Lună: decembrie 2007

Spectacolul de la templul din Parassinikadavu, insotit de ce mai citisem pe Internet, precum si lipsa aproape completa a detaliilor despre aceasta arta din Lonely Planet m-au facut si mai curios, asa ca abia asteptam ziua de luni pentru ca sa pot afla mai multe de la departamentul de turism din Kannur (care duminica fusese, bineinteles, inchis). O cursa de ricsa si douazeci de rupii mai tarziu, un functionar amabil, insa la fel de plictisit ca orice functionar, mi-a scris pe hartie numele localitatilor si ale templelor unde aveau loc theyyam si mi-a recomandat un ghid vorbitor de engleza, Jayarajan. Acesta, functionar al guvernului in timpul zilei si ghid amator in timpul liber, s-a dovedit a fi la fel de util ca un ziar in limba malayalam, avand in vedere ca putinele cuvinte in engleza pe care le stia le pronunta cu un accent atat de puternic incat trebuia sa-l rugam sa repete de doua-trei ori pana sa il intelegem. Revin insa cu povestirea la theyyam.

Despre theyyam

Theyyam vine de la daivam, care la randul lui, in malayalan, inseamna zeu. Pentru unii e folclor sau traditie, pentru altii este arta, pentru altii ritual de posedare iar pentru cei pentru care conteaza cel mai mult–adica localnicii–e o manifestare religioasa extrem de importanta, prin care zeii prind viata si coboara printre ei.

Theyyam (sau mai corect, theyyatam) e un ritual stravechi, specific unei zone restranse din nordul Malabarului (Kerala), venit din manifestarile tribale care celebrau recolta si zeitatile locale. E mult mai vechi decat religia hindusa, care l-a influentat, insa fara a-i afecta foarte mult esenta. Zeitatile hinduse (ei bine, cel putin o parte din cele aproape trei sute de milioane care sunt venerate) s-au strecurat intre theyyam-uri, alaturi de zeii ancestrali ai Malabarului, eroi, animale (tigri, serpi) sau copaci. Ce e diferit, din nou, de hinduism, e ca templele in care se celebreaza theyyam, in mijlocul unor paduri de palmieri (kavu), nu au in altar statui cu zeitatile, acestea fiind reprezentate prin sabii, masti sau pur si simplu o bucata de lemn. Ulterior, in theyyam au aparut si personaje musulmane, chiar daca insa rolul lor e de „asistenti” ai theyyam-ului.

Un personaj musulman

Se presupune ca exista peste 400 de theyyam, fiecare cu un ritual si cu un aspect aparte. Numarul nu e sigur, pentru ca dupa cum mi-a spus un brahman, ce e divin nu se supune regulilor si limitarilor lumii umane, prin urmare nu poate fi nici numarat.

Initial theyyam era un ritual tribal. Dupa cucerirea triburilor Malabarului si ascensiunea hinduismului, inclusiv impunerea sistemului de caste care e in vigoare si azi, triburile au devenit unele dintre cele mai defavorizate caste, in zona inferioara a sistemului, fara aproape nici un drept. Inclusiv cel de a venera zei hindusi sau a pasi in templele acestora, asa ca si-au pastrat ritualurile printre care si theyyam, un ritual unic prin faptul ca zeii luau forma fizica pentru cateva ore, timp in care adoratia credinciosilor era fara limite. Mai tarziu, castele superioare au sesizat potentialul pe care il avea theyyam in controlul castelor inferioare si l-au „acaparat”, erijandu-se in initiatori si protectori ai theyyam. Cu toate acestea, doar castele inferioare au dreptul de a interpreta theyyam.

Incadrarea ca arta, respectiv a celui care interpreteaza theyyam ca artist sunt datorate mai degraba unei erori de traducere–kolakaran (denumirea celui care interpreteaza theyyam) vine de la kolam (forma, imagine) si karan (barbat). Intr-adevar, cu o singura exceptie, toti cei care interpreteaza theyyam sunt barbati. Ce e si mai interesant e ca acestia toti provin din caste inferioare, insa ritualul ii transforma in zei si toate castele superioare (inclusiv brahmanii, adica preotii hindusi) ii venereaza si li se supun fara cracneala. Astfel, comunicarea intre caste si relatiile sunt mai profunde, permitand uneori ca vocea si dorintele celor din castele inferioare sa ajunga mai sus.

