Lună: decembrie 2005

Sincer, cred ca broasca testoasa pe care am aruncat-o in ocean zilele trecute era de uscat. Altfel, nu-mi pot sa-mi explic karma proasta pe care o am azi. Afara e si mai innorat decat ieri, cu perspective de a continua cu ploaie.

Ne-am mai invartit ceva timp, in speranta ca poate-poate se intampla un miracol. Bineinteles, azi nu erau programate, drept urmare ne-am luat ramas bun de la Mbark, fantasticul bucatar de la Restaurant du Poisson, printr-un pranz cu doua movile imense de calamari si anghile prajite, am incercat sa ne luam ramas bun de la gazda berbera (desi cred ca mai degraba a inteles ca plecat la surfing), si am taiat-o spre statia de autobuz.

Ne-am luat ramas bun si de la Mhand, vanzatorul de la Africa Surf Shop, insa ne-am trezit pe cap cu vecinul lui de la magazinul de inregistrari casete, care mergea si el in aceeasi destinatie cu noi, spre Tiznit. In autobuz spre Agadir si mai apoi in taxi spre Inezghane, colegul nostru de drum a inceput sa fie dubios. Ne-a „lasat” pe noi sa platim taxiul, ne-a zis ca daca ne opreste politia sa le spunem ca e prietenul nostru si am venit la el in vizita. Iar apoi, in Inezghane, a ajuns la concluzia ca n-are destui bani si ne-a sugerat sa-l imprumutam. L-am refuzat amabil, ne-am urcat intr-un grand taxi si am decolat de sub nasul lui.

Statia de grand taxi-uri din Inezghane

Inghesuiti ca in conserva (7 oameni cu tot cu soferul intr-un Mercedes Benz din 1965), am debarcat in Tiznit, un mic orasel berber din sudul Marocului. Ne-am cazat la un hotel cu un nume deosebit–Hotel des Touristes, curatel si cu o gazda tare mucalita, care colectioneaza bancnote din toata lumea.

Nu stiu daca din cauza ploii sau din ce cauza, insa Tiznit e fantastic de plictisitor (ceea ce ne-a avertizat si gazda de la hotel). In afara de bazarul cu bijuterii de argint, nu ai mare lucru de vazut. Asa ca maine decolam in alta parte. Nu stiu unde. Depinde de vreme–daca e frumos, pe coasta, daca nu spre munte.

…la propriu. Asta era intrebarea care ma framantase toata noaptea, asa ca abia asteptam sa se faca dimineata. Dezamagirea a fost maxima, insa. Pe langa faptul ca nu se vedea nici urma de val, nu se vedea nici urma de soare. Ba dimpotriva, era innorat si mohorat de-a binelea.

Entuziasmul a luat-o din nou la vale conform curbei lui Gauss si teoremelor lui Murphy. Cum insa la mine, cel putin, entuziasmul e invers proportional cu patratul incapatanarii, am intins-o spre Africa Surf Shop. Am inchiriat doua placi, doua costume de surfing (wetsuits) si un marocan pletos pe post de instructor, ne-am urcat in autobuzul 61 si, dupa 30 de kilometri si jumatate de ora, coboram in mijlocul pustietatii, la Tamri.

Abdullah, instructorul de surfing

Plaja de la Tamri, la nord de Cap Ghir

Plaja Tamri era singurul loc de pe coasta unde gaseai valuri acceptabile. Acceptabile in viziunea lui Abdullah, instructorul nostru, pentru ca pentru mine si Cristi valurile de un metru inaltime erau departe de acest calificativ. Dupa un instructaj de doua minute (care a fost singura contributie a lui Abdullah la cariera noastra de surferi), am intrat in ocean, cu placa legata de picior.

N-o sa va povestesc cata apa am inghitit in cele doua ore pana cand am reusit sa ma prind cum pot sa imi tin echilibrul pe placa stand pe burta. Si sa vaslesc cu mainile fara sa ajung sub placa la primul val. Oricum, a fost o realizare mareata, si probabil as mai fi insistat daca as mai fi avut loc in stomac de apa sarata, daca n-as fi facut doua cucuie serioase de la aripioarele de la placa si daca n-ar fi inceput sa ploua.

In ideea ca „si maine e o zi”, am iesit la strada sa asteptam autobuzul. Rafalele de ploaie erau din ce in ce mai serioase, asa ca ne-am adapostit in spatele placilor de surf, parand cu succes 40% din stropi. Partea proasta a fost ca din cauza asta n-am vazut la timp autobuzul, sa-i facem semn sa opreasca–si dus a fost.

