Lună: ianuarie 2005

N-au trecut bine 5 săptămâni de vacanță și m-a apucat dorul de casă și plictiseala. Știu că pare ciudat sau chiar revoltător pentru cei care n-au ajuns până acum în India, știu că sunt o grămadă de chestii de văzut, însă la un moment dat te saturi de forturi, palate și morminte, ți se acrește de bazare, piețe și tarabe și ți se face rău numai când te gândești că trebuie iar să iei rucsacul și să urci în tren sau autobuz și să bâțâi din picioare căteva sute sau mii de kilometri până la următoarea destinație. Așa că safari-ul a venit la momentul oportun—ceva nou, inedit, care rupea rutina turistică și care avea să fie și ceva mai relaxant decât maratonul zilnic între hoteluri, monumente și alte de-astea.

Nu știu de ce m-am trezit la șase, pentru că puteam să bag mâna în foc că o să întârziem. Pathan tot ne aburea că jeepul s-a dus să ia întâi frumoasele englezoaice (adică oximoronul), însă pe la 8:30 jeepul a apărut fără ele (probabil nu terminaseră operațiunile de înfrumusețare). Am plecat în deșert, la 40km de Jaisalmer, unde ne așteptau cămilele, și am ajuns în mai puțin de o oră. Am făcut cunoștință cu cămiloiul meu, Rupa, iar Joshua s-a ales cu unul mai tânăr, Papura. Cea de-a treia cămila, mai negricioasă, era în perioada de training și aveam să vedem în curând o grămadă de mofturi din partea ei, de fiecare dată când trebuia să facă ceva.

Am verificat dacă primisem tot ce ni se promisese. N-am desfăcut bagajele, însă am zărit sticlele de whisky, o sticlă de Pepsi, grămada de pături și carnea de pui. Care se prezenta sub forma a doi pui ascetici, cu pene care mai ascundeau găurile dintre coaste și bineînțeles, vii. Starea aceasta n-a persistat mult timp. Hukam, bucătarul, a scos un brici bont și i-a tăiat gâtul unuia dintre pui (de fapt, la cât de bont era briciul cred că mai corect e să spun că i-a rupt gâtul). A fost ”cojit” de pene în doi timpi și trei mișcări și pus la păstrare pentru masa de prânz.

Încălecatul n-a fost greu, deși a trebuit să fac un fel de mișcare de taekwondo cu piciorul care trebuia aruncat peste șa. Rupa s-a ridicat întâi pe picioarele din spate, apoi și pe cele din față, făcându-mi cadou o serie de senzații tari, care în zilele care au urmat au început chiar să îmi placă, mai ales că probabil arătam ca la rodeo. Mă orientasem bine cu alesul cămilei, pentru că Rupa era pe post de ”senior camel”, cu un CV bogat în activități de gen safari. Joshua mă urma în spate, călare pe Papura, iar Naran (ghidul) și Hukam (bucătarul) mergeau pe jos, pe lângă a treia cămilă care protesta în zadar din cauza încărcăturii. De ”oximoronul” englezesc nici urmă… Naran ne spusese că au luat-o înainte cu jumătate de oră și că probabil urma să ne întâlnim pentru prânz.

Există tot felul de legende despre mersul pe cămilă. Prima ar fi chestia cu scuipatul. Sincer, n-am văzut nici o cămilă scuipând (și în ultimele două săptămâni de călătorie am văzut câteva sute bune de asemenea animale). În schimb, poluau aerul de fiecare dată când ridicau coada… de parcă ar fi mâncat fasole cu costiță. Norocul meu era că eram pe prima cămilă, în schimb Joshua se strâmba nefericit în spatele meu de fiecare dată când Rupa își dădea ”aere”. O altă legendă e cea cu fundul care te doare de te ia naiba pe cămilă. Total neadevărat—șeile erau suficient de confortabile. În schimb erau foarte late, așa că stăteam crăcănat și nici măcar nu aveam scări în care să le sprijin. Drept urmare, în scurt timp m-am simțit cum se simțea probabil VanDamme când făcea șpagatul între două scaune. N-ai ce face, te obișuiești, și te alegi și cu o mobilitate de invidiat.

N-am ce să va povestesc despre deșert decât că fiecare minut călare pe cămilă seamănă la perfecție cu cel dinainte. Peisajul nu e ce vă așteptați de la Sahara—există din belșug copăcei și boscheți care îl decorează și, din când în când, stâlpi de înaltă tensiune. Cămilele merg în șir și nu poți să te întorci să vorbești cu persoanele din spate, pentru că apare riscul să te dezechilibrezi și să cazi ca prostul din șa. Așa că în scurt timp treaba devine relaxantă, ca un disc de pickup care se rotește în gol și zice: ”Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… … Copii, vreți să vă spun o poveste?… …”

După trei ore de mers, am oprit să luăm prânzul la umbra unor arbuști. N-am avut timp de plictiseală, că m-a lovit microbul numit ”birdwatching”, mai ales că foarte aproape era un cuib de vulturi de dimensiuni impresionante. M-am apropiat cu riscul de a încasa niște pliscuri în cap, însă pasărea n-a sinchisit să se ia de mine și a zburat într-un copac vecin. Și de fiecare dată când încercam să mă apropii cât mai mult, își cam bătea joc de mine și ”țup!” (adică ”fâl-fâl”) în alt copac.

După prânz am urcat din nou în șa și am pornit spre dunele de nisip, unde urma să petrecem prima noapte. Ceea ce a cerut încă patru ore de șpagat în șa. Partea bună a fost că am învățat (cât de cât) să conduc cămila—ceea ce presupunea să știu să pleoscăi din limbă pe cerul gurii pentru a-l face pe Rupa să se miște mai cu entuziasm. Oricum, entuziasmul dura între zece și unsprezece secunde, așa că a trebuit să pleoscăi aproape continuu.

Dunele erau într-adevăr un peisaj special. Mici, însă fără urmă de boscheți, iar dacă îți puneai mâinile la ochi ca niște ochelari de cal, puteai să îți imaginezi că ești în Sahara.

Am debarcat între două dune unde am luat cina și am avut parte de un apus frumos (și foarte rapid), după care ne-am întins saltelele pe nisip și, sub cerul liber și doar trei pături fiecare, am adormit încercând să identificăm steaua polară.

Jaisalmer. Un fort vechi, din 1156, construit integral (ca și micul sătuc din jur) din piatră galbenă, motiv pentru care e cunoscut ca ”golden city”. E crescut ca o ciupercă în mijlocul deșertului, la numai 150km de granița cu Pakistan și e punctul de plecare favorit pentru safari-urile pe cămile.