Interpretii de theyyam sunt insa, in afara ritualului, totusi membrii unor caste inferioare si sunt dispretuiti toata viata lor. Dreptul de a interpreta e transmis ereditar, existand doar anumite caste care pot interpreta theyyam (Vannan, Malayan, Munnuttan, Anjuttan, Velan, Kopala, Chingathan, Mavilan si Karimbalan) si doar in anumite temple si anumite zeitati. Interpretul trebuie sa stie sa danseze, sa spuna povesti, sa aiba cunostinte de machiaj, arte martiale (kalarippayatu) si alte abilitati mai periculoase (mersul pe carbuni aprinsi, decapitarea prin muscatura a unor animale sacrificate in cinstea lui etc.). Educatia lor incepe de la varste foarte tinere si trece ceva timp pana cand isi castiga dreptul de a interpreta theyyam. Momentul e important in viata lor, iar drept dovada multi dintre ei isi schimba numele. Cei din casta Vannan isi adauga „peru” (maret) si devin Peruvannan. Cei din casta Malayan, din randul carora provin si percutionistii festivalurilor religioase, isi adauga Panicker.

Ritualul

Am ajuns in Kannapuram, un satuc la vreo 25 km nord de Kannur, de unde o ricsa ne-a dus pe ulite prafuite la Kezhakke Kavu, templul unde ritualurile incepusera cu o zi inainte, si unde aveam sa vedem cinci theyyam diferite.

Ritualul are trei etape. Prima, thottam, prezinta povestea zeului care urmeaza sa fie intruchipat. Interpretul, machiat partial, recita istoria in fata multimii cu gura cascata. Pe fundal, un grup de percutionisti bat ritmul pe tobele lor traditionale, chendas.

Chendas, tobele traditionale ale Keralei

A doua etapa, vellattam, e reprezentatia in sine. Interpretul se retrage si se machiaza, se imbraca cu un costum bogat, din care piesa de rezistenta e cea de pe cap, mudi, extrem de ornamentata si mare, uneori ajungand la 15 metri inaltime si 40 de kilograme, ceea ce face jobul extrem de dificil. Mai ales ca urmeaza de obicei dansuri, demonstratii de arte martiale, uneori dansuri pe foc aprins si alergari in jurul templelor, timp de aproape o ora.

Pregatirea de vellattam

Momentul hotarator e mukhadarshanam–privitul in oglinda. Dupa toate eforturile din vellattam, care il aduc aproape de epuizare, interpretul e aproape de a intra in transa. In fata templului i se aduce o oglinda, iar in momentul in care se priveste in ea, interpretul nu se mai vede pe sine, vede un zeu.

Mukhadarshanam–privitul in oglinda

Transformarea nu e teatru, chiar se petrece, atat pentru interpretii care se comporta capricios, arogant sau chiar dur cu publicul (inclusiv preoti), cat si pentru credinciosi, care chiar sunt patrunsi de transformarea la care sunt martori, cad la picioarele zeului intruchipat si ii aduc ofrande pentru a le acorda binecuvantarea.

Adriana primind binecuvantarea celui mai puternic theyyam, Valiya Thampuratti

In cele cateva ore bune cat am stat, am avut ocazia sa vedem, partial sau integral, cinci theyyam. Povestile lor, sau cat am inteles din ele, sunt mai jos.

Vayanattukulavan

Un zeu batran, al padurilor, Vayanattukulavan e considerat ca fiind inferior (probabil pentru ca la origini era venerat doar de castele cele mai de jos). De aceea, sta si pazeste intrarea in templu si nu are voie sa se alature celorlalti zei.

Bali

Bali, zeul maimuta, apare inclusiv in Mahabharata, celebra poveste hindusa. Are o putere imensa si vellatam, ritualul pe care il face inainte de a deveni theyyam, presupune dansuri indracite in jurul templului pe ritmul tobelor, necesitand o rezistenta fizica deosebita. Uneori (desi noi n-am prins partea asta), in timpul vellattam, danseaza pe carbuni aprinsi.

