Lună: ianuarie 2008

Sunt inversunat impotriva celor care stramba din nas cand aud de India, pe motiv ca e o tara care e mizera. E absolut acceptabil sa nu iti placa, pentru ca nu e ceea ce cauti, insa e cel putin superficial sa nu vrei sa te uiti mai departe de o mizerie deloc ubicuitara.

Mi-am facut un obicei de a „sari” peste metropole in calatoriile mele. In Delhi am petrecut o dupa-amiaza inainte de a zbura inapoi acasa, in Casablanca doar un drum cu taxiul intre gara si aeroport, iar in Lima aproape o zi, in aceleasi conditii. Din acest motiv, dar si din cel mai sus mentionat, am hotarat sa incercam sa vedem cat mai mult si cat mai dincolo de partea pe care un turist o vede de obicei in Mumbai, adica in Bombay, cum prefer sa ii spun.

Yoga cu hohote

Rasarit pe Marea Arabiei

Inversunarea presupune sacrificii, asa ca la ora 6 ne-am trezit, desi carenta somnului nu e deloc un prieten pe care sa-l vrei in vacanta. Ne-am indreptat pe malul marii, roz din cauza unui rasarit superb, spre Gateway of India unde auzisem ca se intalneste in fiecare dimineata un club de yogini mai ciudati.

Hasya Yoga, sau Yoga Rasului, e o ramura de yoga care a fost creata in secolul trecut (adica prin 1995) de Madan Kataria, un doctor din Mumbai si sotia sa. Principiile respiratiei sunt imbinate cu starea de euforie care o da rasul in hohote, asigurand se pare efecte extrem de benefice pentru organism.

In fata Gateway of India erau deja adunati sase-sapte indieni mai in varsta, ca un grup de bunici si bunicute iesiti la jogging, grupati intr-un cerc, care isi incepusera „antrenamentul”. N-am reusit sa ne asezam bine la o distanta politicoasa, curiosi tare, ca decanul de varsta, aratand a peste 70 de ani, ne-a invitat in cercul lor, sa ne invioram impreuna.

Antrenamentul a inceput cu incalzirea articulatiilor, de la gat la umeri, bazin si picioare, ca o incalzire de dimineata. Incet, incet, intre grupele de exercitii fizice au aparut exercitii de respiratie, sau mai bine zis, de ras. Am tropait si batut din palme, razand ritmat „Hiii-hoooo-hahahaaaa”. Am ras ca englezii, ca japonezii, danezii si chinezii, fie pufnind, fie cu „hihihihihihiiiiiiii”-uri sau „hoooo, haaaaaa, hooooo”-uri. Am experimentat toate tipurile posibile si imposibile de ras, pana cand ne-am dat seama ca nu stim sa radem din toata inima. Probabil ca in acel moment s-a produs un declic, in care nu ne-a mai pasat ca de multe ori rasul nostru parea sau suna fals, pentru ca ne-am amuzat copios in grupul de batranei yogini, pentru aproape o ora, dupa care „antrenamentul” s-a terminat si grupul s-a spart si si-a luat ramas bun, sub privirile contrariate ale mai multor spectatori care se adunasera pe margini.

N-am putut filma, asa ca il lasam pe John Cleese, ex-Monty Python sa va dea o idee despre cum e la Hasya Yoga

La sfarsitul „antrenamentului”, intr-un grup de pensionari amuzati

Micul dejun

Era 8 cand am terminat „antrenamentul”, plini de voie buna si de o foame incomensurabila. Din piata Gateway of India am luat-o pe Colaba Causeway, principala artera comerciala din zona, presarata cu restaurante si cafenele. Toate inchise, din pacate, la acea ora.

Dupa ce ne-am invartit de vreo doua ori in lungul si latul strazii, am decis ca singura optiune e o ghereta abia deschisa, unde, dintr-un cazan de tabla botit, iesea mirosul imbietor de masala chai, ceaiul indian cu lapte si mirodenii. Am cumparat un ziar, Times of India, in engleza, ceai si pakoras, un fel de gogosi cu legume, prajite in ulei–si le-am savurat stand in fund pe marginea trotuarului, ca niste homeless veritabili.

Micul dejun pe un trotuar in Colaba

A fost, totusi, cel mai memorabil mic dejun din toata excursia.

Nu e ceva obisnuit sa vezi asa ceva in Bombay, probabil nici pentru locuitorii sai. Pentru ca un domn la vreo 50 de ani, iesit probabil sa cumpere ziarul, a intrat in vorba cu noi, cu cel mai pur accent britanic pe care l-am auzit vreodata in India. Din vorba in vorba–despre noi, despre Bombay, despre mancarea indiana–am ajuns sa bem o cafea cu el la un restaurant abia deschis la doi pasi de trotuarul pe care luasem micul dejun. Ne-a povestit ca e avocat, ca a studiat in Londra, ca n-ar trebui sa parasim Bombay-ul fara sa vedem o lista lunga de locuri. Pe care ni le-a notat in carnetelul meu, cu un scris caligrafic si educat.

Totul ar fi fost minunat daca nu ar fi inceput sa insiste ca ne va arata el cele locuri. Ca oricum avea zi libera si ca isi va chema soferul si ca vom vedea locurile intr-o anumita ordine, dupa care vom opri sa luam pranzul intr-un restaurant, dupa care ne vom odihni si vom explora in continuare alte locuri din Bombay. Am refuzat politicos, insa indianul stilat a continuat cu insistentele pana acolo incat a inceput sa para dubios. Pentru a scapa de insistentele lui, am acceptat sa ne intalnim in jumatate de ora cu el in fata restaurantului, de unde urma sa plecam in turul orasului cu soferul lui particular.