Trenul a ajuns în Jaisalmer la 5 dimineața. Am coborat în gară chior de somn, și n-am apucat să ma dezmeticesc că au tăbărât pe mine o turmă de indivizi care trăgeau de mine să mă ducă la diverse hoteluri. M-am trezit brusc și am aplicat ceea ce mă sfătuise doctorul din Jaipur: ”Releash the anger”. Am urlat un pic la ei și s-au calmat, așa că am reușit să ies de pe peron, întrebându-mă unde voi găsi hotelul pentru care primisem o recomandare, ”Himalayan Guest House”. Norocul meu proverbial (proverbul zice că am petrecut probabil mult timp ÎN oliță, nu PE) s-a dovedit a funcționa și de data aceasta: cum am ieșit din gară, un individ înfofolit în șal s-a apropiat și mi-a arătat o carte de vizită cu Himalayan Guest House și m-a poftit într-o ricșă. Era cât pe ce să urc, când m-a pocnit curiozitatea… sau mai degrabă dorința de a verifica ce știam despre hotel. Voiam să mă asigur că e în interiorul fortului, așa că l-am întrebat pe individ—a zis că nu, că e în sat. Pliantul pe care îl aveam zicea altceva, așa că am început să îl bombardez cu întrebări: cum îi cheamă pe patron și pe fratele acestuia. A început cu S.F.-uri de genul că pliantul e vechi, mi-a dat niște nume aiuristice, așa că m-am lămurit: era unul dintre cei care te agățau cu numele unui hotel faimos și te duceau într-un bordei mizerabil. L-am alungat (aproape a trebuit să fac uz de tehnici de karate, noroc că rucsacul imens nu mă lăsa să fac tehnici à-la VanDamme).

La zece metri mai încolo, un alt individ cu o pancartă cu numele aceluiași hotel a început să se îndrepte spre mine. Am lăsat garda jos doar după ce mi-a răspuns la toate întrebările: patronul e Pathan, iar numele fratelui e Mathar. Mi-am urcat bagajele în jeep și în zece minute am ajuns în fort, în fața hotelului. Pathan și-a făcut și el apariția, ne-a tratat cu tradiționalul ”chai” și ne-a rugat să avem răbdare până se eliberează ceva camere mai de doamne-ajută. Între timp am comandat micul dejun pe acoperișul hotelului și am băut cu spor ceai după ceai, în compania lui Joshua, un american care aștepta și el o cameră.

Joshua era fotograf în San Francisco pentru Patagonia, o companie de echipament outdoor, și cutreiera India cu avionul și kilogramele de echipament foto în spate. În timp ce discutam despre toate tâmpeniile posibile, Pathan a urcat scările din piatră galbenă, ascuns după un imens album cu poze din safari, cu un zâmbet care prevestea deja tehnici studiate de salesman. Nu i-a luat mult să ne prezinte oferta: pentru doar 750 de rupii pe zi ($17), urma să călărim în deșert pentru patru zile, în condiții ”deluxe”: fiecare cu cămila lui (cămilă cu pedigree, nu cumpărată de la armată și cu găuri de gloanțe în cocoașă), mâncare din belșug—pui, orez, legume, chapati, fructe, fulgi, lapte etc., corturi, saltele izolante și cinci pături de căciulă, whisky și Coca-Cola, și apă îmbuteliată din belșug. Și toate astea în compania a două tinere englezoaice. Frumoase, în opinia lui Pathan, ceea ce pentru mine era un oximoron. Joshua a fost de acord, așa că în scurt timp am și plătit cele trei mii de rupii pentru patru zile, urmând ca a doua zi la prima oră să pornim spre marele deșert Thar.
Am lenevit în compania micului dejun până după răsăritul soarelui, ca niște șopârle pe piatra galbenă de pe acoperiș. Într-un final am plecat în căutarea unei cafele în piața din jurul fortului. N-am avut parte de un succes fenomenal: 99% din restaurante aveau doar Nesscafe, cu un gust oribil și departe-departe de ceea ce căutam. Într-un final, am găsit cafea italiană (adică espresso) la un hotel lângă fort, pe acoperișul căruia am ”șopârlit” încă ceva timp, savurând o cafea mediocră. Singurul deranj erau avioanele militare care șuierau pe deasupra deșertului, între bazele de la graniță.

Ne-am întors la hotelul nostru, unde se eliberaseră camerele. Am primit o cameră incredibil de curată și comfortabilă pentru cât costa—50 de rupii, adică doar un pic mai mult de $1, m-am delectat cu un duș și am plecat să bântui bazarul aglomerat din jurul fortului. Mi-am cumpărat ce mai aveam nevoie pentru safari: o geantă pentru minimul necesar și o pălărie din piele de cămilă, stil Indiana Jones.

Restul după amiezii plănuiam să îl consumăm la câțiva kilometri de oraș, unde se găseau cenotafele unor brahmani și de unde se putea vedea un apus superb, având fortul în fundal. Ne-am învârtit de câteva ori printre monumentele funerare și ne-am plictisit; având în vedere că apusul (ca orice chestie indiană) întârzia, ne-am întors în fort, unde măcar aveam ce face.

Am mai dat o tură prin bazar, Joshua făcând poze și eu ciondănindu-mă cu vânzătorii care se agățau de noi ca ploșnițele, și am admirat superbele haveli (case ale bogătașilor) sculptate din aceeași piatră galbenă.

Însă în cele din urmă, ni s-a făcut foame, așa că ne-am îndreptat spre restaurantul Monica (bine că nu se chema ”Maricica”—aș fi fost mai surprins). Am savurat un pui cu ghimbir în compania unor vechi prieteni, Ron și soția sa, de care mă ciocneam accidental în fiecare oraș: la concertul Triveni din Varanasi, în Jodhpur la Yogi’s și în fortul din Jaisalmer. Ni s-au alăturat și Joshua și un tânăr austriac, care s-a lăudat că știe două cuvinte în română. După cum mă așteptam, acestea erau ”Sugi p***”.

Village safari. Nu e, asa cum v-ati astepta, o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care tragi cu pusca in satenii care ies in cale. E doar o cursa cu un jeep deschis, pe un drum prafuit din desert, printre spini si vegetatie de sahel, in care inghiti jumatate din praful de pe drum (nici o problema, satenii fac rost zilnic de altul) si vezi si altceva decat monumente. Adica oameni. Si nu turisti.

Am plecat dimineata la prima ora (adica 10 pentru indieni, care sunt mai lenti), impreuna cu un grup de patru englezi din Lake District, intr-un jeep Mahindra stravechi, asemanator cu Willy’s-urile din al doilea razboi mondial. Prima tinta pentru safari era un sat la cativa kilometri buni de Jodhpur, locuit de bishnoyeni, o populatie cu o religie mai ciudata, venerand elemente ale naturii. Drumul a parasit curand zona locuita si galagioasa a capitalei Marwar, incepand sa strabata zone cu aspect semidesertic (sahel, daca n-ati chiulit in masa de la lectiile de geografie). Asfaltul a disparut rapid, inlocuit fiind de un praf care rapid ne-a transformat intr-un fel de statui (sau daca va este mai familiara notiunea de meserias care renoveaza apartamente, imaginati-va unul dintre aia, dupa ce a smirgheluit un apartament cu 4 camere). Am vazut, spre suprinderea mea, gazele. N-am reusit sa ma apropii prea tare de ele, asa ca multumiri zoom-ului aparatului foto pentru ce vedeti mai jos.