Vishnumurthy

Pe coasta Malabarului, Vishnu e venerat ca Vishnumurthy si e un zeu foarte popular. Crescator de vite in tinerete, l-a ofensat din greseala pe stapanul sau, un lord dintr-o casta mai inalta, care l-a gonit de pe pamanturile sale. Tanarul a fugit si s-a refugiat la vaduva unui preot (brahmin) al lui Vishnu, unde a trait ani buni. Dorul de casa l-a facut sa riste si sa se intoarca acasa, crezand ca stapanul l-a iertat. Insa la doar cateva ore dupa intoarcerea pe pamanturile natale, tanarul a fost gasit si ucis brutal de stapan. Cand, insa, nenorocirile au inceput sa se abata din ce in ce mai des asupra sa si a familiei sale, lordul a inteles ca tanarul era nevinovat si protejat de zei. Caindu-se lordul a promis sa-l onoreze ca un theyyam al lui Vishnu in fiecare an.

Theyyam-ul arata extrem de caraghios, cu interpretul „scufundat” intr-o rochie din frunze de palmier, si cu mainile iesind doar cat sa poata da binecuvantarea credinciosilor.

Raktha Chamundi

O zeita razboinica, Raktha Chamundi e faimoasa pentru uciderea a doi demoni intr-o lupta in care a dat dovada de violenta extrema. Desi e o zeitate hindusa, a fost asimilata usor de ritualurile theyyam si are un dans agitat si imprevizibil, cu un mudi rotund, asemenea unei cozi de paun.

Valiya Thampuratti

Valiya inseamna batran si maret. Valiya Thampuratti, cunoscuta si ca Kolaswaroopathinakal Thaiparadevata, e una dintre cele mai importante zeitati feminine, la origine era una dintre printesele dinastiei care conducea Malabarul–familia Chirakkal. Desenele de pe fata sunt printre cele mai complexe, iar mudi, piesa de pe cap, cantareste 40 de kilograme si are aproape 15 metri inaltime.

Bineinteles ca la aparitia ei pe firmament, cea mai importanta zeitate si cel mai impozant theyyam, toti ceilalti zei au cam intrat in vacanta, inghesuiala fiind maxima la picioarele Valiyei Thampuratti. Adriana (desi nu s-a luptat cu atat de multa ardoare sa ajunga in fata zeitei) a fost binecuvantata cu o mana de prasad (ofranda) si cu promisiunea unei prosperitati deosebite.

O urare foarte buna, de altfel, pentru sfarsitul de an.

In ciuda fostului nume britanic (Cananore), Kannur e un oras cat de indian se poate. Adica haos, claxoane, ricse si bazare. Asa ca, avand in vedere ca fiind duminica si nimeni nestiind nimic despre theyyam (motivul pentru care venisem aici), am plecat aiurea.

Ei, nu chiar aiurea, oricat de Habarnam as fi. O brosura botita primita prin Kovalam, spunea despre un templu mai deosebit si un parc cu serpi, la vreo 30 km de Kannur. Primul autobuz fara geamuri pe care l-am gasit s-a nimerit sa fie si cel care ne trebuia, spre satul cu nume la fel de greu de pronuntat si retinut ca majoritatea celor din Kerala–Parassinikadavu.

N-am vazut atat de multi serpi la un loc niciodata, cati am vazut in Parassinikadavu. Toti impreuna, intr-o groapa in care a intrat si un nene, nu foarte sanatos la cap probabil. Nu pentru ca vorbea Malayalam (si deci n-am inteles nici o iota), ci pentru ca a zgandarit mai toti serpii, chiar si pe cei despre care avea pretentia ca sunt veninosi (desi, sincer, in afara de unii verzi brotaciu, lungi de un metru si grosi cat un creion, toti mi-au produs fiori pe sira spinarii). Pacat doar de atmosfera de gradina zoologica, murdara si obosita.

Templul Sree Muthappan n-a produs nici o impresie deosebita, cu atat mai mult cu cat era extrem de aglomerat, dovada ca nu doar crestinii merg la biserica duminica. Am revenit la templu abia spre seara, pentru o manifestare theyyam, insa n-am fost deloc impresionati nici de ritual, chiar daca Muthappan e unul dintre cei mai populari zei, un spirit al padurilor, o fuziune intre Vishnu si Shiva, mai batran decat ambii. Familiile il onoreaza de obicei cand isi construiesc o casa noua si ii aduc drept ofranda cantitati insemnate de toddy, o bautura din seva de palmier fermentata. Probabil ca alcoolul a fost de vina pentru calitatea reprezentatiei.