Bineinteles, am plecat imediat si am urcat in primul taxi, fara nici o intentie de a face turul orasului cu indianul stilato-dubios. Poate ca am pierdut o zi interesanta, cu locuri inedite pe care doar localnicii le stiu. Insa cred ca, mai degraba, am scapat de o escrocherie rafinata.

O cursa luuuuunga cu taxiul

Am intrebat taximetristul daca are ceva impotriva sa ne plimbe un pic mai mult prin oras. Un tip grasut la vreo patruzeci-si-ceva de ani (ne-a zis mai tarziu ca are 35 de ani), Ram Singh a clatinat vesel din cap, confirmand ca e mai mult de incantat de sansa de a face pe ghidul.

Soferul nostru de taxi, domnul Ram Singh

Am inceput cu o cursa lunga pe malul marii, de-a lungul Chowpatti Beach, unde tocmai incepeau pregatirile pentru o scena dintr-un film bolywoodian. Bollywood-ul e varianta locala a Hollywood-ului, insa o industrie mai infloritoare decat cea americana, pe care o depaseste ca cifra de afaceri si ca numar de spectatori. Filmele indiene sunt urmarite cu sufletul la gura pe aproape jumatate de glob, storc lacrimi in fiecare sat din Asia si sunt una dintre principalele investitii ale mafiei din Bombay.

Pregatiri de film pe plaja Chowpatti

Din lipsa de timp, n-am zabovit mult pe malul marii si am plecat spre faimosul templu jainist, Babu Amichand Panalal Adishwarji, considerat cel mai frumos templu din oras. Nu insa si in opinia noastra, desi domul pictat din mijocul templului apare pe o gramada de vederi si carti de calatorie. In comparatie, templul din Jaisalmer e superb.

In interiorul templului jainist

O alta atractie, gradinile suspendate, erau pustii la acea ora de dimineata. Ora pe care un ceas solar o indica cu o precizie admirabila.

Ora exacta

Turnurile tacerii

Unul dintre cele mai intrigante, mai ascunse si mai inaccesibile locuri din Bombay sunt turnurile tacerii, ascunse de vegetatie intr-un parc privat din Malabari Hill.

Ce se poate vedea dintr-unul din „Turnurile tacerii”

Turnurile tacerii, sapte la numar, sunt un fel de cimitire persane. Persanii, veniti in India din Iran acum sute de ani, si practicanti ai zoroastrianismului, sunt in prezent printre cei mai instariti oameni in India. Printre ei se numara inclusiv clanul Tata, proprietarii celui mai mare si profitabil concern din India, care a lansat recent Nano, cea mai ieftina masina si a anuntat ca vrea sa cumpere marcile Land Rover si Jaguar de la Ford.

Cei care il venereaza pe Zarathustra (Zoroastru) considera ca mortii nu trebuie ingropati sau incinerati, pentru a nu impurifica pamantul sau focul. In consecinta, cadavrele sunt urcate in Turnurile tacerii, unde sunt lasate la soare pentru ca vulturii sa curete oasele iar caldura sa le usuce. Procesul poate dura pana la un an, sau chiar mai mult, iar in momentul de fata sunt folositi vulturi crescuti speciali si panouri solare care sa grabeasca descompunerea. Poate parea barbar, insa e interesant sa vezi traditiile pastrate de cele mai bogate si mai „umblate prin lume” familii din India.

Eficienta intruchipata

De la cadavre la mancare e un pas. De fapt, cativa kilometri cu taxiul, langa statia de tren Churchgate, unde l-am tras de guler pe Ram Singh sa opreasca pe un pod unde vazusem pe marginea trotuarului galetusele metalice cu care dabawallahs transporta mancarea pentru muncitori.

„Pachetelele” cu mancare pentru locuitorii Bombay-ului…

E unul dintre cele mai performante sisteme de aprovizionare din lume. In fiecare zi, 200,000 de mumbaikari pleaca dimineata la servici. Nevestele iubitoare le gatesc pranzul si il pun in cutii metalice asezate una peste cealalta, pana cand „pachetelul” e plin. Apoi, 5,000 de dabawallahs le iau in primire si le dau mai departe intre ei, le pun pe tren, astfel incat, la ora panzului, fiecare dintre mumbaikarii muncitori are galetusa in fata. Toate galetusele sunt identice, iar dabawallahs sunt predominant analfabeti–asa ca e uimitor cum de, folosind doar un sistem de culori si semne, nu gresesc aproape niciodata. Aproape, pentru ca apare o eroare la 6 milioane de livrari–performanta demna de o companie 6-Sigma. De altfel, sistemul de aprovizionare cu hrana din Bombay e deseori dat ca exemplu in manualele de business.

…si dabawallahs, cei care se asigura ca ajung unde trebuie

Mahalakshmi

In afara unui pod peste calea ferata, Mahalakshmi nu pare un loc deosebit, decat daca te loveste curiozitatea si vrei sa te uiti peste balustrada, unde vezi cum se spala rufele murdare ale orasului.

Spalatoria (dhobi-ghat) Mahalakshmi

Rufe intinse la uscat

Dhobi-wallahs

In cartierul saracilor

L-am rugat pe taximetrist sa mergem mai departe de lucrurile curate, adica in zona cea mai murdara, mai aglomerata si mai saraca din Bombay. Exista mai multe asemenea slums in Bombay, insa cea mai cunoscuta si mai mare e Dharavi. Peste 1 milion de indieni locuiesc aici, in baraci construite din deseuri, cartoane, placi de tabla ruginite, scanduri culese de peste tot si, rareori, din caramida sau piatra. Sunt peste 400,000 de suflete pe fiecare kilometru patrat si doar o toaleta la fiecare 2,000 de locuitori. Motiv pentru care multi isi fac nevoile in raul Mahim.