Am vazut si pauni si, spre aceeasi suprindere, am vazut ca pot zbura. Nu fantastic, dar suficient ca sa se catere in copaci sau sa se fereasca de turistii agasanti care vor sa ii pozeze. Si am aflat si o glumita englezeasca pe care Ron (unul dintre colegii de calatorie) a avut grija sa o afle toata lumea, inclusiv soferul care nu rupea o boaba engleza: „How many eggs can a peacock lay?… The peacock does not lay eggs, but the peahen may.”

Am ajuns in cele din urma la o casa bishnoy, din lut si balegar de bivol, unde niste tanti cu ditamai lacatele de aur (un fel de cercei) in nas ne-au invitat la ceai. Una dintre ele legana un plod intr-un leagan improvizat din carpe, insa senzatia zilei a fost bunica clanului, in varsta de 105 ani, care se tinea inca bine si umbla vioaie prin curte. Explicatia? Consumul de opiu, destul de des intalnit in aceasta zona–insa nu fumat, ci mancat sau baut. Am gustat si noi opiu si ceea ce pot sa va spun e ca e foarte amar–toata lumea s-a strambat iar ceaiul dulce cu lapte care a urmat ne-a mai calmat papilele.

Urmatoarea etapa a fost un sat vecin in care toata lumea facea oale. Ne-am jucat si noi la roata olarului, iar mie mi-au iesit, spre mirarea tuturor, niste opere care ar fi stat la mare cinste in galeriile cubiste. Nu stiu daca ar fi avut alta utilitate, insa nu asta e arta moderna? Curios e ca oalele aproape perfect sferice nu erau facute pe roata olarului, ci de un alt nene care folosea o lopatica si batea o oala cilindrica pana o facea sferica. Incredibil de sferica!

Am mai poposit si la un mos cu turban care tesea la un razboi (nimic fantastic, bunica mea se descurca mai bine decat el) si, dupa ce soferul a mai batut campii invartindu-se suficient cat sa inghitim inca jumatate din praful din zona, am ajuns la o casa unde urma sa mancam.

Un alt mos cu turban si o tanti (fara turban) ne-au pregatit, in stil traditional, turte de sorg (chapati) cu un fel de sos si cu trestie de zahar. Desi modest, pranzul a fost extrem de gustos, si ne-a parut rau ca trebuie sa plecam din nou prin praf. Safari-ul, desi interesant, fusese sumar (mai mult plimbat decat vazut) si facut intr-un stil oarecum hei-rupistico-turistic.

Am incheiat ziua bifand ce imi doream sa fac: sa beau makhania lassi (iaurt cu sofran si cardamom), sa mananc mawa ladoo si alte dulciuri specifice si sa casc gura prin bazarul de mirodenii. Care e modest si plin de escroci pusi pe jefuit turistii. Si, desi Mohanlal Verhomal nu e unul dintre magazinele cele mai ieftine, e recomandat de ghidul Lonely Planet. In plus, discutia apriga cu fiica patronului referitoare la comparatia dintre sofranul indian si cel de kashmir, m-a invatat multe si m-a determinat sa plec de acolo cu geanta plina de cardamom verde si alte mirodenii care iti gadila narile in stil pur indian.

Trenul a intarziat, bineinteles, mai bine de o ora. Ceea ce mi-a dat timp sa intreb la informatii unde e vagonul „WL”, in ce parte a peronului. Dupa ce s-a stricat de ras, impiegatul de acolo mi-a soptit ca WL inseamna waiting list, si ca trebuie sa obtin un loc. Asa imi trebuie, daca mi se nazare sa merg cu clasa a 2-a (ca n-am gasit la 1-a). Cand m-am urcat in tren si am intrebat un vecin de la cine cer patura si cearsaf, noroc ca era somnoros ca nu s-a amuzat prea mult. Mi-a zis ca la un extraterestru ca nu exista asa ceva la clasa a 2-a. Fiecare isi cara dupa el salteaua, pernele si cearsaful in tren.

Asa ca, dupa ce mi-am legat bine rucsacul de pat cu lantul si lacatul din dotare, l-am luat in brate tandru (stiti si voi ca gestul transmite siguranta), m-am acoperit cu salul indian pe care noroc ca il achizitionasem cu o zi inainte, si am adormit–dardaind cu o frecventa superioara si in opozitie de faza cu cea cu care trenul se balansa. Am rezistat eroic cele 6 ore de calatorie pana in Jodhpur.

Unul dintre orasele „must-see”, Jodhpur e capitala fostului regat rajput Marwar (adica „taramul mortii”, in traducere), un orasel destul de linistit in prezent. Daca Jaipur e orasul roz, Jodhpur e orasul albastru. Si chiar arata asa, vazut de la inaltimea fortului Meherangarh–majoritatea caselor sunt vopsite in albastru (culoarea initiala a Branmanilor, actualmente folosita de orisicine), plecand de la premiza ca e o culoare racoritoare in zilele de vara si ca alunga tantarii. Ce-i drept, albastrul seamana extrem de tare cu cel al lampilor de prajit tantari.

M-am cazat la Yogi Guesthouse, chiar in coasta fortului. Casa are 500 de ani, e albastra (cum altfel), iar camerele sunt curate si au picturi rajpute pe pereti. E o atmosfera foarte calda, iar mancarea e excelenta–servita pe acoperisul care ofera o priveliste superba a fortului si a orasului. In plus, am gasit pentru prima oara espresso adevarat in India si m-am delectat cu unul in stil italian, care ar fi topit lingurita daca as fi avut curaj s-o baj in cana.

Nu ai mare lucru de vazut in Jodhpur in afara de Meherangarh (Fortul Maret). Insa e singurul fort pe care merita sa il vezi in toata India. Si cred ca acest lucru se datoreaza si excelentului ghid audio disponibil, care pe langa explicatiile de interes turistic, ofera anecdote, muzica de fundal care variaza cu zona, si o gramada de optiuni.

Fortul n-a fost niciodata cucerit. Cel mult a luat cateva ghiulele in barba, iar semnele au ramas si astazi. Iar dupa acea batalie de 6 luni castigata, maharajahul a construit inca o poarta inaintea celei stirbite.

Insa piesa de rezistenta e poarta de fier, cu tepi imensi care sa tina piept atacurilor cu elefanti. Dupa ea, pe perete vezi mulajele unor maini mici. Sunt ale sotiilor si concubinelor maharajahului Man Singh, care in 1843, la moartea acestuia in lupta, s-au aruncat pe rugul unde ardea cadavrul acestuia. Gestul traditional, numit „sati”, a luat sfarsit atunci pentru familiile regale, insa guvernul indian l-a interzis oficial abia in 1987.

In curtea urmatoare, a incoronarii, tronul era insignifiant. Ce era interesant, intr-adevar, erau fatadele cladirilor care inconjurau curtea, cu ferestre filigranate, numite „jhali”. Nici o fereastra nu seamana cu alta, fiecare are un model diferit–e extraordinara combinatia dintre asimetrie si simetrie, conferind farmecul arhitecturii mughale.