Muthappan Theyyam

Poate ca am facut destule in pe ziua de azi, insa nu se compara nimic cu telefonul primit prin care eram rugat sa trec pe la service-ul autorizat Apple sa-mi iau macbookul cu un nou hard disc. Si e un motiv in plus pentru care recunosc suprematia brandului Apple, faptul ca un laptop cumparat din New York, folosit in Romania si stricat in India la mama naibii, fara certificat de garantie la purtator, e reparat gratuit in patru zile (cu scuzele de rigoare care tin de viteza postei indiene).

Vestea buna a fost sarbatorita cu o portie de dulciuri indiene, care din pacate aratau mai bine decat mi-au placut. Erau fainoase si foarte foarte dulci.

Dulciuri indiene

Adriana, in schimb, a fost incantata de vizita la Kalyan, cel mai mare magazin de sari-uri din India (si probabil din lume), unde erau insa prea multe variante si culori, chiar si pentru cel mai rabdator cumparator.

La Kalyan, cel mai mare magazin de sari-uri

Norocul meu a fost ca s-a plictisit repede si ne-am repezit la gara, unde trenul spre Cananore (Kannur) ne astepta.

Clasa I, aer conditionat

Leelu Roy, gazda noastra, tine si lectii de gatit. Aproape zilnic.

Leelu

Nu puteam sa ratam, asa ca am stat lipiti doua ore cu ochii pe oalele din bucataria ei, pana cand ne-am lamurit ce e si cum se face fish curry, sambar, thore sau chapati. Rezultatele lectiei au fost ingerate cu multa pofta, mai ales ca sarisem peste micul dejun.

Din oala in farfurie

De Kerala poate ati auzit prima data acum cateva zile, insa vechiul nume, Malabar, e cu siguranta mai familiar. E zona pentru care s-au batut secole la rand arabii, portughezii, olandezii si englezii (si altii mai mici) pentru a controla comertul cu mirodenii. Noi am avut pretentii mai reduse, insa nu puteam pleca cu mana goala, asa ca am batut bazarul din Ernakulam pana cand am dat de amabilul Sunil, care ne-a ametit o ora in magazinul lui, cu piper, cardamon, vanilie, caju, nucsoara, scortisoara si multe alte din astea. Am plecat cu o sacosa care cantarea cinci kilograme, iar usurarea portofelului n-a contribuit foarte mult la restaurarea echilibrului.

Sunil si magazinul lui fantastic de mirodenii

Spre seara, o barca ne-a dus pe Willingdon Island, un alt cartier din Kochi, unde am cautat aproape un ceas pana am gasit ceea ce cautam–templul Ayyappa. Aflasem de la un functionar ca aici urma sa fie un festival si am profitat de ocazie pentru ca sa vedem manifestarile culturale la ele acasa, nu pe o scena si cu subtitrare in engleza.

In templul Ayyappa

Am intrat parca intr-o alta lume, fara reclame la Coca-Cola si Vodafone, fara turisti si fara spoiala artificiala pe care o vazusem in multe locuri. Spectacolul de kathakali a fost cu totul altceva decat ce vazusem cu o seara inainte. Elefantul care cara efigia zeului era imens si ne-a mirat cum a reusit sa faca ocolul templului de trei ori pe o carare ingusta, fara sa ramana intepenit sau sa-l apuce pandaliile de la claustrofobie. Iar spectacolul de percutie care a incheiat manifestarea ar da ceata la multi drummer-i de la trupe consacrate.

Insa cel mai mult ne-a impresionat ospitalitatea localnicilor, care ne-au oferit de la scaune de plastic si prasad (ofranda), pana la explicatii despre ritualuri si o masina la miezul noptii cu care sa ne intoarcem la hotel.

Am ramas in continuare in Kochi, asteptand sa treaca mai repede cele patru zile pana cand ar fi trebuit sa fie rezolvat hard discul de la macbook. Si, pentru ca masajul ayurvedic fusese cel putin interesant, daca nu si folositor, am hotarat sa mai incercam o delicatesa din aceeasi zona, Sirodhara. Nu stiam decat ca e benefica pentru zona capului, cu efecte mergand de la ameliorarea sinuzitei pana la calmarea migrenelor, anihilarea stresului si relaxare psihica.