„Toalete publice”, pe un pod peste Mahim

Dharavi e cea mai mare mahala de acest gen din toata Asia, insa pentru locuitorii ei e inima Bombay-ului. Nu e inclusa pe circuitele turistice, pentru ca in general se cauta monumente, arta, frumos si opulenta. Aici e saracie lucie si mizerie, desi aici se produc peste 500 milioane de euro anual din reciclarea deseurilor, din fabricarea de diverse lucruri si din comert. Dharavi e o sperietoare doar pentru cei din afara cartierului, insa e ca si India–daca poti sa vezi dincolo de mormanele de gunoaie si de aglomeratie, vei vedea oameni. Iar daca citesti Shantaram, cartea unui evadat australian care a trait in Dharavi, cum am si facut la cateva zile dupa, iti va parea rau ca n-ai explorat cartierul mai mult.

Mahalaua Dharavi

Burduf pentru apa, din pielea unui animal necunoscut

Cartierul rosu

Am avut un curaj fenomenal sa ne indreptam spre Kamathipuram cartierul din Bombay in care se practica cea mai veche meserie din lume. Si zic asta nu pentru ca am fi avut de infruntat pesti, mafioti locali sau alte specii, ci pentru ca e, intr-adevar un loc extrem de urat mirositor. In poze arata ca un cartier normal, insa nu-ti ia mult la fata locului sa gasesti sursa mirosului–mormane imense de gunoi, de langa care prostituatele, vopsite strident, majoritatea grase, batrane si urate, iti faceau semne dulci.

Kamathipura, cartierul rosu din Bombay

Prostituata, asteptand clienti

Am plecat repede, din cauza mirosului insuportabil si a privirilor urate aruncate camerei de fotografiat. Dupa ce am iesit din Kamathipura, am tras mult aer in piept si am respirat usurat, desi Bombay-ul e extrem de poluat.

Bombay e cel mai poluat oras in care am fost vrodata…

Victoria Terminus, mai nou Chhatrapatishivaji Terminus

Ultima suta de metri

Am oprit in Chow Bazaar iar mai apoi in Crawford Market, pentru a savura aglomeratia si viata agitata a mumbaikarilor.

Cum se trasporta gheata pentru cocktailul Dvs.

In haosul din Chow Bazaar

Ardei iuti in Crawford Market

…si toate fructele pamantului, tot in Crawford Market

Am cumparat, bineinteles, ardei iuti pentru colectia personala si toate fructele pamantului.
Apoi am plecat spre hotel, spre aeroport si nici nu mai stiu cum, ne-am trezit inapoi acasa. Deja gandindu-ne la o noua aventura.

…

Aceasta poveste a fost scrisa in mare parte in zilele dupa intoarcerea in tara. Insa a stat neterminata pana in decembrie 2008, cand a fost finalizata si publicata din Jakarta, Indonezia. Intre timp, in Bombay s-au intamplat lucruri urate care au afectat orasul si care, cu siguranta, vor alunga multi turisti. Pacat. Pentru mine ramane un oras in care abia astept sa ma intorc, pentru o noua sedinta de yoga in hohote, pentru o ‘pakora’ si un ziar pe marginea trotuarului, pentru mumbaikari.

…adica Bombay. Un nume frumos, cu rezonanta imperialista britanica, pe care, totusi, l-au nascocit portughezii intr-un exercitiu de naming nu foarte inspirat, cand i-au zis Bom Bahia, adica Portul Bun. Macar englezii l-au preluat si l-au facut sa sune mai pompos, suficient incat sa-l puna si pe o sticla de gin pretentios (Bombay Sapphire), multi ani mai tarziu. A fost nevoie sa vina niste de-alde Romania Mare la putere (aici ii cheama Shiv Sena) incat sa redenumeasca orasul Mumbai, cica dupa nu-stiu-ce-zeita din alea trei sute de milioane, pe care o chema Mumba. Si, de parca n-ar fi fost suficient, a mai rebotezat si locuri de genul Victoria Terminal in denumiri de ti se limba plimba-n gura, ca Chhatrapati Shivaji Terminal.

Nu ca ne-ar fi pasat foarte mult, ajunsi nu foarte dormiti intr-una din zecile de gari pe care le are orasul. Ne-am targuit cu cativa taximetristi tepari (cum sunt si la noi pe la aeroport) pana cand am dat de unul mai putin lacom, care ne-a invartit pana am ametit prin oras, pana cand dupa o ora am ajuns in sud, pe malul marii.

Intr-o cursa ametitoare cu taxiul

Chiar pe mal, Gateway of India, un arc triumfal, e intr-atat de impozant incat nu incape in obiectivul aparatului de fotografiat, nici macar cu riscul de a cadea in apele Marii Arabiei (noi, nu monumentul). Din fericire nu e atat de deosebit incat sa merite sacrificiul.

Gateway of India

La doi pasi mai incolo e unul dintre cele mai luxoase hoteluri din India, Taj Mahal Palace, unde ne-ar fi placut sa savuram micul dejun intr-un pat cu baldachin de matase intr-o camera cu ferestre spre mare si un majordom cu turban si mustata care sa-si faca aparitia la orice sunet de clopotel. Din pacate, ne cazasem la un hotel cateva strazi mai departe, unde lipseau doar baldachinul, fereastra spre mare si majordomul. Aveam in schimb un boiler cu apa calda care si-a gasit sa faca scurtcircuit tocmai cand faceam dus. Faptul ca inca sunt lucid si intreg in momentul de fata, in care scriu aceste randuri, nu dovedeste decat faptul ca voltajul in India e mult mai jos decat cei 220 de volti presupusi.