Dupa ce am vizitat colectia de arme si galeria de palanchine ale maharajahului, carate de oameni sau elefanti, m-am impiedicat de un mos langa narghilele si vase din care se bea opium. Da, se bea. Rajputii erau (si sunt) mari consumatori de opiu–cand plecau in batalie, la nasteri, inmormantari (si probabil si la botezuri, nunti si cumatrii) luau cate o doza serioasa. Obiceiul persista, la festivalurile din zona, chiar daca opiul e in afara legii.

Si am mai zabovit un pic in curtea incoronarii, pentru ca tocmai incepuse o demonstratie de infasurat turbanul, dintr-o esarfa lunga cam de 5m. Promit sa incerc si eu, desi probabil o sa arat ca o bobina radio infasurata de un amator.

Am parasit fortul, multumit si impresionat, insa prea tarziu pentru a vizita interiorul „Taj-ului” din Marwar, Jaswanth Tanda, un mormant cu cea mai frumoasa vedere asupra Jodhpurului (vedere de care se bucura toata lumea in afara de „proprietar”).

Spre seara, Bunty, managerul hotelului, m-a luat cu masina (ocazie cu care era sa faca vreo zece accidente cu ricse) pana la o scoala de pictura, „Marwar Heritage Art School”. Daca palatele, castelele si monumentele sunt splendide vazute de la distanta insa lipsite de delicatete si detaliu vazute de aproape, miniaturile Rajasthanului se apropie de perfectiune. Pictate cu pensoane din coada de veverita (niste veverite mici, dungate, care paraziteaza cladirile din toata India de nord), pe marmura, matase sau hartie de orez, cu culori din pigmenti minerali, miniaturile sunt mostenire a artei persane, si nici macar cu o lupa nu reusesti sa vezi toate detaliile. Despre defecte… cu atat mai greu. Insa si preturile sunt pe masura muncii–o miniatura serioasa ia cel putin o saptamana de lucru.

Seara mi-am petrecut-o la un internet cafe, aducandu-mi jurnalul la zi. Si, pentru ca managerul de la hotel, Bunty, fusese foarte amabil si ma dusese la scoala de pictura, am consimtit sa il ajut sa raspunde la doua mailuri catre clienti, avand in vedere ca engleza lui era cam de balta. Foarte fericit mi-a multumit, si m-a rugat sa il mai ajut, intr-o problema foarte importanta. Si pentru ca am fost de acord, a trebuit sa ii compun un e-mail de dragoste foarte induiosator, care sa stoarca o lacrima si un suspin de la o oarecare Anneliese, care nu ii mai daduse semne de viata de ceva timp. Nu garantez ca in urma e-mailului nu s-a lasat cu ghivece sparte in capul lui Bunty sau alte de-astea.

Jaipur e faimos pentru bijuteriile din argint si pietre semipretioase. Mai ales pentru pietre. Gasesti la orice colt de strada vanzatori de obsidian, malachit, turcoaz, ochiul-tigrului, agat si inca o duzina, fie ca e vorba de un magazin luxos, o taraba sau pur si simplu o carpa intinsa pe trotuar.

Stiam ca pietrele sunt folosite nu doar pentru aspect, ci si pentru influenta pe care o au asupra purtatorului, existand chiar o „stiinta” a vindecarii folosind aceste pietre. Si pentru ca, in Varanasi, Luke (americanul din Alaska) imi spusese ca singura persoana, sau chiar mai mult, singurul lucru pentru care merita sa vizitez Jaipurul este Dr. Chauhan, unul dintre cei mai cunoscuti experti in „gem therapy”. Avand in vedere ca nu costa nimic (doctorul accepta donatii doar de la pacientii pe care ii vindeca), am hotarat sa il vizitez, in drum spre Sanganer, oraselul faimos pentru hartia facuta manual.

Dupa cateva telefoane, am gasit (totusi destul de greu) casa doctorului, ascunsa intr-o zona rezidentiala linistita si curata. Am fost invitat in biroul racoros al acestuia, care arata ceva intre o biblioteca de medicina si un laborator de geologie, cu instrumente ciudate pe masa. N-am apucat sa identific titluri cunoscute in rafturile bibliotecii, ca doctorul si-a facut aparitia, in slapi si mustata. I-am explicat ca n-am venit in postura de pacient, ci doar ca sa aflu mai multe despre „stiinta” vindecarii cu ajutorul pietrelor si sa intalnesc persoana interesanta despre care imi vorbise Luke. A zambit pe sub mustata si a scos imediat un pendul, m-a rugat sa pun mana pe o grila metalica din mijlocul biroului, a luat un fel de “harta” si a inceput sa penduleze pe deasupra. Scepticismul meu, bazat macar pe cei sase ani de medicina, a primit o lovitura puternica in urmatoarele cinci minute, in care doctorul mi-a spus pe rand nu numai problemele de sanatate pe care le am, ci si cele pe care le-am avut si au trecut, ce boli am avut in familie, precum si cate ceva despre personalitatea mea si modul de a reactiona. Am ramas cu gura cascata, mai ales ca Dr. Chauhan nu era genul care sa para sarlatan (in nici un caz nu arata nici a vrajitor sau astrolog, cu palarie tuguiata cu stelute). Nu m-a lasat mult in starea de perplexitate (probabil ca dauneaza organismului) si mi-a explicat ca stiinta pe care o practica nu e inventata de el, e din vechile scripturi vedice, si a fost practicata mii de ani. Ce face el cu pendului se numeste ‘dowsing’, pendulul reactionand la anomaliile aurei. Sincer, inca imi vine greu sa cred ce am vazut. I-am multumit doctorului, si am insitat sa primeasca macar un onorariu simbolic pentru “consultatie”, chiar daca a fost unul dintre putinii indieni la care a trebuit sa insist sa primeasca bani.

Inca rasucind problema pe toate fetele si incercand sa fiu sceptic, am sarit intr-o autoricsa care m-a depus in praful din mijlocul drumului in Sanganer. Prima impresie a fost ca am venit degeaba, pentru ca toate magazinele de pe marginea drumului aveau obloanele trase. Insa intreband “din poarta in poarta” am fost indrumat pe o ulita laturalnica spre una dintre fabricile de hartie “handmade”. N-am avut norocul sa pot vedea fabrica, insa mi-am bagat nasul in magazinul accidental deschis. Tot felul de carnetele, seturi de papetarie, ambalaje zaceau pe rafturi, asa ca le-am luat la rasfoit sa vad si eu faimoasa hartie de Sanganer. Ce-i drept, au cu ce sa se laude—hartiile din bumbac sau hartiile reciclate, cu incluziuni incepand de la mici fire textile colorate, pana la petale de trandafir si craita sau fire aurii, sunt superbe. Mi-ar placea sa primesc factura la telefon si la intretinere pe asa ceva. Insa nu cred ca sunt mari sanse, asa ca i-am multumit directorului pentru mostrele facute cadou, i-am promis ca o sa vizitez fabrica data viitoare cand ajung in Jaipur, si am acceptat sa ma duca cu masina pana un atelier care facea ceramica si imprimeuri textile manuale.