Ne-am infiintat la clinica din Ernakulam la 8 dimineata, eu intamplator cu o durere de cap usoara, si am fost dusi fiecare intr-o camera asemanatoare cu cea din prima zi, cu aspect de dispensar veterinar. Am petrecut apoi o ora intins pe spate, cu ochii inchisi si cu un suvoi de ulei caldut care imi curgea balansandu-se pe frunte. Pe langa faptul ca durerea de cap nu mi-a trecut deloc, mi s-a parut mai degraba o procedura la fel de relaxanta ca si picatura chinezeasca. Asa ca am renuntat la ideea de a face si celelalte doua sedinte recomandate pentru a simti efectele asupra psihicului (si buzunarului).

Calatoria cu feribotul inapoi in Fort Kochi n-a facut decat sa-mi aduca si greata ca bonus peste durerea de cap. Nu m-am riscat si m-am tratat urgent cu o cafea si am fost tratat cu forta de Adriana cu o pastila. Nu stiu care a avut efect, insa durerea a disparut.

Inapoi in Kochi

Toata dupa amiaza am petrecut-o in Mattancherry si cartierul evreiesc, cascand gura la tot felul de antichitati, dintre care 90% false, si magazine de mirodenii si parfumuri.

Antichitati

Vanzator de miresme

Seara am petrecut-o la un spectacol cu traditii din Kerala care, spre surprinderea mea, a fost mult mai interesant decat m-as fi asteptat de la un fel de „digest” care incearca sa condenseze o manifestare care dureaza o noapte intreaga (cum a fi kathakali in 15 minute.

Machiajul in kathakali poate dura si doua ore

Mohinyattam, un dans combinat cu pantomima de o expresivitate deosebita

Karakattam, un dans foarte ritmat

Kathakali, cea mai populara arta dramatica keralana, de obicei punand in scena fragmente din Mahabharata

Theyyam, un ritual de „posedare” prin care actorul devine zeul pe care il interpreteaza

Fort Kochi e prea linistit. Sunt strazi pe care poti sa astepti o ora si nu trece nici o ricsa, nici un om si nici un caine. Lucru normal in multe locuri, dar nu in India unde ti se pare ingrijorator. Doar ai venit in vacanta si trebuie sa simti asta–sa fii trezit dimineata de claxoanele isterice sau de copiii care urla, sau de orice altceva caracteristic indian.

Asa ca am preferat sa ne petrecem ziua in Ernakulam, cartierul „modern” din Kochi, Modern insemnand ca e dotat cu mii de ricse si autobuze, cu un bazar plin de kitschuri si plastice chinezesti si cu un haos pe masura.

In Ernakulam

Ce m-a suprins a fost ca am gasit un Apple Authorized Service (suprinzator), unde am depus macbook-ul defunct, cu promisiunea lor (echivaland, bineinteles, speranta mea) ca in cel mult patru zile va fi vindecat. Lucru care insa ne face sa mai stam cateva zile in Kochi. In rest, n-am facut mare lucru in afara de cascat gura (in bazar) si mancat (in restaurant, bineinteles). Aaaa.. era sa uit. Am facut masaj ayurvedic.

Nu poti sa treci prin India de sud fara sa te impiedici de numeroasele centre Ayurveda, adica medicina traditionala. Majoritatea sarlatani sau amatori pusi sa se capatuiasca pe spatele turistilor, incearca sa-ti vanda cat mai multe–de la sapun la tratamente de relaxare sau vindecare a oricaror suferinte. Realitatea e ca Ayurveda e un lucru serios, insa aplombul cu care e vanduta turistilor o face sa para un fel de frectie la picior de lemn, nu foarte serioasa. Motiv pentru care am evitat pana azi zecile de ayurvedic spas din zonele turistice si am reusit sa dam peste o clinica serioasa. Unul dintre primele semne ca e serioasa si nu foarte turistica a fost recomandarea unui functionar de la un birou de turism guvernamental. Al doilea semn a fost ca soferul ricsei habar n-avea unde e locul, si i-a luat ceva timp sa-l gaseasca. Iar al treilea, care cel putin pe mine m-a convins, a fost ca locul semana cu un fel de dispensar veterinar de la tara. Am platit cu ochii inchisi pentru un masaj si o baie de aburi si m-am trezit intr-o camera modesta, cu un neon chior si un maseur, cum altfel, cu mustata.