Revenind la Taj Mahal Palace, merita spus ca hotelul a fost construit acum aproape o suta de ani, cand marelui industrias Tata i s-a refuzat accesul in Walton’s, un hotel din Mumbai, pe motiv ca e mai tuciuriu. Stimabilul s-a enervat si a construit propriul hotel, in momentul de fata unul dintre cele de referinta pe subcontinent. Walton’s, intre timp, a dat faliment.

Taj Mahal Palace

Fiul lui JN Tata, Rathan, e un ambitios continuator in familie, si tocmai a lansat bomba anului, Nano, masina de 10,000 de rupii (adica 1,750 EUR). In stil specific indian, in zilele care au urmat, cotatia actiunilor imperiului Tata a scazut si, colac peste pupaza, au urmat si o serie de proteste sindicale care au intrerupt primele faze ale productiei. Inclin sa cred ca sunt niste obstacole minore in calea celui care va cumpara, probabil, marcile Land Rover si Jaguar de la Ford.

O las mai moale cu povestile despre altii si revin la ale noastre, care au continuat cu un tur al orasului, inceput imediat dupa un mic dejun in stil indian, cu idli si sambar si ceai condimentat cu lapte. Respectul pentru mancare nu s-a rasfrant si asupra noii denumiri a muzeului Prince of Wales, Chhatrapati Shivaji Maharaj Vastru Sangrahalaya , ceea ce ne-a determinat sa-l ignoram (bineinteles, faptul ca nu prea gustam muzeele in general n-a avut un rol decisiv).

Muzeul Prince of Wales

Dupa alte rataciri pe strazi aglomerate, am dat peste un grup mare de oameni care incurcau circulatia uitandu-se fascinati in sus. Ne-am lamurit ca ne aflam in fata cladirii Bursei, unde spectatorii urmareau fascinati banda cu cotatii care rula pe un ecran intre palmieri. N-am impartasit entuziasmul si am plecat. Am citit abia a doua zi in ziare ca daca am fi avut rabdare inca cateva ore, am fi asistat la instalarea in fata bursei a unui taur de bronz, mai mult sau mai mult asemanator cu cel din fata bursei de pe Wall Street.

Cascand gura la Bursa

Pe langa gara din Churchgate am descoperit un magazin de ceaiuri, Tea Bazaar, care ne-a invitat in Tea Centre, ceainaria lor, pentru a degusta cele mai rafinate ceaiuri indiene, inainte de a decide ce vrem sa cumparat. Ne-am lafait ca niste lorzi (si ladies) in ceainarie, degustand vreo trei sortimente de ceai Darjeeling, din care ne-am hotarat sa achizitionam un FTGFOP de primavara. Ca sa ma dau mare, trebuie sa spun ca FTGFOP inseamna Finest Tippy Golden Flowery Orange Pekoe (sau, mai pe intelesul tuturo, Far Too Good For Ordinary People) si e ceaiul facut doar din cele doua frunze din varful mugurilor arborelui de ceai. First flush, prima recolta (de primavara) da si aroma cea mai fina, cel din a doua recolta (second flush, in vara) fiind mai amar si cu un gust mai puternic. Inutil sa spun ca, pe langa faptul ca pretul e de peste 250 de euro pe kilogram, e si greu de gasit, in afara unor magazine specializate. Majoritatea sortimentelor de Darjeeling sunt frunze de la baza mugurelui sau reziduuri praf, in amestec cu alte ceaiuri, altfel ar fi si greu de explicat cum de un district atat de mic cat Darjeeling-ul ar putea aproviziona o lume intreaga.

Dupa trei ceainice de ceai negru de Darjeeling e normal sa devii un pic agitat

Partea proasta a povestii a fost ca magazinul nu avea pe stoc Darjeeling FTGFOP I si nici celelalte variante si refuzau sa ne vanda din stocul ceainariei, lucru pe care nu l-am inteles. Am mai facut un set de degustari si cu produsele care le aveau pe stoc, pana cand am ales ceva cat de cat mai apropiat. Si pentru ca ingerul nostru pazitor a reusit sa-l gaseasca pe proprietar si sa-l emotioneze de pasiunea noastra pentru ceai, acesta s-a induplecat si ne-a vandut in plus doua pachete din stocul ceainariei. Am plecat incarcati cu aproape doua kilograme de ceai, pe care va trebui sa ne facem timp sa-l bem intorsi acasa.

Ziua a trecut repede cascand gura pe strazile din Fort Area, unde viata nu tine cont de turisti. Barbierii isi servesc clientii cu o sapuneala si un ras cu briciul pe marginea trotuarului. Masinarii zgomotoase storc seva din tulpinile de trestie de zahar, care apoi e vanduta la cinci rupii paharul (foarte buna!). Paan-wallahs vand un amestec de nuca de palmier areca, frunze de betel, tutun, zeama de lamaie si altele, pe care localnicii il folosesc ca pe un fel de… sa zicem guma cu nicotina. Il mesteca uneori jumatate de zi, fara sa inghita saliva sau amestecul, vorbind prin semne sau galgaieli, cu gura plina. Doar pe seara scuipa aproape un sfert de litru de saliva rosie (de la nuca de areca), de obicei pe trotuare, lasand pete ca de sange. Multi dintre ei au gingiile si spatiile dintre dinti rosu inchis, chiar negre, de la acest obicei, destul de raspandit. Am incercat si eu, insa desi aroma e interesanta, n-am avut rabdare sa ma obisnuiesc cu ea pana sa devina placuta, avand senzatia ca ma scufund in cantitatea de saliva generata.