Pentru urmatoarea ora ne-am adapostit intr-o scobitura din versantul de langa sosea, manjindu-ne din cap pana in picioare cu un pamant caramiziu amestecat cu nisip. In cele din urma, a sosit autobuzul salvator, care ne-a purtat inapoi in Taghazout.

Dusul fierbinte si hainele uscate au fost urmate de o indeletnicire cat se poate de casnica si utila, spalatul rufelor. Cu un exces de zel care a fost umbrit doar de constatarea ca afara ploua cu galeata si n-am unde sa le pun la uscat. Asa ca le-am intins pe sfoara la „plouat”, in speranta ca, odata si odata, se va opri si ploaia.

Spre seara, doua farfurii imense cu calmari prajiti la acelasi „Restaurant du Poisson” ne-au mai alinat foamea si frustrarea. Si, pentru ca tot ploua, am stat la ceai, narghilea si povesti cu vanzatorul de la Africa Surf Shop in camaruta din spatele magazinului vecin, un centru pirat de inregistrat casete si CD-uri cu muzica, cum nu demult erau si pe la noi.

Dimineata a inceput cu acelasi ritual–trezit, dus, spalat pe dinti, trezit Cristi, asteptat Cristi facut dus, plecat spre autogara, oprit din drum pentru un mic dejun, continuat traseul spre autogara, prins autobuzul pe ultima suta de metri, uitat la acelasi peisaj monoton pe urmatoarea suta-si-ceva de kilometri.

Ne indreptam spre sud, unde era de presupus ca vom gasi un loc bun de surfing. Cam toate ghidurile indicau acelasi loc, Taghazout.

Numai bine, soferul autobuzului a uitat de noi. Ne-a depus in urmatorul sat, intr-un nor de praf, si a sters-o mai departe spre Agadir. Asa ca am luat un alt autobuz inapoi dupa doar cinci minute.

Taghazout este un satuc de pescari berberi, prezent doar pe hartile la scara mare si in ghidurile de surfing. E invaluit de o atmosfera relaxata si foarte hippy, cu magazinele de surfing, gasca de turisti straini si cantecele lui Jimi Hendrix care rasuna pe terase. Cu toate astea, nici urma de val. Oceanul era plat ca o foaie de hartie, mai era si innorat pe deasupra, iar costurile de inchiriere a echipamentului pe care le aflasem de la primul surf-shop erau scandaloase.

Tot entuziasmul s-a topit. Sincer, nu ma asteptam sa trebuiasca sa-mi iau la revedere de la ocean, plaja si creveti la tigaie atat de repede. Am hotarat sa ramanem inca o zi, sa ne incercam norocul. Drept urmare, cu rucsacele in spate, am inceput sa cautam cazare. Si am gasit destul de repede, la o batrana berbera care nu stia o boaba franceza si unde ne-au fost extrem de utile cele cateva cuvinte in araba pe care le prinsesem.

Pescari construind barci sub fereastra noastra

Treptat, am constatat ca dracul nu era asa de negru si nici Taghazout asa de lipsit de perspective. Plaja era superba iar langa ea am dat peste un camping imens (mai mare decat satul) cu rulote de toate natiile si cu o terasa cu un ceai marocan excelent. Am stat acolo mai bine de doua ore, ascultandu-l pe un canadian care canta la chitara de toate pentru toti, si am jucat biliard cu vecinii de la masa alaturata. Iar la intoarcere in sat am dat peste un mic surf-shop cu preturi care prefigurau o saptamana de surfing–numai de-ar fi fost valuri.

Daca mai aveam vreo indoiala ca Taghazout este „the place”, mi-a trecut la cina. La o taverna insignifianta am mancat cu Cristi doua farfurii imense cu creveti, calamari si tot felul de pesti prajiti, cu bucatarul Mbark suplimentandu-ne de fiecare data cand i se parea ca incepe sa se vada albul farfuriei. Iar nota de plata (cu tot cu paine, salata si nelipsitul si siroposul ceai marocan) abia a atins 3 euro. Ceea ce ma face sa iau in considerare foarte serios optiunea de a emigra in Maroc, la Taghazout.

Bucatarul Mbark

Tahazout seara, de la fereastra noastra

Neata! E bine sa te trezesti, sa stii ca poti sa lenevesti si ca nu e nevoie sa prinzi nici un autobuz. Cu toate astea m-am repezit la dus, l-am trezit pe Cristi si am plecat sa exploram insorita Essaouira.