La masaj

Am fost framantat timp de o ora, imbibat practic in uleiuri de tot felul (nu va imaginati ca erau parfumate, miroseau a ulei de rapita mai degraba)–lucru care ar fi fost placut daca as fi suportat senzatia de unsoare. Cred ca si ultimul mecanic uns cu vaselina sau muncitorii care curata cazanele la fabrica de ulei se simteau uscati si curati pe langa mine. Baia de aburi care a urmat n-a facut decat sa ma simt si mai alunecos. Noroc ca am beneficiat de o galeata cu apa fierbinte la final si un sapun pe care l-am consumat in intregime. Bineinteles ca n-a reusit sa scoata tot uleiul din mine.

Seara am ajuns inapoi in Fort Kochi, la gazda noastra Leelu. Dupa caldura infernala din Ernakulam si masajul ayurvedic, nu ne doream decat sa dormim. Deci e un lucru bun ca Fort Kochi e linistit.

Noapte si liniste in Fort Kochi

In dimineata Craciunului, la 30 de grade, ne-am luat ramas bun de la capitanul Kalpit, Raimundo si Veronique si ne-am decis sa plecam spre Kochi (fost Cochin)…

…nu inainte de a lua un mic dejun la Kream Korner, un restaurant mic si intunecat care serveste o cafea cu inghetata care bate de departe frapuccino de la Starbucks. Unde mai pui ca o si serveste in pahare Starbucks.

In drum spre statia de autobuz mi-am adus aminte de pasiunea pentru motociclete si m-am zgait un pic la un Royal Enfield, pana cand m-a tras Adriana de maneca…

…ca trebuia sa ajungem la autogara si sa prindem unul dintre autobuzele spre Kochi.

Spre deosebire de tanti din poza, noi am fost cuminti si am cumparat bilet, ceea ce ne-a permis sa mergem o ora si jumatate cu autobuzul fara geamuri si, deci, cu aer conditionat gratis.

Fort Kochi, una dintre insulitele care formeaza Kochi, e unul dintre cele mai linistite orase prin care am trecut in India. Poza de mai sus e cea mai aglomerata zona, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca exista si strazi pustii…

…dovada ca cersetorii nu sunt deloc in pericol sa fie calcati de cineva sau de ceva.

Mancaciosii din noi s-au orientat din start catre un loc de luat pranzul, cel din poza de mai sus. Adica Teapot, un fel de ceainarie cu o atmosfera foarte relaxata si nu foarte keralana. Aaaa… si cu o prajitura ucigator de buna, dupa cum ii e si numele—Death by Chocolate.

Sar peste partea in care n-am facut nimic interesant (deh, se mai intampla, suntem in vacanta, totusi) si ajung la apusul prins pe malul Marii Arabiei, unde pescarii isi arunca imensele plase de peste (model chinezesc importat acum sase sute de ani de la Kublai Han) sperand sa prinda ceva…

…adica ce incearca sa vanda.

Ok, povestea continua. Fusesem destul de indecisi daca sa petrecem seara de ajun pe un kettu vallam, adica un houseboat, adica o barca locuibila. Nu numai ca ar fi fost cea mai scumpa experienta din toata India (deh, e atractia turistica numarul 1 in Kerala), ci si pentru ca am fi vazut lagunele din ziua anterioara, numai ca dintr-o perspectiva mai aristocratica.

Kettu vallam

In cele din urma, influentati si de Raimundo si Veronique (un cuplu peste care dadusem cu o seara inainte la Palmy Resorts prin José) dar si de potentiala parere de rau ca n-am fi facut ceva descris elogios de toti turistii, am ales sa mergem.

Raimundo si Veronique

Nu ne-am mai bazat pe promisiunile lui José sau ale altor agenti de turism si ne-am miscat fundurile pe docuri, unde la noua dimineata erau aliniate zeci de kettu vallam. Am negociat si ne-am targuit, pana cand am batut palma pentru Dream Boat, condusa de un anume capitan Kalpit, cam taciturn si cam tuciuriu (cine vrea sa-l contacteze, are mobil—+91 477 225 3949, mail si site.

Capitanul Kalpit

Ne-am intors rapid la hotel dupa bagaje si am fugit sa ne aprovizionam cu fructe, sucuri si bere, pentru ca restul era deja inclus in pretul barcii. Cu fructele si sucurile a fost simplu, insa berea se vindea doar la vice shop, o ghereta guvernamentala cu gratii, ascunsa dupa un sir de magazine si nesemnalizata, despre care si soferii de ricsa vorbeau in soapta. Banui ca e clar ca alcoolul (inclusiv berea) nu sunt foarte accesibile in Kerala (ceea ce nu e un lucru foarte rau, dovada ca am vazut un singur betiv toata saptamana in India, si probabil ala reusise sa strecoare ceva alcool medicinal de la farmacie).