Barbierul din Mumbai, ruda indepartata cu cel din Sevilla

Storcand seva din trestia de zahar

Vanzatorul de paan

Un taxi ne-a dus dincolo de Malabari Hills, spre Banganga Tank, dupa ce a ratacit mai bine de jumatate de ora pe stradute pana sa-l gaseasca dupa lasarea serii. In timpul zilei plin de pelerin, bazinul era aproape pustiu, cu cativa copii din zona jucandu-se galagiosi. Insa in mijloc, fara sa-i pese, statea teapan motivul pentru care venisem aici—un stalp infipt adanc, despre care Ramayana (un fel de „Lord of the Rings” al hindusilor) spune ca e sageata cu care Rama (sau Shiva) ar fi marcat centrul Pamantului.

Buricul Pamantului, kilometrul zero al hindusilor

Seara e recomandat sa incerci sa mananci bhelpuri si panipuri pe o rogojina pe Chowpatty Beach, o plaja pe care ziua n-ai avea curaj sa mergi din cauza poluarii. Noaptea insa, e suportabil, pentru ca deseurile care plutesc aduse de valuri si care ascund nisipul de pe plaja, sunt in afara razei de bataie a stalpilor de iluminat. Asa ca am admirat skyline-ul de zgarie nori din cartierul Malabari Hill, am incercat delicatesele sus-mentionate (interesante, insa combinatia de orez cu legume, naut, condimente si miere nu si-a facut fani din noi) si am cumparat chiar si alune de la un vanzator cu o balanta care il facea sa aduca fantastic de mult cu statuia Justitiei.

Chowpatty Beach

Bhelpuri si panipuri

Justitiarul vanzator de alune

Nu puteam sa plecam din India fara sa incercam o experienta cinefila. Cum Regal Cinema era foarte aproape de hotelul nostru, n-a fost greu sa luam bilete si sa ne strecuram in sala impreuna cu o gloata la inghesuiala. Desi n-am inteles mare lucru din dialogurile filmului, experienta a fost pe de-a dreptul amuzanta. De la imnul Indiei dupa reclamele de inceput, cand toata lumea s-a ridicat in picioare emotionata si a cantat, pana la unii spectatori care au adormit sforaind in stanga noastra.

Intorcandu-ne la hotel, am decis ca Mumbai nu e un oras atat de mizerabil pe cat credeam, pe cat il descrisesera unii amici ca fiind insuportabil. Depinde foarte mult de ce vrei sa iei din el, de cat vrei sa vezi dincolo de suprafata, de cat de mult te intereseaza sa vezi dincolo. Gasesti usor si mizerie, dar si strazi curate (apropo, chiar daca strazile sunt mai murdare, oamenii sunt mai curati). Gasesi si baraci, dar si zgarie-nori care te fac sa crezi ca esti in Manhattan daca tii capul ridicat la mai mult de 20 de grade. Gasesti si partea amuzanta sau inedita, socul cultural. Mumbai e un oras in care, teoretic, gasesti orice.

Ne-am indragostit de atmosfera exagerat de relaxata din Arambol, de hipiotii din jur, de plaja si de mare, de restaurantele dintre ele, de palmieri si de ziarul in engleza si de ceaiul cu lapte de la micul dejun. Insa cum toate lucrurile au un sfarsit, sau macar o pauza de cativa ani, am luat in spate rucsacul, am pus intr-o cutie mare de carton lucrurile pe care le cumparasem din Anjuna si pe care nu eram atat de masochist incat sa le car, cutia am pus-o in capul unul hamal si am plecat din Arambol spre Margao, de unde urma sa ne intoarcem spre Mumbai (Bombay), unde ne astepta sfarsitul vacantei.

Desi poza nu e logica, pentru ca arata ca ne indreptam spre Arambol, de fapt plecam din Arambol

Asta nu insa fara a face un stop in Arambol la posta, pentru a expedia cutia pe vapor spre casa, unde oricum va ajunge in trei luni (optimist). Au urmat si alte stopuri, in drum spre Margao, primul intr-un orasel numit Mapusa, doar pentru a casca gura la tot felul de litere pictate printr-un cartier in care ne-am ratacit intamplator.

In Mapusa

Bineinteles ca oprirea n-a durat mai mult decat au durat fotografiile, asa ca am plecat in continuare spre Old Goa, vechea capitala a provinciei. Aflata sub dominatie portugheza, din momentul in care Vasco da Gama a pus piciorul prin zona pana recent, in 1961, cand primul ministru Jawarlahal Nehru a recuperat-o prin forta de la dictatorul portughez Salazar, Goa e una dintre zonele cele mai curate si mai prospere economic in India. Pe vremuri, vechea cetate Goa (actualmente Old Goa) rivaliza cu Lisabona, ba chiar o intrecea ca marime, faima si atmosfera.

Azi e greu sa-ti imaginezi asta, pentru ca din gloria de atunci au ramas doar cateva catedrale marete. In rest, epidemiile de ciuma si holera de acum doua sute si ceva de ani si-au facut simtite din plin efectele, orasul fiind mai degraba un muzeu in aer liber, care pare ca noaptea se goleste.