Pentru ca ziua trecuta se terminase cu o intentie buna, de a vizita plaja, am decis sa n-o lasam doar la gradul de intentie. In ciuda vantului destul de puternic (Essaouira e un fel de Chicago-Windy City al Marocului), am inceput sa ne plimbam pe imensa plaja, unde marocanii jucau in draci fotbal, probabil de ciuda ca nu se calificasera la Campionatul Mondial 2006.

Dupa ce am trecut cu dibacie printre niste mingi vajnice tintite spre capetele noastre, am zarit in departare, la cativa kilometri, o forma care semana a castel. Desi nu eram siguri ca vom gasi vreo printesa la ananghie, ziua era prea frumoasa pentru ca sa nu continuam plimbarea pe plaja, iar castelul era o tinta numai buna, ca sa nu zicem ca umblam de aiurea.

Dupa vreo ora de plimbat pe plaja si ocolit toate baltile posibile, am ajuns la castel, care era de fapt un bastion prabusit–o priveliste fermecatoare, dar doar pentru primul minut. Asa ca, precum Don Quijote si Sancho Panza, ne-am intors. Viteazul de mine n-a mai vrut sa ocoleasca baltile, si si-a zis ca e bun sa se descalte si sa o ia prin mijlocul unei colonii de pescarusi, care (ziceam eu) stateau in picioare. Totul a fost bine primii 50 de metri, insa dupa urmatorii trei m-am trezit in apa pana la brau si cu niste valuri destul de nazdravane la orizont. Am ajuns cu bine pe celalalt mal, insa cu pantalonii de o culoare mai inchisa. Noroc ca pana am ajuns la fort, de la atata vant s-au uscat.

La intoarcere am dat peste o broscuta testoasa care s-a ascuns imediat ce a vazut ca nu suntem marocani. Eu am avut sufletul bun si am zis s-o ajut sa ajunga in mare, asa ca am luat-o in mana si am pus-o in valuri. Karma (zice Earl din „My name is Earl”) inseamna sa faci lucruri bune si ti se vor intampla lucruri bune. Acu’, eu sper ca aia sa fi fost intr-adevar o broscuta testoasa de mare, si sper ca faptul ca dadea din labute printre valuri era semn de bucurie, nu de disperare si inec.

Ne-am continuat periplul prin souq-ul (bazarul) aglomerat. Un vanzator de la un magazin de mirodenii ne-a ademenit inauntru la un ceai, un ceai verde cu menta, jojoba, mandragora, cuisoare, anason, trandafir si inca vreo zece buruieni scoase din borcanele de pe rafturi. In calitate de pasionat de ceaiuri, nu pot sa zic ca m-a dat pe spate gustul, insa am apreciat gestul ospitalier. Din vorba in vorba, am aflat ca cel mai bun kouskous il poti manca la un restaurant berber de pe una dintre aleile pe care abia te strecori, si ca marocanii deseori cumpara ingredientele si se duc acolo sa li se faca un kouskous adevarat. Asa ca n-a durat mult si m-am trezit impreuna cu Abdul (noul nostru „prieten”) in piata, printre gramezi de legume, pui vii si (n-am poza) capete de capra proaspat taiate. Urma ca seara la 6 sa ne intalnim cu totii la restaurant pentru un festin autentic.

Cristi a plecat sa bantuie magazinele, iar eu am facut cam acelasi lucru, fara prea mult chef de a cauta ceva anume, sau de a ma targui cu localnicii.

Norocul meu a fost ca am auzit niste sunete care imi gadilau placut auzul, asa ca urgent m-am infiintat intr-un magazin mai retras, unde trei marocani cantau de zor la djembe si tum-tum-uri (tot felul de tobe), fiind inregistrati de un englez. Gasca s-a spart si m-am trezit doar cu unul dintre ei, care m-a invitat sa bodoganesc la un djembe. Am luat toba intre genunchi si am inceput sa-mi aduc aminte ce mai invatasem prin Varanasi in India. Abdufatah, caci asa se numea marocanul care ramasese, s-a alaturat intr-un jam-session (initial la djembe, apoi la guimbri, un fel de lauta) care a durat mai bine de o ora. Ar fi durat si mai mult, daca n-as fi trebuit sa ajung la cina, asa ca mi-am luat ramas bun si am disparut (cu regrete).