Ma temeam ca bunavointa acestuia va insemna un comision gras pentru el la orice as fi cumparat de la atelier, insa n-a fost asa. Nimeni n-a incercat sa imi bage nimic pe gat, iar patronul atelierului a fost extrem de amabil si bucuros ca cineva se intereseaza de mestesugurile locale. Hemant Doraya, un nume neobisnuit pentru un indian, absolvise un MBA si refuzase posturi in multinationale pentru prelua afacerea familiei, care altfel ar fi murit (datorita lipsei interesului generatiei tinere pentru aceste “arte”).

Jaipurul e faimos pentru ceramica albastra, facuta dupa o reteta veche persana. Asa ca Hemant m-a condus mai intai in atelierul de ceramica, unde mi-a explicat procesul de fabricatie. Materialul e un amestec din 95% pulbere de cuart, sticla, clei vegetal si sare, care e turnat in forme, care apoi sunt rasturnate si lasate la uscat, dupa ce in prealabil golurile au fost umplute cu cenusa pentru a mentine forma. Dupa ce se usuca, piesele sunt pictate manual, apoi date cu un strat de smalt si bagate la cuptor. Aici, culorile se schimba miraculos: negrul devine un albastru intens, iar culoarea maro se transforma intr-un albastru deschis, care da faima ceramicii din Jaipur. La cuptor, jumatate din piese se sparg, insa nimeni n-a gasit pana acum un remediu, desi de cateva sute de ani meseriasii se tot chinuie.

Am intrat apoi in atelierul de “handblock printing” unde piese incepand de la batiste pana la cearsafuri de pat sunt imprimate manual, pe bumbac de prima calitate din sudul Indiei. Imprimarea se face cu blocuri de lemn sculptate cu diverse modele, care se inmoaie in pigmenti (din fier) si apoi sunt “trantite” pe panza. Am asistat la o demonstratie pe viu, in care un elefant a inceput sa prinda contur, apoi culoare, pe o batista care am primit-o apoi cadou, In final, panza imprimata se fierbe intr-un cazan de cupru impreuna cu petalele si frunzele unei flori care creste in desert, pentru a fixa culorile si a le face mai vii.

Pasul urmator a fost o vizita in magazinele cu ceramica si textile care vindeau ce scotea atelierul—vaze, cani, faianta, oale si farfurii, respectiv fete de masa, cearsafuri, materiale pentru rochii, fete de perna si batiste. Cel putin la capitolul imprimate, cred ca as fi cumparat jumatate din magazin, avand in vedere ca piesele erau superbe iar imprimeurile o bijuterie.

Inainte de a parasi magazinul Sakshi am mai facut cunostinta cu o arta indiana, cea a peticirii (patchwork), iar Hemant mi-a aratat una din piesele de rezistenta, facuta din carpe vechi cumparate (la origine fabricantii faceau peticele, le lasau la invechit cativa ani, apoi le asamblau). Rezultatul e, la fel, suprinzator—se pare ca am inceput sa ma obisnuiesc cu gusturile indienilor.

Am luat autobuzul din Sanganer pana inapoi in Jaipur, nu inainte de a-i multumi lui Hemant pentru rabdare si pentru a-l felicita pentru decizia de a continua traditia familiei in ulitele prafuite din satucul de langa aeroport. Autobuzul m-a debarcat in fata Palatului Vanturilor, la un pas de Palatul Maharajahului. Inca locuit de ultimul maharajah, Jaipur City Palace are o colectie impresionanta de arme, textile, miniaturi in stil persan si alte picturi. Arhitectura e impresionanta, insa deja am devenit imun la balcoanele si turnurile filigranate din marmura. M-au impresionat mai degraba Ford-ul Thunderbird, Willys-ul si Studebaker-ul din proprietatea maharajahului, garzile cu turban rosu (care bineinteles ca acceptau sa faca poze cu turisti dupa care le cereau bacsis) si, mai ales, niste vase imense de argint, inalte de 2m si cu o capacitate de 900l, in care unul dintre maharajahii dinainte isi cara apa de Gange in vizitele spre Europa.

Ce am uitat sa mentionez, e ca am avut bafta sa pic in mijlocul unui festival mai neobisnuit, Makar Sankrati—toata lumea era pe acoperisuri la inaltat zmeie, inclusiv in palat. Ceea ce explica de ce magazinele erau inchise, si de ce pe tot cerul Jaipurului dansau zeci, poate sute de mii de zmeie. Am cascat si eu gura la competitia de lansat zmeie cat mai sus, pana cand a inceput sa ma doara gatul, de la atata uitat in sus.

Iar in final, dupa ce intunericul s-a lasat, m-am amuzat oarecum de doi papusari insistenti care m-au urmarit insistenti incercand sa-mi vanda papusi traditionale cu Maharaja si Maharani, camile sau elefanti—pana cand mi-a venit ideea sa le spun ca in Romania papusile sunt considerate ca aduc ghinion, moment in care m-au abandonat, dezamagiti, si gandindu-se probabil la copilaria nefericita a copiilor romani.

Dupa micul dejun m-am urcat intr-o ricsa si, dupa un „Mana, birjar!”, am ajuns ca un maharajah in fata Palatului Vanturilor din orasul vechi, de unde urma sa iau autobuzul spre fortul Amber. Si pentru ca, vadit, ma plictiseam, doi localnici s-au asezat jos si din doua cosuri au scos o mana de cobre si au inceput sa le cante. Probabil se plictiseau si ele, ca dadeau foarte apatice din cap. Si nici macar n-au catadicsit sa ma muste dupa cele 5 minute in care flautistii s-au straduit sa ma convinga sa ma apropii. Bineinteles ca nu pe gratis, ce v-ati inchipuit?

Am driblat vanzatorii si cersetorii si am reusit sa ma urc in autobuz, iar 11km mai tarziu coboram la baza dealului pe care se ridicau forturile Amber si Jaigargh. Si, nu numai pentru ca imi era lene sa urc pe jos pana la primul, am incalecat pe un elefant si „Dii!” la deal. N-a fost asa de simplu, cum va povestesc, insa am ajuns pe cea mai mare namila de pachiderm, care a inceput tacticos si plictisit sa urce spre fort. Unor stomacuri mai sensibile probabil tangajul le-ar fi daunat, dar eu eram prea preocupat sa echilibrez „saua”, ca sa nu ma trezesc alunecat pe burta elefantului. Nu de alta, dar era mascul.

Curand am ajuns la fort, trecand pe langa un alt elefant vopsit, cu 4 turisti in spate, care se oprise tacticos in mijlocul cararii sa-si faca nevoile. Daca va intrebati cum miroase, ei bine, cam ca intr-un grajd cu 20 de cai. Iar daca ai norocul sa calci in „balega” de elefant, norocul se intinde pana la genunchi (nu, nu mi s-a intamplat. Inca). La fort am dat peste niste elefanti mai sociabili si mai veseli. Dintre care o elefantica a dezvoltat o pasiune pentru mine. M-a usurat de o bancnota de 50 de rupii pe care i-a dat-o stapanului. Dupa care a pozat cu mine, si la sfarsit a dat noroc cu trompa, umplandu-mi mana de muci de elefant.