Catedrala St. Xavier in Goa

Am ajuns pe seara, plictisiti, in Margao, unde am avut dificultati serioase in a gasi un restaurant cu bucate traditionale. Toate restaurantele au in meniu un capitol numit „Goa”, insa in realitate in bucatarii gasesti doar mancaruri chinezesti si la chelneri doar ridicari prostesti din umeri cand ii intrebi (politicos) de ce mama naibii au doar pui Sechuan si orez dragon cand in orasul lor nimeni n-are ochii oblici. Din fericire, unui localnic i s-a facut mila de noi si ne-a indrumat spre un loc in care, desi n-am putut gusta bebinca sau vindaloo de porc, ne-am imbuibat cu alte picanterii (la propriu). Iar faptul ca trenul a binevoit sa-si opreasca vagonul S3 chiar in dreptul nostru, a facut seara sa fie aproape perfecta. Cu exceptia faptului ca, dupa ce am legat rucsacele cu lanturi si lacate de bancheta (adica patul) de jos, si ne-am intins sa dormim, am fost chinuiti toata noaptea de curentul care intra in vagon prin toate crapaturile si de picaturile de apa care curgeau dintr-un loc nebanuit chiar pe capetele noastre.

O calatorie in Goa nu e completa fara sa experimentezi bazarul din Anjuna, o plaja intre Arambol si Baga, celebra din perioada Flower Power a anilor ’60, cand hipiotii refugiati aici au ramas fara bani si au inceput sa-si vanda putinul ramas, pentru a mai prelungi perioada de vacanta si rezerva de iarba. Intre timp, insa, localnicii au sesizat potentialul noului brand de retail si au invadat locul, care se anima in fiecare miercuri, la cel mai celebru flea-market din Goa.

Standuri cu de toate

Bineinteles, doar tancuri si pe bunica n-o sa poti cumpara aici (desi nu bag mana in foc, atat timp cat n-am cautat destul). Pe deasupra e o spoiala de balci hindus, cu standuri cu haine, de la camasi albe simple, din in, pana la bluze brodate cu cioburi de oglinda si fustite din margele, bune la bara din localurile de strip-tease sau belly-dance (ok, astea din urma n-au bara..,). Printre ele te impiedici de tarabe cu bratari si zdranganele cat incape, CD-uri piratate, covoare si statuete din ipsos si bronz, cersetori de toate soiurile, turisti cat incape si femei Gujarati sau Lamani de care nu-i chip sa scapi.

Printre ele, daca rezisti la caldura toropitoare si soarele arzator, si daca ai rabdarea mai lunga de cateva ore, reusesti sa dai si peste lucrurile interesante. Tibetanii vand tot felul de antichitati, dintre care majoritatea sunt destul de bun gust incat macar sa incepi targuilelile–coifuri care par de pe vremea lui Gingis-Han (desi sunt mai recente), cranii de animale salbatice placate cu argint si pietre intr-un mod grotesc sau, depasindu-le, calote de cranii umane incadrate de coroane din acelasi metal, sculptate pe interior cu basoreliefuri infatisand tot felul de zeitati incrancenate. Daca insisti, gasesti si hipiotii, ramasi aici si uitati din vremurile bune, care vand cele mai elaborate creatii, ultimele accesorii la moda, bijuterii sau haine cu design unic, obiecte de arta artizanale. Singurul lucru care te face sa-i lasi aici, uitati, e pretul exponatelor, care e inzecit fata de ce gasesti la localnici… Insa uiti si, obosit de negocieri si targuiala, te retragi la o terasa la marginea talciocului, pe langa plaja, unde se gaseste si muzica live.

N-am simtit cum au trecut sase ore si nici cum rucsacul a devenit din ce in ce mai greu cu tot felul de nimicuri, de la cadouri diverse, la haine, masti tibetane sau jocuri ciudate cu tigri nepalezi, condimente si muzica indiana. N-am reusit nici sa cheltuim mai mult de 200 de euro pana cand am decis sa incheiem experienta de extreme shopping, avand in vedere ca aplicarea tacticilor de negociere si hartuire, ratacirea prin labirintul de tarabe, oboseala si rucsacul din spate, plus lasarea intunericului, ne-au epuizat si ne-au trimis inapoi in Arambol, cu dileme existentiale legate de strategia de aranjare a lucrurilor fragile in bagaje.

La negocieri, tragand in jos de pret si in lateral de obiectul dorit

Alarma de la telefon a sunat la sase, insa dupa sase snooze-uri la fiecare zece minute ne-am ridicat intr-un final din pat. In alte zece minute dusul de dimineata, cafeaua, ziarul cu stiri si micul dejun erau sarite pentru a gasi un taxi spre Baga, un orasel la 30 de km la sud de Arambol, de unde urma sa plecam in largul Marii Arabiei pentru scufundari.

Sar peste detalii de genul ca la ora sapte dimineata in Arambol sunt treji doar cei bolnavi de insomnie sau cei care au tot felul de planuri incompatibile cu atmosfera prea laid-back a locului–cum suntem noi. Asa ca am avut dificultati in a gasi un taxi, dificultati la negocierea unui tarif acceptabil si, implicit, dificultati in a ajunge la timp la Goa Diving Centre in Baga. Norocul nostru a fost ca alti amatori de scuba-diving au fost mai intarziati decat noi.

Inca somnolenti, am plecat cu o barca in larg, spre Monkey Island, aflata la peste o ora de navigat. Am inceput sa ne trezim abia cand am zarit primii delfini care inotau in paralel cu barca noastra. Au facut cateva salturi, pe care o parte dintre cei din barca le-au interpretat ca fiind de bucurie. Eu sincer cred ca isi faceau gimnastica de dimineata, dupa care s-au carat in alta parte, pentru micul dejun.

Delfini in larg

De-a binelea ne-am trezit doar cand, intetite de vantul de dimineata, valurile au inceput sa se sparga de prora barcii si sa se reverse reci spre cei din fata, printre care si eu. O fi o imagine sexi sa navighezi pe Marea Arabiei infruntand vantul cu o camasa alba uda fluturand pe tine, dar in nici un caz frigul care iti intra in oase nu te face sa traiesti momentul.