In drum spre cina cu Cristi si Abdul, ne-am trezit si cu varul lui Abdul, emigrat in Spania si reintors la vatra. As fi bombanit ca suntem cam multi, insa m-am inselat. Portia de kouskous ar fi hranit cu succes 8 oameni, avand in vedere ca n-am reusit sa dam gata decat jumatate din imensul vas cu mancare.

Dezamagitor, dupa ce l-am hranit si ne-am increzut in ospitalitatea marocana a lui Abdul, acesta ne-a cerut la despartire 50 de dirhami (5 euro) sa-si cumpere hasis. I-am dat in cele din urma 25 de dirhami, mai mult ca sa scapam de el decat ca multumire pentru cina copioasa. Frustrarea noastra s-a manifestat ulterior intr-o sesiune furtunoasa de shopping, cu tactici de negociere de tip guerilla (adica intrat intr-un magazin, ales un teanc de produse timp de jumatate de ora, apoi facandu-te ca pleci din magazin cand vanzatorul nu voia sa mai coboare pretul). Oricum, a fost o afacere cinstita de ambele parti, si ne-am trezit cu cateva obiecte din lemn de tuia, specifice Essaouirei.

Nu stiu de ce, dar ma astept ca in fiecare an 17 decembrie sa fie o zi speciala, in care sa se intample ceva iesit din comun. Acelasi a fost „feelingul” si azi dimineata.

Am parasit Hotel d’Honneur dis-de-dimineata (oricum eram singurii turisti pe care i-am vazut in Safi). Dupa cativa pasi, o cafenea proaspat deschisa ne-a convins ca trebuie sa luam micul dejun–ceai marocan (ceai verde + menta) si pain-au-chocolat. Care erau mai degraba pains-sans-chocolat, desi Cristi a gasit niste urme preistorice dintr-o chestie maro in coltul uneia.

De aici, la autogara (la gara rutiera, cum se zice aici). Un harb de autobuz ne-a dus catre urmatoarea destinatie, Essaouira, pe un drum la fel de plictisitor ca si cel din ziua anterioara.

Essaouira e una dintre destinatiile turistice preferate de pe coasta Atlanticului. Cunoscuta drept Mogador pe vremea portughezilor, cetatea a fost reconstruita pe la 1700-si-ceva, iar sultanul a fost atat de incantat de rezultatul muncii arhitectului, incat l-a redenumit „Essaouira”, ceea ce s-ar traduce ca well-designed (nu-mi vine in minte varianta romaneasca). Intr-adevar, cetatea e superba, cu o atmosfera de ev mediu, ceea ce justifica preferinta lui Orson Welles de a filma aici mare parte din Othello (cu 4 Desdemone, dintre care una fosta sa logodnica, care a „fugit” cu unul din echipa de filmare). Mai recent, Ridley Scott a filmat scene din Kingdom of Heaven tot pe aici.

Din autobuz am ajuns rapid in medina (cetate) si am ratacit ceva timp cautand hotelul si evitand localnicii care ne ofereau cazare mai ceva ca la Mamaia. Ne-am aruncat rucsacele in camera si am plecat in port, sa ne imbibam din nou hainele in miros de peste proaspat si sa urmarim targuielile pentru scrumbii, calamari, crabi, rechini si alte chestii pe care le vezi de obicei pe Animal Planet.

Dupa asa o scena ni s-a facut pofta, asa ca pranzul a constat tot in peste si, desi am incercat sa-l conving pe Cristi ca nu e o decizie tocmai inteleapta, crab. Cand l-am ales, mare cat o minge de fotbal, crabul a simtit ca i se apropie sfarsitul, a inceput sa se agite de parca facea aerobica si sunt convins ca ar fi zis si ceva de implinit trei dorinte daca il scapam de tigaie. Din nefericire, problemele de comunicare l-au adus curand in farfurie, facut bucatele si mirosind apetisant. Oricum, mai mult a fost miros in el, decat carne, asa ca degeaba am supt clestii si picioarele–mult zgomot pentru (aproape) nimic, vorba lui Shakespeare.

Restul dupa amiezii l-am petrecut plimbandu-ne prin labirintul de stradute din medina, asaltati de tot felul de comercianti care incercau sa ne vanda de la bijuterii de argint si hasis pana la tobe din piele de capra si CD-uri cu muzica tuarega. Imi aduce aminte de India, cu diferenta ca marocanii sunt ceva mai pasnici. Chiar am cantat cateva minute la djembem (toba din piele de capra) impreuna cu doi dintre ei, pe care a trebuit apoi, din politete, sa-i las sa incerce sa ne vanda ceva.