Fortul Amber, prima capitala a statului Jaipur, e interesant si nu prea. Probabil pentru ca dupa ceva timp toate palatele si castelele incep sa semene. Arhitectura si iar arhitectura, stil mughal (adica un fel de magic mix arabo-hindus), si un pavilion cu apartamentele maharajahului, odata decorate cu mii sii mii de oglinzi.

Un kilometru si ceva mai sus am dat peste celalalt fort, Jaigarh, unul dintre putinele forturi din Rajasthan care n-a fost niciodata capturat. E imens, dovada ca dupa ce m-am plimbat pe zidurile crenelate si am vazut Jayavana, cel mai mare tun din lume, am reusit sa ma ratacesc. Mi-a luat jumatate de ora sa gasesc iesirea. Minte creata a mai avut arhitectul–daca era invadat castelul, locuitorii probabil plecau iar invadatorii se mai invarteau cateva zile cautand semnele „Exit”.

La intoarcere am renuntat la elefanti. Am coborat per-pedes si m-am agatat de un autobuz pana in centrul orasului vechi. Si am profitat de neatentia soferului si am pozat „templul” de pe bord, cu statuete ale zeilor preferati, ghirlande de flori si betisoare parfumate. Aceste temple sunt nelipsite de pe bordul autobuzelor, insa n-am reusit sa-mi dau seama ce zei feresc de accidente si amenzi de circulatie–panteonul hindus are 330 de milioane de zeitati!!!!!!

Autobuzul m-a debarcat in mijlocul traficului nebun din Badi Chaupar, rondul de langa Palatul Vanturilor. Prima senzatie a fost ca mi-a pus cineva in gura o teava de esapament, dupa care auzul a luat una in cap, de la miile de claxoane care se incapatanau sa prinda ritmul traficului. Jaipurul o fi el roz, dar e cel mai poluat oras din cate am vazut pana acum, din toate punctele de vedere.

Si, inainte de a porni spre hotel, am dat un tur de forta prin Johari Bazar, unde m-am abtinut sa probez sari-uri si turbane, si unde m-am ratacit intr-un final. Obosit si plictisit, m-am felicitat ca am cumparat biletul de tren pentru Jodhpur pentru sambata seara.

Iar la plecarea din orasul vechi, m-am minunat de cate zmee zburdau fara sa le pese de poluare. E un sport care se bucura de o mare popularitate printre copii, mai degraba o arta care se pare ca isi are originea in scrierile vechi sanscrite.

Faptul ca trenul intarziase trei ore si jumatate in seara dinainte, avusese si un rezultat bun: in loc sa ajunga in Jaipur la 3:30 dimineata, a ajuns la 6. Gara era deja plina de „petitori” pentru hoteluri, potentiali ghizi. Si pentru ca toate hotelurile la care sunasem cu o seara inainte erau pline, am am dat buzna in Biroul Guvernamental de Turism de langa gara, cu speranta ca voi gasi o lista de hoteluri decente. Am ales sa stau la o familie indiana, in speranta ca voi scapa de hoarda de escroci care abia asteptau sa puna mana pe turisti si sa ii jecmaneasca.

Insa daca v-ati imaginat ca functionarii guvernamentali in India sunt cinstea intruchipata v-ati inselat. Mustaciosul de la birou a incercat initial sa ma dea pe mana unui sofer de auto-ricsa sa imi arate niste hoteluri, si dupa aia sa ma plaseze la niste case de oaspeti nesimtit de scumpe. Pana la urma, dupa ce a vazut ca n-are pe cine sa fraiereasca, m-a plasat la o familie de indieni care avea o mica casa de oaspeti.

Am ajuns imediat, si am fost primit foarte cald de patron, intr-o camera curata, cu baie proprie si televizor (bine, nu puteau sa fie toate perfecte, drept urmare telecomanda nu mergea, si apa calda era doar pana la pranz). Insa zona, in afara orasului vechi, era extrem de linistita, curata (am vazut si eu primele case din India care arata in sfarsit locuibile, fara geamuri sparte, vopsea scorojita si igrasie pe pereti), iar patronul m-a sfatuit numai de bine in ceea ce priveste ce merita vazut si ce nu, cat sa dau pe ricse, unde sa nu fac cumparaturi si alte de-astea.

Dupa ce am dormit cateva ore si am beneficiat de un dus fierbinte cat am vrut eu (la hotelurile cu boilere apa calda nu tine mai mult de 5-10 minute), am plecat sa-mi indeplinesc datoria de turist–vizitarea orasului vechi.

Jaipur e capitala Rajasthanului, cel mai vizitat stat din India, statul elefantilor impodobiti, al maharajahilor si al turbanelor imense. E cunoscut si sub numele de orasul roz, datorita culorii cladirilor din orasul vechi. Initial colorate alandala, ele au fost vopsite in roz, culoarea ospitalitatii, in 1876, cu ocazia vizitei printului de Wales–iar traditia s-a pastrat pana in ziua de azi, desi rozul a ajuns un fel de caramiziu, iar casele in alte culori impestriteaza monotonia.

Daca zona de langa gazda unde stau e linistita, nu acelasi lucru se poate spune despre orasul vechi. Spre deosebire de cel din Varanasi, unde abia incap doi oameni pe o straduta, aici strazile au aproape 30m latime si sunt pline de motociclete, ricse si autoricse, carute trase de boi sau de camile si toate (in afara de ultimele) claxoneaza in draci. Poluarea e pe masura, asa ca m-am hotarat destul de repede ca n-o sa fac multi purici aici.

Primul obiectiv de pe lista era celebrul Hawa Mahal, Palatul Vanturilor. O cladire cu cinci etaje si balcoane filigranate, a fost construit pentru a permite sotiilor si concubinelor maharajahului sa urmareasca viata de pe strada, fara a permite ochilor muritorilor de rand sa ravneasca la frumusetea lor. In prezent palatul are aceeasi destinatie, numai ca in locul frumoaselor rajpute, cele care spioneaza trecatorii sunt maimutele care isi plimba fundurile nesimtit de rosii printre turisti.

Am trecut val-vartej apoi printre zecile de vanzatori care ma trageau de maneca sa ma uit la papusile, papucii si bijuteriile pentru care Jaipurul e faimos, insa am rezistat eroic (nu ca n-ar fi frumoase, insa in zonele turistice preturile sunt de cateva ori mai mari decat e normal). M-am refugiat in piata de fructe si legume unde m-am „destrabalat”, incercand toate ciudateniile de pe fata pamantului (inainte sa ma invidiati, pot sa spun ca am scuipat cam jumatate din chestiile pe care le-am gustat).