Am ajuns langa Monkey Island si, fara nici un preludiu, Suri (instructorul nostru de scufundari) ne-a pus rezervoarele in spate si ne-a aruncat pe spate peste bordul barcii. Ne-am testat rezervoarele si ne-am pus mastile bine in apa (dupa ce am scuipat in ele, pentru ca sa nu se abureasca), apoi am coborat.

Monkey Island

Sub noi se zarea inca de la suprafata conturul unei epave. Din pacate, nu un galion de genul celor din Piratii din Caraibe, ci o nava comerciala scufundata aici cu 40 de ani in urma. Insa asta n-a facut experienta mai putin interesanta. Incercand sa ma adaptez la durerea de timpane cauzata de presiunea apei nu mi-am dat seama cand am ajuns pe fundul marii, la 15 metri adancime.

La fel, nu mi-am dat seama nici cand a trecut timpul, inotand in paralel cu Adriana si Suri de-a lungul epavei, uitandu-ne la tot felul de pesti care se invarteau pe acolo cu familia, de parca ar fi fost si ei veniti in excursie. S-au uitat si ei la noi la fel, probabil ca toti indienii care calatoresc in propria tara si dau peste alti turisti pasionati de aceleasi locuri ca si ei. Singura diferenta e ca pestii sunt mai colorati, mai interesanti si nu te intreaba „What your country, sir?

Senzatia pe care o ai scufundandu-te nu e usor de descris, insa poate fi asemanata cu o claustrofobie pe care ti-o invingi, dupa care te simti ca si cum ai naviga in uterul mamei (undeva, in subconstient, probabil a ramas instinctul primordial), pana cand te obisnuiesti si incepi sa ai incredere suficienta in tine si in propriile miscari. Apoi e natural sa sufli pe nas pentru ca sa-ti scoti apa din masca, la fel cum nu ti se mai pare riscant sa renunti la masca de oxigen, sa scoti bule ca pestisorii, dupa care sa o pui la loc, sa scuipi prin ea apa sarata care ti-a ajuns in gura si alte manevre din astea care te fascineaza doar pana cand te obisnuiesti cu ele. Bineinteles, pestii aflati in vizita in zona te privesc curiosi, ca pe un fel de exponat la zoo, care se stramba acolo fel si chip spre distractia lor.

Am mai fi stat mult si bine, ca nu ne mai saturam, insa manometrul rezervorului de aer intrase deja pe zona rosie, iar Suri ne-a facut semne categorice ca trebuie sa urcam. Am iesit la suprafata, langa barca, mult mai repede decat ne asteptam. De altfel, totul s-a petrecut mai repede decat timpul trecut pe ceas–scufundarea durase putin peste o ora dupa ceasul meu, insa parca ar fi fost doar 15 minute. Oboseala care ne-a cuprins dupa ce am urcat in barca, insa, facea sa para ca am sapat santuri sub apa o zi intreaga.

Suri, impreuna cu alti scafandri s-au intors sub apa pentru inca o ora, lasandu-ne sa dormitam pe barca, la soare, langa Monkey Island. Somnul a continuat si la intoarcerea in Baga dupa pranz, intrerupt doar de cirezile (sau stolurile, hergheliile?) de delfini , ocazionalele pescadoare sau barje care treceau prin dreptul nostrum sau pescarii care se chinuiau sa prinda materia prima pentru fish molay, singura „delicatesa” din Goa care rezista in meniurile restaurantelor pentru turisti, printre cartofi prajiti, spaghetti si mancare chinezeasca.

Un nene cu bronz si maieu de tractorist, pe o barja

Vase de pescuit

Si pescari, mai traditionalisti…

Ajunsi inapoi in Baga, n-a trecut mult timp sa fim asaltati de terase, magazinase si tarabe, taximetristi hoti si intermediari insistenti, muzica house si atmosfera de Mamaia, asa ca ne-am luat talpasita spre Arambol, refugiul nostru hippie, ultima reduta de liniste, Vama Veche a litoralului din Goa.

Baga, frumoasa vazuta doar din larg

Azi am stat cu burta la soare si n-am facut nimic-nimic. Nici macar o poza, cea de mai jos e facuta in alta zi. Ihimmmmmmmmmmmmmmmmm (asta e sunetul pe care il fac intinzandu-ma si cascand lenes).

Adriana mi-a marturisit ca se simte, in sfarsit, ca in vacanta. E si normal, avand in vedere ca nu mai trebuie sa caram rucsace, sa schimbam autobuze si trenuri, sa ne certam cu soferi de ricsa. Nu mai zic de soare, balaceala in mare si alte „banalitati” din astea care te fac sa te gandesti cu frica la intoarcerea acasa unde probabil va fi dat un nou cod de o culoare oarecare din cauza ninsorilor exagerate.

Puteti sa nu ma credeti, dar sunt zile care pot trece fara sa faci nimic. Facutul de nimic e o ocupatie foarte onorabila si relaxanta (din pacate, nu si foarte banoasa), de care trebuie sa te mai bucuri din cand in cand, pana cand iti dai seama ca apune soarele, se intuneca si nu mai gasesti drumul spre casa

Un alt apus, in stil „vedere”

Si pentru ca n-avem noroc sa treaca o zi fara sa vedem ceva interesant, am fost accidentali martorii unor numere de acrobatie ale unor piromani, din fericire foarte aproape de apa.