Magazinul de vicii

Ne-am instalat confortabil si am plutit pe lagune pana a doua zi dimineata. Da, peisajele au fost aproape aceleasi, la fel de indescriptibile in cuvinte, insa vazute de la o alta inaltime, mult mai relaxati si mai rasfatati. Capitanul Kalpit si echipajul au facut tot posibilul sa ne simtim tratati ca niste maharajahi, Raimundo si Veronique au fost o companie extrem de agreabila, mancarea traditionala keralana (multe turte si multe sosuri iuti) a fost cea mai buna pe care am mancat-o pana atunci.

Kettu vallams

Adriana la confort clasa I

Oferta pescarilor pentru un pranz cu peste si creveti proaspeti

La plimbare prin sat, cu barca

Urmarind apusul

Oricat am fi vrut sa credem ca e Craciun, n-am reusit. E greu, cu palmieri si tantari, cu lagune si kettu vallams si fara Mos, fara goana dupa cadouri, zapada, prieteni si familie. Am decis impreuna cu Adriana ca amanam Craciunul pe luna ianuarie si ne-am relaxat pe puntea de sus la lumina felinarului pana cand patul moale si leganatul apei ne-a adormit mai repede decat ne asteptam si ne-a tinut pana a doua zi dimineata cand doar micul dejun a reusit sa ne scoata din somn.

Craciun pe barca, la lumina felinarelor

Dimineata a inceput prost. Foarte prost.

Stiti probabil ce e un backpacker. E un turist care pleaca aiurea doar cu rucsacul (backpack). Eu sunt ceea ce se numeste flashpacker. Adica cel care isi pune in rucsac o pereche de sosete si una de chiloti (pantalonii si tricoul sunt deja pe el), iar in rest rucsacul contine doua camere foto, o camera video, acumulatori de rezerva, incarcatori, cabluri de conexiune pentru toate astea, carduri si casete suficiente, plus macbook-ull si accesoriile aferente, pentru ca m-am plictisit sa scriu povestile de pe blog pe telefon sau prin Internet café-uri si pentru ca am vrut sa reusesc sa pun si filmulete (am si reusit in prima zi).

Ziua a inceput foarte prost pentru ca hard-discul de la macbook a inceput sa scartaie si sa clantaneasca cu niste zgomote care nu prevesteau ceva fericit. Care prevestibil, nefericit si inevitabil s-a produs—dupa doua incercari, macbook-ul n-a mai reusit sa porneasca deloc, cu diagnosticul „hard disc in moarte clinica”. Supararea care a urmat n-a tinut loc de Apple Customer Support.

… (trei puncte de suspans, pentru reculegere, dar povestea continua).

Alleppey e un mic orasel, insa care se bucura de cei mai multi turisti in Kerala. Motivul? Lagunele de langa oras, care se intind pe sute de kilometri la sud si la nord marginite de palmieri si cocotieri pentru a oferi peisaje superbe. Insa, daca toata lumea inchiria un kettu vallam, adica o barca mare, cu dormitor si terasa, pentru a calatori la clasa lux pe apele lagunelor, noi am preferat o varianta mai „la botul calului”. Asa ca am sapat prin satele de langa Alleppey dupa Mr. Prasenan, un barcagiu recomandat calduros in doua randuri de The Rough Guide to Kerala.

Mr. Prasenan

Tot Mr. Prasenan, insa cu o umbreluta de soare caraghioasa pe cap

N-a fost chiar asa de greu, si la opt dimineata eram impreuna cu Adriana pe banca unei canoe de sapte metri lungime care pornea in explorarea canalelor, lagunelor si a satelor de pe marginea lor. Si sase ore, asta am facut, pana cand soarele si peisajele ne-au doborat. E dificil sa povestesc cum e, mi-ar trebui cel putin o mie de cuvinte ori numarul de peisaje sau personaje vazute, adica un tom gros de bla-bla. Asa ca las imaginile sa vorbeasca, nu numai pentru ca sunt lenes.

Canoele sunt principalul mijloc de transport aici. Asa cum bicicletele sunt in Olanda.

Un batran nu foarte obisnuit ca turistii sa caste gura la satul lui.

Like father, like son. Doar ca fara mustata.

I’m soooo fancy!

Pe campul de orez.