Dupa pauza binemeritata, am reluat traseul turistic, cu Jantar Mantar, un observator astronomic construit de maharajahul Jai Singh in 1728. Seamana mai degraba cu un decor din „Alice dincolo de oglinda”, cu constructii imense si ciudate, care de fapt sunt instrumente astronomice precise pentru calcularea eclipselor, a azimutului. Piesa de rezistenta e un ceas solar, a carui gnomon are 27m inaltime.

Ziua s-a incheiat cu ceva inedit–un film indian la Raj Mantar, cel mai celebru cinematograf la care ruleaza ultimele creatii ale Bollywood-ului (cum e cunoscuta industria cinematografica indiana). Nu stiu ce a fost mai interesant, cinematograful, care arata pe dinafara ca o prajitura imensa si pe dinauntru ca un palat din desenele animate de Disney, sau filmul. „Veer si Zara”, o melodrama obositoare de 3 ore, unde un pakistanez si o hindusa se iubesc din greu (platonic, nu va imaginati altceva), si unde scenele de actiune cu elicoptere sunt succedate de scene in care personajul principal canta timp de un sfert de ora si pret de o octava mai sus despre dragostea care ii macina sufletul (ce-i drept, pe sunet surround 5.1). Iar publicul era in extaz, urmarind cu sufletul la gura aceasta versiune moderna si asiatica de Romeo si Julieta. Eu m-am abtinut cu greu sa nu adorm.

Iar intr-un final, la miezul noptii, cand publicul s-a revarsat din prajitura Raj Mandir, un dobitoc de rickshaw-wallah m-a plimbat o ora prin Jaipur fara sa gaseasca hotelul. Am ajuns cu bine, in cele din urma. Bine am zis eu, ca in momentul in care a trebuit sa bag cheia in lacat sa descui camera, cheia probabil ramasese sa viziteze orasul vechi, pierduta definitiv–asa ca proprietarul s-a trezit fara prea multe bombaneli si mi-a inmanat cheia de rezerva.

Ziua a inceput bine. Am alunecat pe treptele de marmura de la hotel, un etaj intreg, si am reusit sa nu imi rup nici o mana. Cred ca medalionul cu Ganesh de la gat mi-a purtat noroc. Sau cheia de la lacatul cu care trebuie sa imi leg bagajele in tren, ca e legata la gat, langa medalionul primit cadou de la Vijay, sculptorul din Varanasi.

Am luat micul dejun pe un acoperis cu o vedere superba a Taj-ului, dupa care, impreuna cu doi vecini de hotel, un algerian si o brazilianca din Marsilia pe care tocmai ii cunoscusem, am plecat spre Itimad-ud-Daulah, mormantul vistiernicului sultanului Akbar.

Am incercat mai intai sa ajungem traversand raul Yamuna prin spatele Taj Mahal-ului, insa era un singur barcagiu, care a cerut un pret exorbitant, profitand de lipsa concurentei. Asa ca am decis sa inconjuram Taj-ul, ocazie cu care am vazut si partea din spate, dinspre rau (nu ca ar fi, diferita–Taj Mahal-ul e perfect simetric la exterior). Dupa care, printre gunoaie si mocirla am incercat sa ajungem la strada.

Si avand in vedere ca dimineata facusem acrobatii pe treptele hotelului, am mai facut una si aici. Am cazut pe moale, ce-i drept, intr-o gramada de gunoaie, resturi de mancare, ofrande, ghirlande de flori vestejite, condimentate cu mal urat mirositor de pe malul Yamunei. Dupa cinci minute am reusit sa parasim zona, insa prima curte in care am intrat de pe malul Yamunei a fost crematoriul din Agra, unde ardeau vreo douazeci de focuri, perfect aliniate, cu cadavre proaspete. Nu stiu cine mirosea mai frumos, ele sau eu. Asa ca m-am spalat fara nici o jena la cismeaua crematoriului, si am plecat mai departe cu turul pantalonilor asemenea copiilor de 3 ani care au visat urat noaptea.

Am ajuns la Itimad-ud-Daulah, cunoscut si sub numele de Baby Taj. E un monument funerar (ca si Taj-ul), construit cu zece ani inainte de Taj Mahal din marmura alba cu insertii de pietra dura. E mult mai mic si mai putin somptuos, insa e extraordinar de frumos. Sincer, bate Taj Mahal-ul de departe la frumusetea ornamentelor. Din nou, cuvintele nu sunt suficiente sa descrie realitatea, asa ca pana o sa apara un soft de realitate virtuala care sa iti permita si sa atingi peretii, las pozele sa vorbeasca.

Dupa un meci de negocieri cu soferii de auto-ricse pentru a reveni in Taj Ganj (zona din jurul Taj Mahal-ului), meci care i-a amuzat mult pe colegii mei de calatorie, am obtinut un pret de patru ori mai mic decat cel initial. Dupa un pranz pe acelasi acoperis cu vederi superbe ale Taj-Mahalului, ne-am despartit.

Am mai batut strazile din Agra, admirand rickshaw-wallahs, vaci cu turbane sau indieni care isi faceau nevoile fara jena in santurile de pe marginea strazii, insa nu in pozitia europeana.

Si, inainte de a pleca la gara cu destinatia Jaipur (capitala Rajahstanului), am petrecut ceva timp in atelierele in care se fac obiecte din marmura translucida, cu insertii de pietre semipretioase, asemanatoare celor din Taj. Patronul de la Mughal Craft Palace, mi-a aratat cum se fac aceste bijuterii, cum sa deosebesc marmura reala de cea falsa, pietrele semipretioase de simple pietre colorate si alte detalii care determina calitatea (si pretul) unei piese. Iar dupa o sedinta inerenta de targuiala am obtinut un pret la jumatate pentru o chestie facuta din marmura aceeasi marmura translucida ca Taj Mahal-ul.

Trenul spre Jaipur a intarziat trei ore si jumatate… din cauza unei pene de curent pe traseu. Asa ca m-am invartit pe peronul statiei din Agra ca musca in borcan, printre vaci si localnici, pana am dat peste o taraba cu reviste de benzi desenate, pe care am jefuit-o de toate exemplarele de Batman, Superman, Spiderman si alti -men. Am asteptat trenul in compania unui pusti de 19 ani, pe nume Sachin, care, surprinzator, a fost prima persoana din Agra care nu a insistat sa ma duca la un hotel sau un magazin de marmura. S-a multumit cu promisiunea ca o sa-i mai scriu un e-mail din cand in cand.

Am ajuns in Agra la 6 dimineata. La 6:30 eram deja la Taj Mahal, in speranta ca o sa vad rasaritul si ca n-o sa fie sparta conducta cu turisti. Ce-i drept, am putut sa vad Taj Mahal-ul, deci nu erau exagerat de multi turisti, insa cu rasaritul a fost mai complicat. Era, ca in toate ultimile dimineti, o ceata gri, asa ca rasaritul a intarziat.

Taj Mahal-ul e mandria Indiei. Se zice ca e cel mai important monument al dragostei, desi de fapt nu e decat un mormant. Ce-i drept unul exagerat, construit de sultanul Shah Jahan pentru iubita lui sotie, Mumtaz, care a murit la nasterea celui de-al 14-lea copil. Se zice ca sultanul voia sa construiasca unul similar pentru el, din marmura neagra.

