intestinele si cu capul varza, insa cu camera la loc sigur in bagaj. Iar in Puno nu m-a mai interesat decat un dus fierbinte si SOMN, desi era ora 7 seara si pe strazi era agitatia dinainte Craciunului!

Autobuzul spre Puno
Autobuzul spre Puno

Alpaca
Turme de alpaca, care incercau sa ma mai inveseleasca pe geamul autobuzului…

15 minute de WOHAAA!

N-am reusit sa dorm foarte bine, pentru ca se lasase un frig demn de orice desert, iar sacii de dormit erau mai degraba un fel de pufoaice chinezesti, care aveau in comun cu sacii de dormit doar forma. Asa ca am fost mai mult decat fericit cand prima raza de lumina a intrat in cort. Foarte voios, am iesit din cort si in mai putin de un minut am inceput sa zdranganesc la chitara lui Janszen un cantecel de buna dimineata. Cele doua fete somnoroase de peruani au iesit din cortul lor si, dupa o gura de apa si un sandvis, am continuat urcusul spre varful dunei Cerro Blanco, cea mai inalta din lume.

La rasarit
Rasaritul de pe Cerro Blanco

Desi parea un fleac, a durat mai bine de o ora si jumatate sa ajungem in varf, pentru ca la ora 7.30 soarele deja era pregatit de incendiu, iar inaintarea prin nisip era orice numai nu usoara si placuta. Din fericire, am mai facut si pauze, ocazii cu care mi-am facut incalzirea si am „testat” placa, in speranta ca imi va folosi la ceva experienta de snowboarder.

Spre cota 2072

Spre cota 2072
Spre cota 2072

Rezultatele au fost incurajatoare, asa ca am strigat Yuppieeee!, cand am ajuns in varful dunei, la 2000-si-cativa metri, cu o panta abrupta rau—iar pe langa entuziasm, vocea mea continea si o doza buna de „Errr… Oare chiar vreau sa fac asta?”.

Nu prea mai era cazul sa ezit, pentru ca Janszen si Enrique ma incurajau zambind, iar in plus cazaturile erau mai soft decat la snowboarding, asa ca mi-am dat drumul la vale pe placa. Senzatia e greu de descris… e WOHAAAA cu litere mari, o combinatie interesanta de adrenalina cu sentimentul de finete si siguranta pe care ti-l da finetea nisipului. Nu mai conta ca soarele ardea la 40-si-ceva de grade, ca aveam nisip in par, in ochi, in gura si peste tot, ma scuzati de expresie. N-a mai contat nici ca toata coborarea a durat un sfert de ora–un sfert de ora care a meritat cele patru ore de urcus (trei ieri, una azi) si inca o ora si jumatate de mers pana la sosea.

Sandboarding

Sandboarding

Sandboarding
Wohaaa!

M-am mai metamorfozat un pic intr-un pui la rotisor, asteptand in pustietate masina care trebuia sa vina sa ne culeaga, sub un soare care ardea atat de sus incat nu prea aveai unde sa gasesti umbra. In cele din urma am ajuns inapoi in Nazca, unde am petrecut o ora scuturand nisipul din bagaje si inca una sub un dus racoritor.

Inapoi in Nazca
Inapoi in Nazca

Dupa amiaza m-a urcat intr-un autobuz rablagit plin de peruani in care eram singurul gringo, autobuz care urma sa ma depuna a doua zi la 6 dimineata in Arequipa.

Panamericana
Din nou, Panamericana. Spre Arequipa!

Minunile din Nazca

Juan, de la Nazca Lines, m-a cules de la hotel dis-de-dimineata. Are un dulce accent britanic, pe care marturiseste ca l-a prins cat a locuit in East End-ul londonez. A plecat la un schimb cultural, sa stea o luna la o familie din Londra, si s-a intors dupa cinci ani. Imi aduce aminte de niste amici romani care si ei sunt acum, bine merci, londonezi fara acte.

Juan m-a debarcat la aeroportul din Nazca, unde astepta un avion de cinci locuri, pregatit sa faca o demonstratie deasupra celebrelor linii misterioase din pampa, desertul peruan.

Aeroportul
Avionul cu care am zburat deasupra liniilor din Nazca

Zborul a durat 35 de minute, insa a facut suficiente viraje la 90 de grade incat sa mi se faca rau—noroc ca „sarisem” peste micul dejun. In plus, pentru ca ajunsesem sa ma uit prea des la linia orizontului (un truc bun ca sa nu fac „mizerie” pe scaunul copilotului), am ratat cateva dintre desene. Cu toate acestea, figurile si liniile vazute (balena, maimuta, mainile, copacul, asttronautul, pasarea colibri sau condorul) m-au lasat cu multe semne de intebare.