Cred ca de cateva secole e foarte la moda sa urmaresti apusul de pe Skala de la Ville, esplanada din fata hotelului nostru, sau Skala du Port. Intr-adevar, privelistea e unica, sa vezi soarele ducandu-se sa faca nani in Atlantic, in spatele fortului de pe mica insula Mogador, locuita in prezent de o gasca mare de pescarusi guralivi.

Seara s-a incheiat cu o cina in stil marocan, cu kouskous, tajina si ceai traditional, si cu o incercare timida de a vizita plaja imensa aflata la sud de port. Lenea si-a zis cuvantul, asa ca ne-am indreptat spre hotel, pe un traseu aleatoriu prin labirintul de stradute si galerii.

Souq-ul (bazarul) din Essaouira

Stradute in medina, noaptea

Plaja (tot noaptea)

Dupa un dus relativ cald si o trecere in revista a zilei de azi, ma intreb daca mi s-a intamplat acel lucru extraordinar. Poate ca nu, pentru ca n-am salvat crabul fermecat de la moarte. Sau poate ca da–senzatia de ev mediu pe care mi-a dat-o medina, ori superbul apus de soare… Hmm, cred ca mai bine las intrebarile stupide si adorm. Pa!

Marocancele nu se compara cu romancele, insa cu siguranta arata mai bine decat englezoaicele, chiar daca au batic pe cap sau val pe fata. Cel putin asta a fost concluzia pe care am tras-o dimineata cand ma indreptam impreuna cu Cristi spre autogara din El-Jadida, la 1km de hotel.

Tinta era Essaouira, insa autobuzul plecase la 7.30 dimineata. Singura solutie era sa schimbam la jumatate distantei, la Safi. Zis si facut! Cristi a dormit tot drumul, iar eu am rasfoit ghidul Lonely Planet–rezultatul a fost ca Safi mi s-a parut suficient de interesant incat sa merite vazut. Ma amuza ceea ce pe altii i-ar ingrijora: calatoresc hai-hui, fara nici un traseu sau tinta prestabilita; singurul lucru de care trebuie sa am grija e sa fiu pe aeroportul din Casa(blanca) la jumatatea lui ianuarie.

Soseaua dreapta si plictisitoare, marginita de copacei si cactusi infloriti ne-a adus in Safi la doua ore dupa pranz. Ne-am cazat intr-un hotel aproape pustiu (suntem in extrasezon) de la intrarea in cetatea veche portugheza. Hotelul are un nume ciudat, Hotel d’Honneur, insa e modest si are un aer cat se poate de autentic marocan, placat peste tot cu faianta inflorata.

De la fereastra Hotel D’Honneur

Firma unui frizer (pardon, hairstylist) din Safi

Si, pentru ca suntem tot pe malul oceanului, pranzul consta in calmari si murene prajite pe gratar, cu salata si un sos ucigator de picant. Oricum, daca ati vedea ce fete sadice au murenele, n-ati avea curaj sa le mancati.

Dealul Olarilor

Restul dupa-amiezii l-am petrecut pe Colinne des Poitiers (adica Dealul Olarilor), unde sunt ingramadite zeci de ateliere si magazine de ceramica traditionala. Un localnic foarte amabil a inceput sa ne arate cum se inmoaie si framanta argila, cum se fac vasele, se albesc cu caolin, se graveaza, se picteaza si se ard in cuptoare de pamant. L-am lasat, desi stiam ca o sa ne tarasca intr-un magazin presupus „al lui” de unde urma sa primeasca un comision gras pentru orice am fi cumparat. Am refuzat sa cumparam orice, asa ca tactica lui s-a schimbat–a declarat ca e artist si ne-a cerut 20 de dirhami (2 euro), „pentru artisti”. Pentru ca l-am refuzat, a incercat inca o data sa ceara bani marturisind, cat se poate de sincer, ca o sa-i bea. L-am trimis la plimbare, mustrandu-l pentru lipsa de bun simt si pentru ca incerca sa fraiereasca niste turisti atat de draguti si interesati de cultura marocana (adica eu si fratele meu).

Ne-am mai invartit ceva timp printre cuptoare si magazine, am cumparat cateva suveniruri, inciudati de casabilitatea ceramicii si de faptul ca nu intentionam sa ajungem acasa cu doua rucsace pline de cioburi.

Langa Bab Casbah, una dintre portile cetatii, am dat peste un personaj renumit in Maroc, vanzatorul de apa. Care a incercat, in loc de apa, sa ne vanda imaginea lui pentru poza. Am cumparat si dreptul de a poza, dar si apa, intrebandu-ma in sinea mea care dintre afaceri e mai profitabila pentru el.