Desi e o priveliste minunata sa vezi cum marmura (care e translucida) isi schimba culoarea in functie de lumina si soare, eu sunt mai cu mot, asa ca Taj-ul nu m-a dat pe spate. Daca as avea de ales intre a-l vedea a doua oara sau a vedea a doua oara ghat-urile din Varanasi, as alege cu siguranta Varanasi. Nu vreau sa fiu inteles gresit, Taj Mahal-ul e splendid. Desi in interior, unde e cavoul lui Mumtaz, miroase a sosete transpirate, avand in vedere ca in permanenta sunt zeci de turisti desculti intr-un spatiu cu aer inchis. Stiu, am stricat deja imaginea elogiului suprem al dragostei, dar ce sa-i faci.

Doua lucruri mi s-au parut intr-adevar interesante. Faptul ca pentru indieni biletul e 20 de rupii, iar pentru straini 750 de rupii (cam $15). Si ca in stanga si in dreapta Taj-ului sunt doua moschei identice si simetrice, din care doar una poate fi folosita, pentru ca cealalta nu e cu fata spre Mecca.

Am lasat Taj-ul in urma si m-am urcat intr-un autobuz paradit, pentru a ajunge la 40 km de Agra, in orasul parasit de la Fatehpur Sikri. Pe marginea drumului am numarat peste 30 de ursi, tarati cu sfoara de ursari si pusi sa danseze pentru turisti… mi-a parut bine ca autobuzul nostru nu a oprit, pentru ca banii storsi de la turisti intretin chinul animalelor (si nu, nu m-am inscris in Asociatia Internationala a Protectiei Animalelor, insa mi se pare trist sa vezi ursi, maimute sau alte animale in lant pentru a distra trecatorii).

Dupa o ora de zdruncinaturi am ajuns in Fatehpur Sikri. Fatehpur inseamna „orasul victoriei”. Orasul a fost pentru 16 ani capitala imperiului moghul al sultanului Akbar, si e construit din granit rosu aproape in intregime.

Complexul palatului are cam treizeci de cladiri. Ce e interesant, e ca stilul arhitectonic imbina elemente si simboluri crestine, musulmane, iudaice, hinduse si budiste. Sultanul Akbar incercase sa creeze o noua religie, un fel de magic-mix intre religiile din India (inclusiv crestinism), insa s-a lovit cam de toata lumea. E interesant sa vezi pe fatada unui palat o arcada in stil arhitectonic arab, balcoane cu filigrane din piatra hinduse si doua stele ale lui David flancand arcada.

Akbar a avut trei sotii preferate, una hindusa, una turca (musulmana) si una portugheza, crestina. A construit pentru fiecare cate un mic palat, si inca o ditamai cladire, care se crede ca gazduia cele 800 de concubine ale sultanului, sau era un grajd pentru camile si elefanti. Curios ce arheologi au pe aici, ca nu pot sa faca diferenta. Iar in mijlocul curtii, un fel de tabla de sah, pe care Akbar juca un joc similar, folosind pe post de piese sclave care dansau.

Langa complexul de palate se gaseste moscheea Jama Masjid, copie fidela a moscheii de la Mecca. In curte, mormantul unui sfant musulman sufit, care i-a prezis sultanului ca va avea un fiu, e o minunatie plina de filigrane sculptate in marmura alba, cele mai frumoase din intreaga Indie. Insa cea mai impresionanta constructie e poarta sudica, Buland Darwaza (Poarta Victoriei), inalta de 54 de metri, construita de Akbar in urma victoriei din Gujarat.

La nord se intinde orasul vechi, orasul constructorilor palatelor. E modest, in ruine, insa e foarte placut ca nu e invadat de turisti, asa ca poti sa bantui in liniste printre ruinele invadate de lanuri de mustar.

Planuisem sa raman in Fatehpur Sikri, insa nu mai aveam ce face, asa ca m-am urcat in acelasi autobuz, cu directia Agra. De data aceasta, autobuzul era plin ca o conserva, cu sardele indiene si sardele turistice: japoneze, germane, si una romaneasca (subsemnatul). Am stat calare pe schimbatorul de viteze, ferindu-mi tot timpul bijuteriile cand soferul baga intr-a doua si a patra, in tot acest timp fiind tras de par si de urechi de un bebe indian din bratele mamicii sale cu o bulina rosie intre ochi.

M-am cazat in Agra chiar langa Taj, la hotelul Shah Jahan, insa cum am stins lumina in camera, s-a luat curentul in tot cartierul. Pentru doua ore. Asa ca m-am plimbat pe intuneric prin bazar si, spre bafta mea, am gasit un Internet Cafe care functiona cu un generator, si m-am aruncat in conversatii cu cei de-acasa si notite de calatorie.

Bineinteles ca intotdeauna, pe ultima suta de metri iti dai seama ca mai ai de facut o mie de lucruri. Si daca ai sanse sa faci abia o suta, conditia e sa intarzii la gara si sa pierzi trenul.

Asa ca am renuntat la toate in afara de ultima lectie de tabla cu Nandu, in care am filmat tot ce am invatat, nu de alta dar curry-ul s-ar putea sa imi afecteze memoria pana ma intorc in tara. Dupa care mi-am petrecut timpul pana la plecare la gara facand un „update” la jurnal, care cam „slabise” datorita pauzei din Himalaya.

La plecare am oprit la Spicy Bites, restaurantul lui Santosh, unde ma astepta Kailash, caruia ii promisesem ca trec sa imi iau la revedere. Si pentru ca ma saturasem de preparatele vegetariene care cam monopolizeaza localurile din Varanasi, am savurat o delicioasa portie de chicken tikka impreuna cu Kailash si Gidi, sitaristul din Tel Aviv. Ocazie cu care am intarziat plecarea spre gara–fiind la un pas de a pierde trenul, cu toate eforturile rickshaw-wallah-ului Lali (Marlboro Man) care ma astepta in afara orasului vechi (in care strazile sunt atat de inguste incat, daca o vaca mananca prea mult, ramane blocata ca un dop).

Am reusit sa ma urc in trenul de 18:15 spre Agra, unde urma sa ajunga a doua zi dimineata la 6. Imi parea oarecum rau ca parasesc Varanasi, acum cand gasisem locurile cu cea mai buna mancare, cel mai rapid Internet cafe, cel mai bun lassi (iaurt) cu banane si stafide. Unde imi facusem prieteni–micul Kailash, Gidi care statea pentru 5 luni sa studieze sitarul, sau punjabi-canadianul Manjit. Unde nu prinsesem inca o dimineata senina pentru o plimbare cu barca pe Gange la rasarit si unde, in cele din urma, invatasem sa ma feresc de escroci, escrocherii, „brokeri” pentru tot felul de hoteluri sau magazine, negustori si rickshaw-wallahi cu preturi triple. Si unde imi doresc sa revin, dupa cum i-am promis lui Kailash. Doar ca nu stiu cand.