Liniile din Nazca
Liniile din Nazca

Desi ipoteza ca ar fi fost facute pentru civilizatii extraterestre (o ipoteza cam sefeistica) sau ca reprezentau un zodiac, prefer sa cred varianta ca au fost facute de locuitorii din Nazca, plimbandu-se „in cerc” pe trasee care reprezentau animale, in cadrul unor ritualuri samanice menite sa imblanzeasca zeii si sa aduca ploaia. Ma intreb insa ce cauta o maimuta sau un colibri sau o balena in ritualurile de acum 2000 de ani ale unor triburi din desert…

Liniile din Nazca
Astronautul

Liniile din Nazca
Pasarea colibri

Liniile din Nazca
Mainile

Dupa zbor, m-a luat in primire Sousa, ghidul pentru cimitirul din Chauchilla, la 40 de km de Nazca. N-am mai vazut pana acum un personaj atat de pitoresc—are trasaturi de mafiot siclian (mai ales cand isi pune ochelarii de soare), insa e mai negricios, conduce un Dodge Coronet din ’65 si e imens. Insa are o voce caraghios de subtire cateodata pentru o asemenea namila.

Sousa

Sousa
Sousa si Dodge-ul lui stravechi

Insa e foarte de treaba si incearca sa se faca util ca ghid, amestecand pasareste spaniola cu engleza. Gafaind, face turul explicativ al cimitirului in aer liber (mai degraba zis din desertul liber) din Chauchilla. Mumiile sunt fascinante, zacand in peste 40 de morminte—gropi descoperite din desert. Au 1400 de ani si arata „ca noi”, pentru ca, se pare, Nazca e unul dintre locurile cele mai uscate de pe pamant, iar aerul fierbinte le pastreaza excelent.

Cimitirul din Chauchilla
Cimitirul Chauchilla, in desert

Poate ca arata creepy, insa cred ca orele de anatomie din facultate si doua semestre in care am carat un schelet dezmembrat in ghiozdan, m-au desensibilizat la astfel de lucruri. In plus, sunt fascinante.

Mumii

Mumii

Mumii

Mumii

Mumii

Mumii

Mumii

Turul s-a incheiat cu doua demonstratii, facute cam in sila, la un atelier de ceramica si unul de extras aur, in care dupa 5 minute de explicatii grabite am fost invitat in souvenir shop. Unde preturile erau, cum altfel, extrem de „turistice”.

Aurari
„Aurari” din Nazca

M-am retras intr-o cevicherie la intoarcerea in Nazca, si pentru ca imi era cam foame, dar si pentru ca nu prea mai aveam unde sa ma ascund de canicula.

Plaza de Armas
Plaza de Armas, in Nazca

La ora 5 am facut cunostinta cu Janszen si Ricki cei doi „ghizi” care urmau sa ma insoteasca in ce tinusem mortis sa fac (si renuntasem la varianta Huacachina, de langa Ica)—sandboarding. Alesesem nu orice duna, ci Cerro Blanco, cea mai inalta duna din lume cu cei 2072 de metri ai sai.

Cerro Blanco
Cerro Blanco

Un microbuz ne-a lasat la 30 de km de Nazca, si am inceput sa urcam spre Cerro Blanco dupa ce soarele apusese deja. Dupa o ora de urcat initial pe teren dur, printre niste stalpi de piatra ciudati (Ricki spunea ca sunt stalpi facuti de triburi Quechua) a urmat calvarul—doua ore de urcat duna, cu picioarele infundandu-s si alunecand in nisip. Am decis sa poposim la poalele varfului, lasand pentru dimineata ultima suta de metri.

Stalpi Quechua
Stalpi de orientare Quechua

Cei doi „ghizi” (tot pun ghilimele pentru ca par mai dezorientati decat mine) imi mai aduc spaniola pe linia de plutire—cu Ricki care trancaneste non-stop in español pana cand incep sa mai inteleg, si cu Janszen, care face pe translatorul doar cand ma inpotmolesc. Il intreb care e numele lui peruan, insa se pare ca Janszen scrie si in „buletin”, pentru ca mama lui fusese fascinata in tinerete de un olandez cu acelasi nume. Ricki e mai explicabil, fiind doar prescurtarea de la Enrique. Iar seara se termina cu un sandvis anemic, o sticla cu apa, jumatate de ora de chinuit o chitara pe care masochistul de Janszen a carat-o (si o va face si maine, cand isi va drumul pe placa de pe Cerro Blanco). Si se mai termina cu un somn meritat, intr-un sac de dormit care imi ajunge doar pana la umeri, asa ca dorm in cort, nu sub cerul liber, „la un hotel de un milion de stele”, cum as fi dorit.

Corturi
Inainte de a adormi, in corturi pe Cerro Blanco

Insulele Ballestas

La ora 7.30 eram cuminte in fata hotelului, pentru a prinde microbuzul spre Paracas, de unde urma sa iau vaporasul (de fapt o barca nenorocita in care a trebuit sa-mi pun si vesta de salvare) spre insulele Ballestas.