Artisti piromani

De atatea ori am schimbat in ultimele 24 de ore mijloacele de transport pana sa ajungem in Goa, unde suntem acum. De la Dubare am plecat cu autobuzul spre Siddappura, de unde ne-a cules alt autobuz pana la Madikeri unde am asteptam un altul spre Mangalore. Am ajuns in Mangalore seara, cu mai putin de o ora inainte de plecarea trenului spre Goa, noroc ca a mai si intarziat ceva. Surprinzator, a ajuns in Madgaon (in Goa) la 4 dimineata, cu 20 de minute mai devreme decat era stabilit, asa ca imediat ce am deschis ochii ne-am trezit aterizati pe peron. Au mai urmat trei autobuze–unul pana in Panaji, altul pana in Mapusa si ultimul (din fericire) ne-a lasat la 2 km de Arambol, o plaja pierduta in nord in Goa.

Arambol, in Goa

Aici e ultimul bastion al hippiotilor in intreaga Goa, care a devenit o destinatie extrem de populata si aglomerata. E un fel de Vama Veche (de acum deja 10 ani) a litoralului de aici, in conditiile in care majoritatea statiunilor seamana cu Mamaia. Arambolului ii este menita aceeasi soarta, iar drept dovada, chiar in dimineata in care am ajuns in sat, se asfalta ulita principala.

Cu toate astea, e un loc extrem de relaxat, ca o calatorie in anii in care parintii mei purtau haine inflorate si blugi evazati. Peste care punem plaja si soare, terase cu perne pe jos si muzici de la traditionala indiana la celebrul goa trance, ateliere de tatuaj sau codite rasta si multe, prea multe suveniruri in stil hippie.

Ne-am refugiat intr-o camera chiar pe marginea Marii Arabiei, care se vede lenesa printre cocotierii care ne tin umbra si care, sper, vor fi suficient „de gasca” incat sa nu ne scape vreo nuca in cap (e un fel de ruleta ruseasca a locului).

Pe malul marii

Am picat rupti de oboseala pentru un minut de odihna care s-a metamorfozat in cateva ore bune de somn, din care ne-a trezit doar perspectiva unui apus pe care fotografia de mai jos l-a suprins doar anemic (ce vreti, toate fotografiile cu apusuri sunt deja clisee sau vederi)

La sase dimineata ne-a trezit o voce langa cort: „Sir, tea or coffee?”. Uitasem de cat de normal poate fi asa ceva, dar Adriana a fost surprinsa. Ceaiul cu lapte si biscuiti ne-a motivat sa scoatem nasul afara si, o ora mai tarziu, sa plecam la o plimbare matinala prin jungla.

Dimineata, pe malurile raului Cauvery (Kaveri)

N-am avut bafta sa vedem animale mari (ci doar aproape sa calcam in niste balegi imense de gaur, un fel de bizon al locului), insa ne-am delectat cu birdwatching pe malurile raului, unde pasarile se inghesuiau in campul binoclului.

Cu ochii pe pasari

Rabdarea ne-am pierdut-o repede, mai ales ca la ora 9 mahoutii au scos la spalat elefantii si ne-am grabit sa dam o mana de ajutor. Sapte elefanti, de la cel mai mic care avea doi ani si un chef nebun de balaceala pana la veteranul turmei, de 51 de ani, au inotat si au fost spalati pe indelete. E o experienta unica, mai ales ca nu se intampla intr-o cada cu apa cu aroma de trandafiri, ci pe malurile raului, unde prima grija a elefantilor care intra in apa este sa-si goleasca vezica si intestinele la picioarele tale.

Un tanar cu chef de balaceala

Si alti doi tineri voluntari la spalat elefanti

Pentru eforturile noastre am fost rasplatiti cu o plimbare in spinarea veteranului, dupa ce am asistat la micul dejun al pachidermelor, care consta in niste galuste din orez si alte ingrediente, cantarind fiecare cel putin 5 kg. Inutil sa spun ca astea erau un fel de snacks-uri pentru elefanti, care se pregateau de pascut restul de 150 kg de papa necesar zilnic, lucru care le lua cam 18-20 ore pe zi. Atunci am inteles de ce elefantii n-au timp niciodata sa se plictiseasca.

La plimbare

Dupa ce elefantii au scapat de noi, ne-am mai odihnit ceva timp pe un hamac imens intins intre copaci, despre care initial as fi zis ca e un fel de capcana de elefanti. Odihna care ne era necesara pentru drumul lung care ne astepta spre urmatoarea destinatie, Goa.

Doi elefanti se leganau pe o panza de paianjen, lalalaaaa….

Am plecat dimineata de la manastire, multumindu-i gazdei foarte amabile si multumiti ca evitasem orice intalnire cu politia. Si mai multumiti am fost cand, ajungand in First Camp, primul sat cu tibetani din zona, am avut parte de un mic dejun cu momos deliciosi si masala tea.

Momos, deliciosii coltunasi tibetani

Ne-am mai zgait un pic prin targ, in special la cativa tineri care pictau thangka, un fel de icoane cu zei tibetani, dupa care o ricsa pana in Kushalnagar, jumatate de ora de mers cu rucsacele in spate prin praf si soare, un alt autobuz plin de praf, inca o jumatate de ora cu rucsacele, ne-au adus pe malul raului Cauvery, langa rezervatia Dubare.

O plimbare la apus cu barca e un lucru romantic. In cazul de fata a fost si ciudat, in special din cauza barcii specifice locurilor, coracle, ca un cos rotund de fructe, care inainta rasucindu-se cand intr-o directie, cand in alta. Ceea ce nu ne-a oprit, totusi, sa admiram peisajul exagerat de frumos.

Cu coracle, barcuta rotunda…

… pe raul Cauvery.

Si ca sa fie totul perfect, am dormit intr-un cort instalat de ingrijitorii rezervatiei la cativa metri de malul raului, in mijlocul junglei.