Seara s-a incheiat cu o plimbare prelungita prin souq, bazarul galagios din medina (cetate). Am mancat melci, scobind dupa ei in cochilie cu un ac mare de siguranta, sub privirile contrariate ale lui Cristi. Cand m-a vazut band si apa maronie in care fiersesera melcii, privirea a devenit de-a dreptul ingretosata. Culmea, avea gust mult mai bun decat as fi zis dupa aspect–un gust de supa condimentata. Pentru a-l multumi, cina a constat in ceva mult mai ortodox, calmari prajiti.

Ne-am bagat in pat odata cu gainile, si am reusit sa adormim in ciuda rugaciunilor pe care muezinul le adresa credinciosilor din cetate, cu multa ardoare si perseverenta, intr-un difuzor din piata centrala a medinei.

Nu mai vreau in viata mea sa zbor cu Lufthansa! Stewardesele sunt batrane si urate ca noaptea, sandwichurile pe care ti le dau sunt uscate si nasoale, avioanele scartaie din incheieturi iar pilotii le trantesc pe pista ca in prima zi la scoala de pilotat.

Am aterizat in Casablanca putin dupa miezul noptii. Ar fi fost oarecum patetic daca m-as fi aplecat sa ating (sau sa sarut… bleah!) pamantul Africii pe care calcam prima oara. M-am abtinut, am incercat sa-mi aduc aminte ceva franceza si se pare ca a fost suficient sa-l convinga pe nenea de la imigrari sa puna viza de Maroc pe pasaportul meu si al fratelui. Apropo, ca uitasem sa va zic, n-am mai plecat singur aiurea, ci l-am luat si pe Cristi, unul dintre cei doi frati gemeni pe care ii am (nu, nu suntem tripleti, daca asta e intrebarea care va vine in minte).

Pentru ca trenurile plecau de la aeroport abia de la 5.30 dimineata, ne-am intins pe bancile de metal din aeroport, langa niste homelesi autohtoni, si am dormit cu capul pe rucsace. Ne-am trezit intepeniti de frig si, inca buimaci de somn, am urcat intr-un tren, spre El-Jadida. Am adormit la loc. Nu stiu cum de am avut inspiratia sa ma trezesc la fix ca sa schimbam trenul la L’Oasis, apoi din nou sa coboram la destinatie.

El-Jadida (sau Mazagan) e un mic orasel pe coasta Atlanticului, pe vremuri cel mai important port portughez in Africa, la aproape 100km sud de Casablanca. S-a pastrat destul de bine cetatea portugheza, insa creata de un arhitect cu imaginatie cam lipsa, de vreme ce mai toate zidurile si cladirile sunt plictisitor de simple. Noroc de privelistea fantastica a oceanului si de agitatia vaselor de pescari.

Noroc si de cisterna de apa, o sala subterana imensa, care pe vremuri era folosita ca rezervor, iar mai recent (acum 50 de ani) a fost unul dintre locurile unde Orson Welles a filmat Othello.

Am „sarit” din cetate in port, printre vase, vanzatori de peste, pescari care isi reparau plasele si o armata de pescarusi oportunisti si smecheri. Cu stoicism am suportat mirosurile pentru a vedea tarabele cu anghile, murene, pisici de mare si alte ciudatenii si pentru a ne plimba printre marocanii care se agitau sa le cumpere si sa le duca acasa, la tigaie.

Asa ca, de foame si de pofta, am luat pranzul la Snack Cousteau, un restaurant modest dar plin ochi cu bastinasi, si am bagat si noi mainile pana la urechi in farfuriile imense cu peste, creveti si calmari prajiti.

Si, pentru ca afara se facuse cald si bine, am facut o plimbare pe plaja, murandu-mi picioarele in apa rece a Atlanticului (nu prea imi ardea de baie), si mi-am adus aminte de frigul si zapada de acasa, din fericire la o distanta sigura.

Ce mai ramasese din zi, am hoinarit prin agitatia din oras (eram singurii turisti pe care i-am vazut), am devorat cateva portocale proaspat culese, si aproape am adormit pe stabilopozii de pe dig, ca soparlele in vacanta. Din fericire, Cristi a inceput sa sforaie, asa ca l-am trezit si ne-am intors la hotel, meritand o portie serioasa de somn dupa noaptea petrecuta pe bancile reci ale aeroportului din Casa(blanca).