Paracas
Plecarea din Paracas…

Turul a inclus si o priveliste a unui desen, El Candelabro, asemanator ca stil cu cele din Nazca, sapat intr-unul din versantii de pe peninsula Paracas. Nu se stie ce scop avea, poate de recunoastere, insa e posibil sa reprezinte nu un candelabru, ci un cactus San Pedro, din a carui suc se extrageau substante halucinogene.

El Candelabro

Barcuta si-a continuat drumul spre Ballestas, speriind carduri de rate (sau ce-o mai fi fost, daca o sa-mi spuneti ca ratele nu plutesc pe Oceanul Pacific) si improscandu-ma cu apa sarata. Chinul meu si al ratelor a durat 20 de minute, pana cand soferul barcii a lasat-o mai moale pentru ca ne apropiam de insula.

Insulele Ballestas

Insulele Ballestas
Insulele Ballestas

Nici un picior de om, desi de pe insule se extrage guano. Insa milioane de picioare de pescarusi de nenumarate specii, pelicani, pinguini Humboldt, cormorani si multe alte specii fac din insule niste locuri extrem de aglomerate si galagioase. Nu mai pun la socoteala si sutele de lei de mare care canta (pardon, zbiara), fac plaja si se joaca in disperare prin apa.

Pelicani

Pelicani

Pelicani
Pelicani

Pinguini
Pinguini Humboldt

Condor
Condor

Cormorani
Cormorani

Red Inca

Red Inca
Red Inca

Lei de mare

Lei de mare

Lei de mare

Lei de mare

Lei de mare

Lei de mare
Lei de mare

Insa orice lucru frumos are si un sfarsit, asa ca turul insulelor s-a incheiat, iar eu m-am intors la Pisco, doar ca sa imi iau bagajelul si sa ma arunc intr-un autobuz spre Ica, la o ora distanta sud pe Panamericana.

Panamericana
Din nou, Panamericana

Ica e foarte plictisitoare. Am zabovit doar cateva ore, mancand capsuni pana cand am ramas cu degetele rosii (culoarea s-a dus abia a doua zi). Un autobuz m-a cules mai apoi pentru a ma duce in Nazca, unde seara s-a incheiat negociind din nou transportul si conditiile pentru a doua zi, ocazie cu care am mai practicat un pic de spaniola.

¿Qué es la situación económica y política en Perú ahora?

M-am trezit cu o foame cumplita, pe care am invins-o cu o portie de ceviche, adica cea mai populara mancare in Peru—peste marinat in suc de lamaie cu mirodenii, cu ceapa, papaya si porumb fiert. Un suc proaspat de papaya m-a racorit suficient apoi pentru ca sa-mi permit o plimbare de o ora la sfarsitul careia am decretat ca Lima e cam plictisitoare si ca ar trebui sa imi iau talpasita.

Cheviche
O portie de cheviche in Lima

Grafitti
…si un perete cu grafitti , tot in Lima

In drum spre statia de autobuz, mi-am adus aminte de ce invatasem cu o zi inainte—¿Qué es la situación económica y política en Perú ahora?—pentru ca m-am ciocnit de un grup agitat de manifestanti, aflati de fapt in plina campanie electorala.

Manifestanti

Am luat primul autobuz gasit in statie, care s-a intamplat sa fie spre Pisco, ceea ce a inceput sa contureze un itinerariu. Timp de patru ore am invatat despre imperativ si conjugari din lectiile de pe iPod si am admirat dunele de nisip si Pacificul, care insoteau autostrada Panamericana, la sud de Lima.

Panamericana
Autostrada Panamericana, care strabate toata coasta vestica a Americii de Sud

Partea cu campania electorala m-a urmarit spre Pisco, insa la un mod inedit—lozincile si afisele electorale in Peru nu mai sunt afise pe stalpi, ci litere mari vopsite pe fatada caselor sau, mai spectaculos, pe verasantii dunelor, lizibile de la mai bine de un kilometru. Ma intreb, oare, ce s-ar intampla daca ar gresi copywriterul textul si candidatul ar trebui sa „retraga” afisele de pe piata…

Afise electorale

Afise electorale

Afise electorale
„Afise” electorale, de care Peru e plin

Pisco nu are mai nimic special, spre dezamagirea mea. E pe harta din doua motive. Primul, bautura numita pisco, un fel de brandy din vin alb. Am gustat un coctail cu pisco (la fel de traditionalul pisco sour) si pot sa va asigura ca n-ati pierdut nimic. Celalalt motiv pentru care e cunoscut Pisco e pentru ca eu voi pleca maine dimineata de aici spre Islas Ballestas, o rezervatie naturala destul de mica, un fel de sora mai mica a insulelor Galapagos. Ocazie cu care am mai practicat ceva spaniola, agitandu-ma cu semne si desenand cuvinte timp de doua ore cu o peruanca de la agentia de unde cumparasem biletul pentru insule, care la sfarsit mi-a destainut ca vorbeste engleza, si inca rezonabil.

Pisco

Pisco

Pisco
Pisco